UN FILOSOF, O CHEMARE. JEAN-LUC MARION

Tot în anii aceia, numele lui Jean-Luc Marion îl ştiam cu toții, chiar dacă nu-l studiam (între timp, situația la Filosofia din Iaşi s-a reglementat prin introducerea cursului de Fenomenologie, ținut poate de cel mai talentat şi mai „filosof” profesor din generația tânără, conf. univ. dr. George Bondor). La începutul lui octombrie 2013, când filosoful francez a fost chemat la Iaşi şi făcut Doctor Honoris Causa al Universității „Al. I. Cuza”, am înțeles, eu şi probabil mulți alții, că era cel mai important nume al filosofiei, în viață, care putea fi onorat astfel. 

„Există filosofi despre a căror operă se poate vorbi în absența oricărui indiciu biografic, pentru că opera lor este total ruptă de viață. Cazurile fericite sunt însă cele ale gânditorilor ale căror vieți sunt relevante pentru a le înțelege situarea, locul existențial şi teoretic pe care îl ocupă şi din care îşi desfăşoară activitatea filosofică. Ei descoperă exercițiul filosofic nu ca o gimnastică abstractă a intelectului, ci ca un mod de a fi, ca un mijloc de a se înțelege pe sine şi de a descoperi sensul ultim al lucrurilor. Un astfel de caz fericit este cel al filosofului şi profesorului Jean-Luc Marion.” Aşa îşi începea Laudatio George Bondor. Aş continua acest gând, precizând că filosofia lui Marion e în linia de gândire a actualității, care se depărtează de o „gimnastică a minții”. Viața pătrunde astăzi mai uşor, poate şi mai firesc, în activitatea intelectului, umanizând-o. Aridul minții se încălzeşte şi începe să simtă.

 

Scurtă biografie1

Jean-Luc Marion s-a născut la Meudon, Franța, în anul 1946. Îşi ia licența în Litere la Paris-Nanterre (în 1967) şi în Filosofie la Sorbona (în 1968). În 1971 dobândeşte agrégation în Filosofie şi este numit curând asistent al lui Ferdinand Alquié, apoi al lui Geneviève Rodis-Lewis, la Sorbona. Îşi susține doctoratul de 3e cycle în 1974, apoi doctoratul de Stat în 1980, ambele despre filosofia lui Descartes. În 1981 devine profesor la Universitatea din Poitiers, în 1988 obține postul de profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, iar în 1995 se întoarce la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), unde rămâne profesor până în 2012, când devine profesor emerit (cariera sa este în aceeaşi măsură una internațională, fiind profesor a numeroase instituții superioare din întreaga lume). Aici este titularul catedrei de metafizică, anterior ocupată de Claude Bruaire şi Emmanuel Lévinas. Este directorul Centrului de studii carteziene, redactor al ediției francofone a revistei Communio (1975-1985), director al colecției Épiméthée, fondată de Jean Hyppolite la Presses Universitaires de France (din 1981), şi codirector al revistei Les Études philosophiques (împreună cu Vincent Carraud şi Jean-François Courtine).

Devine membru al Academiei Franceze la 6 noiembrie 2008. Filosoful francez a publicat peste 20 de cărți, traduse în numeroase limbi şi apreciate pretutindeni. Pentru opera sa a primit de-a lungul vremii premii importante, precum premiul Charles Lambert al Academiei de Ştiințe Morale şi Politice, pentru lucrarea Idolul şi distanța (1978); premiul Henri Desmarets al Academiei franceze, pentru lucrarea Dumnezeu fără ființă (1982); Marele premiu în filosofie al Academiei franceze, acordat pentru întreaga operă (1992); premiul Karl Jaspers al Universității şi al oraşului Heidelberg (2008).

