GHEORGHE CRĂCIUN, PROZATORUL FALOCRAT

Naratorul lasă impresia suspendării de o panglică, rememorând à l`aise, după capriciile memoriei structurate postmodern, toate iubirile trecute şi prezente, reale sau imaginare, într-o încercare de a-şi da seama ce caută în lumea asta, într-o aparentă formă de jurnal. O anumită dezabuzare în scriere, un personaj lipsit de inteligență socială, care nu are cu cine vorbi şi atunci scrie romane polițiste. Personajul narator, în care Gheorghe Crăciun se enerva de fiecare dată când se regăsea, e tipul individului terian, cu unic reper interior orizontalul, sursă a melancoliei, lipsit de simțul metafizicii, căruia poza geniului romantic pe înălțimea vreunei stânci i s-a părut întotdeauna de prost gust: „Ce are în fond prisma piscului cu prefectura sufletului?” Lasă în seama poeților metafizica morții, interesul lui mărginindu-se la cotidian, la banalitatea orizontalei melancolice „foarte palpabilă, înfiptă în gaura orizontului”. Fiecare cu orizontul lui, naratorul făcând metafizica orizontului dintre picioare. Un egoist, un hedonist, un narcisist, un obsedat, un tip epidermic, un inadaptat, un rătăcit prin lume, un falocrat: „Am încercat să construiesc acest tip de personaj, parțial oblomovian, parțial camusian, parțial ieşit de sub mantaua lui Holban...”, şi parțial ieşit de sub penița lui Breban, am adăuga, întrucât triunghiul Ada-Teacher-Narator aminteşte de relația cinică dintre Grobei şi Lelia Crăiniceanu.

Teacher

 

„Îmi plac bărbații în vârstă care se îndrăgostesc de femei tinere... pentru că nu se lasă îngropați în zgură, în praful cenuşiu, unsuros ca o mătreață a vârstei.” Există totuşi o diferență între cei care pun mâna pe o „pipiță pimpantă cu frustrări de copil nefericit” cu care se afişează peste tot „până şi la susțineri de doctorate”, tipi neinteresanți, stupizi şi bărbații discreți, cărunți, de vârsta a doua, cu preferințe pentru cămăşile scumpe, în culori pastel, călcate impecabil, cu o dungă pe mâneci care „Poartă în ei o resemnare de oțel, dincolo de care n-ar trebui să se afle decât concentratul pur al unei experiențe intelectuale curate ca aerul rarefiat”. Bărbați de 50 de ani ce mai simt în vene sângele fierbinte, lipsiți de vanități, care au demonstrat tot ce era de demonstrat, filosofi ai profesiei lor, care-şi permit să scruteze lumea din înălțimea ghețurilor ca nişte semizei. Astfel e introdus în scenă Teacher, şeful cabinetului de avocatură, fostul profesor de drept al lui şi al Adei: „Înalt, subțire, tăcut, imperturbabil, distant”, rasat, cu un aer de englez manierat, elegant, boem prin intenția de a  masca trecerea vârstei prin accesorii spectaculoase: eşarfe de mătase, sacouri în culori pastelate. Să încercăm o psihanaliză a lui Teacher? Ar fi pedant. Un Fred Vasilescu care atrăgea în egală măsură iubirea femeilor şi admirația bărbaților „imposibil să nu-ți atragă atenția, imposibil să nu cazi în admirația lui.” Pe alocuri, romanul ia forma unei scrieri confesive disimulate, cu un narator anonim în ipostaza de confident şi viitor partener al Adei. Nu şi-a dorit să devină un erou, un salvator, dar s-a accidentat cu propriul cuțit, a căzut în propria capcană întinsă Adei, vulnerabilă după dispariția lui Teacher, trebuind să se retragă într-un institut austriac pentru a uita totul: „am venit aici la Welk pentru a mă trezi din somnambulism şi a-mi studia pe îndelete rana.” 

Întoarcere în timp în studenție pentru a rememora nebunia calmă a posedatului sau modul în care l-a cucerit Teacher, profesor în anul I la Drept. Nu venea în fața lor cu discursuri de acasă, cu adevăruri irefutabile, ci construia totul pe loc, fiind un socratic ce-şi moşea propriul adevăr. Colegele de grupă se considerau nişte proaste de moment, nu înțelegeau ideile, notau absolut totul, dar trebuia să fie important din moment ce profesorul o spune. Nimeni nu-i putea reformula ideea. „N-avea pic de spirit pedagogic, nu-l interesa probabil dacă se face înțeles”, jucând un fel de teatru antic. Naratorul era the boy next door mergea cu fetele la cafea, le oblojea rănile, era primul care confirma că toții bărbații sunt nişte porci, câştigându-le astfel încrederea. De aici a început cariera lui, Teacher remarcându-l şi neînțelegând rostul lui în mij-locul fetelor alături de doi tocilari crispați şi cu ochelari : „Vocea lui mă făcea să mă simt mai deştept. Descopeream că puterea de atracție a unui om se află mai degrabă în felul de a vorbi, decât în ceea ce spune el efectiv”, altfel spus, conteză energia nu cuvintele. Mai târziu, când îl ia la cabinetul său de avocatură, e debusolat de aerul de vedetă al lui Teacher, relațiile şi complicitățile părând uitate, profesorul confundând firma cu universitatea, iar dacă ai proasta inspirație să-i spui, te trece în rândul indezirabilior şi te excomunică. Teacher se înglodează în viața de noapte liberală, cucerind femei inferioare prin aerul de mascul intelectualizat. Îmbătat şi sedus de propria importanță, relațiile cu ceilalți sunt strict ierarhice, iar „femeile care-i stau aproape ajung să-l viseze în somn. E cenzorul nimicniciei lor. E micul lor idol de carne şi gheață.” 

