VIAȚA UNUI POET CREŞTIN

Cartea, îngrijită de Părintele Sever Negrescu (poet, eseist, istoric literar), Urme în veşnicie. Ilie-Daniel Turcea (Editura Doxologia, Iaşi, 2013), reconstituie din mărturii şi documente o biografie aparte, urmând, parcă, o paradigmă hagiografică. Cea mai mare parte a cărții, numită Viața fratelui meu, aparține Luciei Turcea, sora poetului, desigur, sursa cea mai îndreptățită să ofere informații veridice. Discursul este unul educat, acurat, comprehensiv, venit din partea unei creştine practicante, de formație teologică. De aceea, în centrul atenției se va afla transformarea minunată a lui Daniel Turcea, convertirea şi credința adevărată pe care le-a asumat deplin, fără şovăire, după o viață foarte dezordonată.

Genealogia este refăcută, cu trei spițe în urmă. Străbunicul matern era din ?ara Făgăraşului, stabilit prin căsătorie la Piteşti. Bunicul fusese veteran al Primului Război. Soția sa, moartă prea devreme, l-a lăsat cu patru copii. Cel mai mare, tatăl poetului, se va dedica îngrijirii fraților, pentru că bunicul dăduse în patima băuturii. Devotamentul său a fost exemplar. După liceu (cu profil economic), s-a angajat în armată. A participat la Al Doilea Război Mondial, în cadrul regimentului „Vânătorii de munte”, din Târgu Jiu. S-a căsătorit cu fata unui preot din Câmpina. A avut o viață aparte, scăpând ca prin minune din naufragiul unui vas şi fiind salvat de la moarte de o iconiță cusută de soția sa în căptuşeala vestonului, din care a ricoşat glonțul ce se îndrepta spre inimă. După ce s-a retras din armată, a lucrat ca economist. A suferit un ifarct miocardic dar, prin minune, după ce a spus cu greu Tatăl nostru (deşi nu era credincios), şi-a revenit complet. A mai trăit patru ani, decedând la vârsta de 53 de ani.

Mama, profesoară de matematică, era fiică de preot şi foarte credincioasă. De altfel, opt generații de strămoşi avuseseră misiune sacerdotală. Familia din care provenea era formată din intelectuali, preocupați de cultură. Părinții au locuit, la început, în Târgu Jiu, unde s-au cunoscut, apoi la Ploieşti, în fine, la Piteşti. Amintirile, expresive, sunt povestite cu talent şi afectivitate. Pe lângă vicisitudinile istoriei, în anii brutalităților comunismului, sunt evocate momente ale comuniunii creştine, insuflate în familie de pioşenia mamei: „Era prin excelență un om al rugăciunii, avea mare evlavie la Maica Domnului” (p. 43). Toată suferința care i-a fost dată a primit-o ca pe o meritată ispăşire. De la ea poetul a moştenit, cu siguranță, credința autentică. După accidente vasculare repetate (unul la moartea soțului, altul la moartea fiului), s-a stins la 84 de ani, împăcată sufleteşte, fiind înmormântată la Cernica.

În prima parte a copilăriei, până la 7 ani, Daniel are datele unui prunc aparte: a supt numai din sânul drept, a început, ca Blaga, să vorbească după o muțenie de trei ani, avea o memorie prodigioasă, un talent special la desen. La vârsta de opt ani, s-a îmbolnăvit de astm, pe fond alergic, de care a suferit cumplit, până aproape de 15 ani. Pentru a nu-i incomoda cu accesele lui pe ceilalți, s-a mutat la sora mamei, mătuşa Virginia, petrecând mult timp în aer liber. Aceasta mergea curent la biserică, fiind foarte cucernică. Urmărit de crize sufocante, copilul a rămas la aceasta până la sfârşitul liceului. Odată cu adolescența, Daniel începe să pună la îndoială credința şi nevoia de mântuire.