 

Pe cărarea filosofiei

În ce priveşte opera lui Marion, el este unul dintre cei fericiți care au reuşit să depăşească interpretarea asupra filosofiei clasice, pentru a face loc unei filosofii proprii. „Sunt puțini cei care reuşesc un astfel de salt, căci el presupune un formidabil curaj intelectual şi forța de a urma un drum extrem de îngust şi anevoios. Exact acesta este traseul intelectual al profesorului Marion”, aflăm din acelaşi Laudatio. La începuturile activității sale filosofice, raportarea la gândirea carteziană era principala preocupare, una care îl va însoți permanent, în paralel cu dezvoltarea propriei gândiri. Drumul filosofiei personale debutează cu lucrarea Dieu sans l’être (1982) şi continuă cu alte lucrări: Prolégomènes à la charité (1986), Réduction et donation. Recherches sur Husserl, Heidegger et la phénoménologie (1989), La Croisée du visible (1991), Étant donné. Essai d’une phénoménologie de la donation (1997), De surcroît. Études sur les phénomènes saturés (2001), Le phénomène érotique (2003), Le Visible et le révélé (2005), Certitudes négatives (2010), Figures de phénoménologie. Husserl, Heidegger, Lévinas, Henry, Derrida (2013).

 

Fenomenolog şi teolog

Comentatorii lui Jean-Luc Marion atribuie gândirii acestuia două direcții: una fenomenologică şi, cealaltă, teologică. „Aceste două registre nu reprezintă doar contextele teoretice în care se desfăşoară o activitate academică prestigioasă, ci trebuie privite în acelaşi timp ca două aspecte fundamentale ale existenței umane şi ale gândirii. Ele se regăsesc împreună fără să poată fi confundate, şi fără ca între temele abordate ori între nivelurile de analiză să existe o ruptură discursivă radicală”, completează George Bondor. Filosoful însuşi pledează mai curând pentru fenomenologie.

În răspăr cumva cu acest Laudatio, conferința ce a urmat ceremoniei, intitulată La conscience – de l’intentionnalité à l’appel, a fost una mai degrabă tehnică. Distincțiile care se fac asupra conştiinței sunt plasate de Marion într-o schemă integratoare: la început conştiința este cunoaştere de sine, apoi cunoaştere asupra lumii, a celuilalt, iar în final, conştiința devine exigență morală, fără cunoaşterea obiectului ei. Prima teză pe care fenomenologia s-a străduit să o impună în filosofie a fost cea despre intenționalitatea conştiinței, adică proprietatea fundamentală a conştiinței de a fi conştiința a ceva. Conştiința reprezintă în fapt instanța exteriorității, care se adaugă conştiinței interioare. În esență, conştiința poate fi definită ca ceea ce nu este ea. Înainte de a fi conştiință de sine, ea se prezintă ca intenționalitate a lumii. Cu alte cuvinte, ea nu reprezintă lumea, ea doar o deschide.

Marion realizează în prima parte a conferinței o trecere a conştiinței prin diferențele care apar în parcursul ei de la Husserl la Heidegger, şi de la Lévinas la Michel Henry. În partea a doua, analizează deopotrivă locurile comune din filosofiile acestora cu referire la conştiință. Conştiința teoretică nu se opune conştiinței morale, ele provin amândouă dintr-o instanță care le precede, intitulată l’appel, chemarea, întrebarea. Chemarea precede formele conştiinței şi totodată le face posibile. Ea nu se manifestă decât în răspuns, singur răspunsul spune că a fost o chemare. Apoi, răspunsul singur identifică chemarea şi eventualul ei conținut. În al treilea rând, chemarea rămâne anonimă, silențioasă, un sens gol până la cel care răspunde. Sinele se trezeşte numai în măsura în care este afectat de către o chemare care îi este mai intimă decât îşi este el chiar lui însuşi. Prima conştiință de sine este în întârziere față de sine-însuşi şi numai această întârziere o face primordială, sunt cuvintele aproximative cu care Marion îşi încheie conferința.

 

Pentru cei prezenți în Aula „Mihai Eminescu”, deloc puțini, ceea ce este încurajator pentru că acest fapt dovedeşte că există în continuare un public pentru filosofie, întâlnirea cu filosoful francez trebuie să fi fost un eveniment. Unul cu puține ecouri însă şi repede sufocat de excesul de lansări şi dezbateri literare, de sărbătorile oraşului, de lucruri mult mai lumeşti şi la îndemână.

 

 

 

 

Notă:

1 Elementele biografice şi „filosofice” sunt extrase sau urmează ideile din acelaşi Laudatio, citit de conf. univ. dr. George Bondor, în ziua de 5 octombrie 2013, cu prilejul decernării titulului de Doctor Honoris Causa filosofului francez Jean-Luc Marion.