 

Femeia-problemă şi femeia Avon

 

„Nu sunt oare şi uşor schizofren?” În afara relației aproape maritale cu Ondina, viața lui se zbate între o blondă şi o brunetă, între o stafie de celuloid şi colega de birou, între Nicole Kidman şi Ada Comenschi, amândouă unite prin aceeaşi rochie albastră de culoarea gențianei sălbatice. Naratorul remarcă la o întâlnire de protocol rochia albastră, simplă a Adei care i se mula pe corp, arătând „ca o gagică brun-roşcată din filmele franțuzeşti de artă”. Dacă Ada iese în evidență printr-un albastru purtat o dată, care a încrustat-o în memoria afectivă a naratorului, în schimb albastrul purtat în exces de Ondina are efectul revers; la observația lui, Ondina îşi şterge lacul de unghii demonstrând docilitate. Ada era păpuşa lui Teacher dar a fost eliberată, pe când Ondina e femeia fără personalitate, lipsită de inteligență, de zvâc, ce va vedea că nu prin supuşenie se menține o relație: „Ondina e născută în zodia Peştilor, e o femeie de apă. Ondina se spală tot timpul ca o pisică. Se găteşte, se aranjează, se dă cu creme şi loțiuni, îşi lustruieşte fără încetare pielea şi tot nu e mulțumită. Despre Ada nu ştiu nimic.” Ada şi Nicole sunt misterioase, iată motivul obsesiei; Ondina e femeia Avon, transparentă, fără foc, animalitate, pasiune, ardoare, se devoalează singură, ucide misterul din moment ce a devenit o relație aporape maritală, naratorul iubind-o atât de egal, încât ore la rând uită că ea există. Nu se afişează niciodată împreună, preferă să se dea bărbat in an open relationship, se întreține cu Ada, nici el nu ştie cum „Cui i-ar putea trece prin cap că se poate şi aşa, într-o doară, din ambiția şi lehamitea unei femei nevrozate?” 

Ada e femeia-problemă dominată de o senzualitate devastatoare, Alain profețind că-l va băga pe Teacher între patru scânduri: „profită ca animalul că femeile se îndrăgostesc de bărbații deştepți. N-are maniere şi nici caracter. Mai rău ca un corupător de minore.” Ca orice tipă rezervată, stârnea invidia colegelelor de birou, nu avea o presă prea bună, dar naratorul era deja sedus şi surd. O tipă cu mult feeling, cu priviri când inofensive, imperturbabile, când straniu lucitoare, când tristă, morocănoasă, fără energie, o tipă mândră, mofturoasă, asaltată de porniri autodevoratoare. Naratorul face dovada pe pagini întregi a ceea ce un manual de psihologie spune în câteva rânduri, că femeie dificilă, imprevizibilă, greu de citit, pentru bărbați înseamnă atracție. Viața ei misterioasă de noapte se reducea la vizitele făcute fetiței, văzând în Teacher un tip suficient de matur şi înțelept care să nu-i stigmatizeze trecutul. Naratorul devine confidentul Adei în relația cu Teacher, un jurnal viu, ambulant. Polizată de Teacher în facultate, acum naratorul se doreşte a fi un Pygmalion, visând la o desăvârşire totală. Pentru narator, Ada e o feministă obsedată de Marie Bonaparte, de psihanaliză, de Anaïs Nin şi micuțe japoneze care i-au ținut de urât lui Henry Miller. Nu poate înțelege cum Anaïs era fermecată de Miller, după cum nu poate înțelege nici pasiunea Adei pentru creiere bătrâne: „Nu erau femeile astea tinere nebune de legat ? ?i nu era ea, Ada Comenschi, o astfel de femeie iresponsabilă şi masochistă, care s-a trezit iubind cu ardoare adâncile şanțuri ale inteligenței săpate de trecerea timpului pe fața lui de profesor? Îmi făcuse o mulțime de mărturisiri, fără a fi însă în stare şi să-mi explice de ce îl iubeşte, ce o vrăjeşte, ce o sperie.” Extrem de selectivă, Ada l-a ales drept confesor din dorința unor repere exterioare, de a înțelege natura, capriciile şi orgoliile bărbatului matur. 