În liceu a fost preocupat în egală măsură de ştiință şi de poezie. Față de sora sa avea tandrețe şi bunătate. Este perioada în care se îndepărtează tot mai mult de credință. Opțiunea pentru arhitectură a venit brusc, în timpul examenului de bacalaureat. La Bucureşti a fost atras de boema studențească, începând să bea, să ducă o viață ruinătoare. Este obsedat de himerele biofizicii, propunându-şi să identifice particula vieții din atom. Citeşte mult şi umple pagini întregi cu formule, cu notații febrile. Împreună cu Dumitru ?epeneag, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu şi alții, inițiază mişcarea onirică, o formă de evaziune din realitatea ideologizată extrem. Entropia este rodul perioadei dezamparării: „scria tot felul de alcătuiri mirifice, fără nicio noimă, încifrate, ademenitoare, ca limbaj şi ca vers” (p. 68). Memorialista adaugă: „Cei care l-au cunoscut din vremea aceea şi-l amintesc ca pe un om al cârciumii, bun la suflet şi chefliu” (p. 69). Ea crede că versurile din Entropia sunt dictate de diavol, care îi exacerba trufia scriitoricească şi-l făcea prizonierul unor fantasme, o carte „complet opusă ortodoxiei” (p. 74). Numeroase sunt escapadele, lipsind de acasă săptămâni, chiar luni (într-un caz, a fost sechestrat de o femeie care îl droga, anihilându-i voința). Întoarcerea dintr-o asemenea rătăcire este relatată într-un mod pitoresc: „Într-o dimineață aud soneria. Ca de obicei, ies să deschid, întâmpinând persoana cu binețe. Când colo, în uşă era un fel de arătare întunecată, c-o privire bezmetică şi spălăcită, parcă ieşise dintr-un canal şi răspândea o duhoare insuportabilă. Nu l-am recunoscut a fi om, nicidecum Daniel!” (p. 76). Împrejurarea se dovedeşte a fi întoarcerea fiului risipitor, pentru că, smerit, îngenunche şi plânge în poala mamei sale. Poetul este stăpânit de viziuni, unele cu tâlc religios. Când se simte mai pierdut, are revelația Mântuitorului, care îl salvează, scoțându-l din iad. În perioada penitenței, are impresia că, într-o stare de imponderabilitate, se ridică în turla unei biserici, către Pantocrator, de unde contemplă familiaritatea lumii. Convertirea, apărută într-un moment de saturație cu dezmăț, nu se lasă câştigată fără ispite, fără luptă. Cu mare delicatețe, sora sa, care îi este şi confesoare, urmăreşte aceste tribulații dramatice. Poetul are viziunea amănunțită a Bisericii „Sfântul Elefterie” (cea pictată de Arsenie Boca, din Piața Operei), pe care o şi găseşte în realitate, după un an de căutări. Simte nevoia unui duhovnic adevărat, care să-i vindece şi să-i călăuzească sufletul.