Naratorul descoperă în Cold Mountain o Ada Monroe superficială, predispusă la flirt, o păpuşă Barbie de secol XIX ruptă prin inocență de duritatea muntelui, rochia ei albastră fiind de fapt un bleu-gendarme de duzină, prin urmare banală devine şi femeia care o poartă, comparând-o cu Ada din viața lui, care nu ar fi capabilă de lucruri siropoase în e-mailurile trimise lui Teacher: „Ada nu poate sta lângă nimeni, e singură dar e puternică, iubeşte dar nu scrie epistole leşinate, are răbdare dar n-o arată, e un concentrat de tensiune psihică.” O păpuşă creolă învăluită în rochie albastră, în palton scurt albastru, cu un fular mov încolăcit ca un şarpe în jurul gâtului: „părul de castană coaptă, obrazul nemachiat. E intangibilă... un amestec de cald şi rece dincolo de care se ascunde platitudinea senzuală a oricărui mister feminin. Ada nu ştie să mângâie. Ada e o frigidă însingurată. Lenjeria ei neagră e un fel de provocare-interdicție. Dar simt că devin idiot”. Cu Ada e în stare albastră, pentru că Ada e o femeie albastră. Cu Ada e receptiv la seara albastră, la cuțit, la gențiana sălbatică, la Dunăre, la apă, la cer, la televizor, la zăpadă, la lumina violetă a lămpii, la secondness, la uitare, la tot ce se reflectă. Ada nu e o narcisică, ci o utopică, plină de iluzii şi idealuri, care trăieşte o viață scindată la limita isteriei, între fetița ei, pasiunea pentru Teacher, relația de complicitate cu un narator la fel de utopic. O relație albastră. 

Pentru Ondina, albastrul e calea visului, pentru narator e rochia lui Nicole Kidman din Cold Mountain, rochia Adei de la recepție, când i-a rămas încrustată pe creier ca o femeie fierbinte pentru că albastrul desfoliază, desface, dezgoleşte, putând evidenția adevăratul eu; dacă albastrul Adei aduce în prim-plan structura unei femei fierbinți, pasionale, atunci albastrul lui Nicole lasă impresia de răceală, de anorexie, de rigiditate şi lipsă de viață. Contează cine dă viață rochiei, ființa posesoarei menind culoarea frigidității sau pasiunii, căutând asemănări temperamentale între Nicole şi Ada, „o anumită sălbăticie psihică, un anume voluntarism, zvâcniri interioare imprevizibile şi, înainte de toate răceala, ținuta trupului.” Işi recunoaşte stupiditatea pasiunii pentru Nicole, pentru că în fiecare dintre noi există o doză de utopie, de kitsch şi imbecilitate pentru că lumea e fadă, existența la fel, şi fiecare şi-o mai colorează cu rochia albastră a colegei de birou sau a vreunei ființe de celuloid. Filozofează matinal la țigară şi cafea în spirit holbanian, dorind să deschidă noi perspective Adei asupra influenței nefaste a cinematografiei: „filmul ne-a distrus definitiv sistemul ontologic de aşteptări şi a făcut din noi nişte indivizi teribil de distorsionați, cu un psihic de maimuță crescută la zoo...”

Ada, „ființă fisurată”, „aricioaica”, e lucida cuplului, face dragoste cu seriozitate, cu acribie şi conştiinciozitate, ca o cercetare ştiințifică. Dragoste holbaniană cu luciditate. Cine era lucidul, cine era bărbatul? Naratorul refuză să-şi recunoască cinismul, „Ada era a mea, prin urmare puțin îmi păsa de sufletul ei”, contactul cu ea făcându-l sadic, însă Ada îl acceptă pentru că rolul lui devenise esențial, eliberând-o de complexe, de tăceri, de Teacher, ducând la capăt desăvârşirea ei, dacă nu ar interveni egoismul bătrânului Schopenhauer „Singurul care a făcut din Ada o femeie adevărată, completă eram eu”. 

 

Un Crăciun supralicitat

 

Autorul mărturiseşte într-un interviu că a scris Femei albastre ca un exercițiu de relaxare stilistică, un discurs „masculin pe un ton şmecheresc, deşi superior intelectual.” Masculin, misogin da. Superior intelectual - cu siguranță nu. Există un Gh. Crăciun superior în Aisbergul poeziei moderne şi un Gh. Crăciun supralicitat ca prozator. Discursul „şmecheresc”, plin de dispreț, masculin e deja prăfuit, nu se mai scrie à la Holban, perspectiva se mai diversifică. Un discurs care poate fi abordat de orice băiat din cartierul meu, însă mă îndoiesc că se va găsi vreo editură care să-l publice. Acest roman este exemplul cel mai viu că numele vinde, în ciuda valorii cărții. Un agitat postmodern, un scindat lipsit de interioritate şi de exercițiul introspecției, un narcisist, un individ permanent pe fugă: „Nu-mi place să tac. Nu-mi plac aşa numitele momente de linişte interioară. Mie-mi place să vorbesc, să mă ascult, să strălucesc ca un bulgăre de gheață.”

Cred că este expresia cea mai vie a zodiei postmodernismului, a isteriei la modă.