Repartizat la Reşita, la sfârşitul facultății, obține negație şi rămâne să-şi trateze la Bucureşti astmul recidivat. Apropierea treptată de Biserică, rugăciunile neîncetate ale mamei, tandrețea şi sprijinul surorii l-au determinat, în 1976, să-l caute pe Părintele Arsenie Papacioc, aflat monah la mânăstirea Cernica. Atitudinea lui, însă, rămânea a unui orgolios, convins de poziția eminentă a ştiinței şi a artei, în comparație cu forma de cunoaştere religioasă. Întâlnirea cu monahul se dovedeşte providențială, schimbarea făcându-se dintr-o dată. În urma spovedaniei, poetul mântuit îi spune surorii sale: „Cred că niciodată n-am fost mai fericit când m-a iertat un preot! […] Lu, eu astăzi cred c-am fost în Cer, dacă ai şti ce mireasmă era la Părintele şi ce lumină, nu-ți pot spune” (pp. 92-93). Mutându-se la Techirghiol, Părintele Arsenie Papacioc i-a lăsat în loc, duhovnic, pe Părintele Sofian Boghiu, de la Antim. Convertirea a fost totală, definitivă şi în profunzime. Îşi repudiază cartea de debut, Entropia (1970), considerând-o apostazică. Citeşte intens Biblia şi Sfinții Părinți (mai ales pe Ioan Damaschinul şi pe Simeon Noul Teolog). Îşi propune, din smerenie: „trebuie să trăiesc aşa cum scriu” (p. 110). Împreună cu sora sa, lucrează ca ucenici la pictarea unor biserici şi, ca bunul samarinean, alină sufletele năpăstuite, umblând pe la spitale de psihiatrie (mângâie, mai ales, copiii bolnavi, neajutorați), la azilul de bătrâni, ducându-le alimente, spunându-le rugăciuni, încurajându-i. Aceste filantropii alternau cu propriile întăriri duhovniceşti, alături de Avva Sofian Boghiu şi de Avva Arsenie Papacioc. Are şi o confruntare (asemenea celei a Sfântului Ilie cu idolatrii) cu un energumen, guru Oniță, pe care îl învinge prin puterea credinței. Mai multe luni, poetul a suplinit o catedră de desen tehnic, la un liceu din Snagov. A transformat orele în lecții de catehetică, atrăgându-şi ataşamentul elevilor. În 1978, în Postul Paştelui, are viziuni intense.

Resimțind o oboseală pernicioasă, constată, în urma analizelor, că are leucemie, în fază terminală. Tratamentele, chinuitoare, traumatizante nu mai au niciun efect. A mai trăit şapte luni. ?i-a păstrat credința intactă, ba, chiar, ardoarea i-a sporit. O stare de seninătate, de împăcare l-a stăpânit până în ultimul moment. Pleca din spital pentru a se spovedi. Parcursul existențial (ascetic) al lui Daniel Turcea, încununat cu beatitudinea Învierii întru Domnul, este şi cel al poeziei sale, dihotomică, alcătuită contradictoriu din Entropia (1970), cu un conținut eclectic, adunând tendințe filosofice, religioase, morale diverse, în special din spațiul oriental (era o modă europeană), şi din Epifania (1978, urmat de grupaje postume), volum limpezit spiritual, iluminat numai de iubire creştină: „o adevărată mărturisire de credință ortodoxă” (p. 153). Apariția Epifaniei, în condițiile dogmatismului comunist, a fost, cu adevărat, o minune.

Amintirile Luciei Turcea, caligrafiate cu dragoste şi înțelegere, sunt dramatice în esența lor, urmărind cu afecțiune frățească, sensibilitate, compasiune, bunătate creştină, un destin dostoievskian. Deşi era foarte bolnav, Daniel are satisfacția de a susține, împreună cu sora sa, un examen de admitere la ?coala de pictură bisericească, de la Patriarhie, fiind amândoi admişi. A îndurat suferințele bolii, fără să folosească anestezice şi fără să se plângă; le socotea un mod de a-şi răscumpăra păcatele. În spital, a convertit o săsoaică neoprotestantă, convingând-o să se boteze.

De Buna-Vestire, poetul este împărtăşit în sala de reanimare de Părintele iconar Sofian Boghiu, care aduce Sfânta Euharistie chiar în Potirul de la Antim. La patul bolnavului se perindă numeoşi scriitori, Eugen Jebeleanu, Horia Bernea, Nicolae Steinhardt şi alții. Se mai spovedeşte o dată Părintelui Ilarion Argatu, de la Cernica. Sfârşitul i-a fost în întregime creştinesc, aşa cum se cere în rugăciuni în Sfânta Liturghie. Înmormântarea s-a făcut la Mânăstirea Cernica, cu o asistență impresionantă de scriitori, artişti, un sobor de preoți, numeroşi creştini.

Surorii sale i-a încredințat poetul manuscrisele (teancuri amestecate, multe ilizibile). Lucia Turcea ştie, cu blândețe, discret, să realizeze, pe lângă romanul unei vieți pilduitoare, scris cu mult talent, şi o adevărată carte de învățătură ortodoxă.