Cronica plasticii
Florin Toma
RUINA MELANCOLICĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
Cu părere de rău, cronicart-ul se vede obligat să mai adauge încă un suspin la corul universal al văicărelilor, pe marginea subiectului seminției umane. Prin urmare, nu se poate opri să constate, în fiecare clipă, maniacal aproape (ca să nu uite acest uriaş privilegiu, de a-şi aminti!), că noi, oamenii, suntem iviți din ruină. Ruina plăcerii, normal că la climax ea se stinge, adică exact momentul acela când les jeux sont faits şi când, odată isprăvită Facerea, până şi Dumnezeu s-a dat deoparte, spre a-şi trage sufletul; a purces, vasăzică, la repaos. Dar, suntem aşa de binevoitor alcătuiți (nu mai intrăm în detalii!), încât menirea, soarta sau blestemul este nu numai să ne fi născut din ruină, dar şi să trăim într-însa. Într-un alt fel de ruină, destul de apropiată. O ruină generală, globală, mapamondială. Iar, alături de ea, încă una mică, măruntă, personală (oricum, ne zămislim dintr-o ruină – a extazului şi dispărem în alta – a trupului!), apoi de grup, de familie, de scară de bloc, de cartier, de oraş, de trib, de populație sau de popor. Petrecute, unde credeți? În osteneala prea de timpuriu apărută a Timpului şi în prefirarea nesfârşitului şirag de împliniri ale Întâmplării. Tocmai de aceea, avem atâta amar de noroc să nu ne iasă nimic metodic (adio, drag Recurs asupra Metodei, adio, scump raționalism pascalian!). Tocmai de aceea, nu suntem în stare să săvârşim nimic însemnat, ca să nu mai amintesc cât de muți, de dependenți față de gesturi şi de departe de limbaj suntem (deci, la revedere, domnule Ferdinand de Saussure!).
Împinşi de la spate de solomonia scandaloasă a unor pseudo-lideri a căror intoleranță nu e depăşită decât de incultura crasă, cohorte nesfârşite de neisprăviți, proşti, neatenți, delăsători, neglijenți şi iresponsabili ne distrug memoria. Într-o furie parcă paranoică, nu mai țin cont de nimic şi au de gând să transforme totul în ruină. Orice semn să fie făcut praf şi pulbere. Fără drept de apel, cum s-ar zice, dau foc la tot. Şi la bine, şi la rău. Şi la casă, dar şi la gard. Precum califul Omar, catastrofalnicul conducător islamic şi mare admirator al revelațiilor profetului Mahomed, care, de cum a intrat în Alexandria, în anul 640 d.H., a ordonat să fie incendiată faimoasa Bibliotecă şi să fie arse absolut toate cărțile. Şi pe cele care încălcau preceptele Coranului, fiindcă erau primejdioase şi de îndată stricătoare a minților dăruite Profetului. Dar şi pe cele conforme cu acestea, întrucât, în felul acesta, toate învățăturile fiind deja în mintea credinciosului în Allah, ele îi erau, astfel, de netrebuință. Caz clar de adecvare a neroziei pe un termen mai lung chiar şi decât eternitatea!
Undeva, în Bucureşti – dar, n-are rost să ținem secret, prin urmare, vom preciza: în curtea Universității Naționale de Artă – se află o clădire de patrimoniu, o bijuterie arhitecturală aproape în ruină, gata-gata să cadă. (NOTĂ: Veți găsi subiectul dezvoltat într-una dintre notele de la Miscellanea!) Acolo, în acest fost palat, de pe la începutul anilor ’90 şi până de curând, se găseau ateliere ale artiştilor. Acum, ea a fost părăsită, firesc, întrucât se află într-o stare deplorabilă şi nu mai poate asigura siguranța celor care intră ori stau acolo. Sigur, veți afla în nota noastră din Miscellanea cui a aparținut casa, când, cine a construit-o... etc. Dar, ceea ce e interesant – şi vine parcă aidoma unei ironii peste timp – este faptul că administrația UNA a încercat să salveze monumentul închinat celui care fusese chiar stăpânul acelei case. Casă pe care, atenție, a donat-o spre a deveni şcoală. Şi şcoală a fost de-a lungul vremii, până de curând, când s-a decis ca ea să intre în proces de autoruinare (ca atâtea alte clădiri de patrimoniu din Bucureşti). Au tăiat soclul în trei bucăți – granit-granit, nu joacă! – şi le-au lăsat căzute într-o rână ce nu mai are nimic cu monumentalul. Şi acum, ironia! Pe soclul trântit la pământ, se poate citi cu greutate (numai dacă-ți suceşti gâtul!): LUI ALEXANDRU F: ROBESCU/ ŞCOALA RECUNOSCĂTOARE/ 23 IUNIE 1929.
Ruinele sunt ca nişte capsule de aduceri aminte şi, pe lângă un anume statut al lor ce ține de, să-i zicem, ergonomia memoriei, au şi o funcționalitate a visului(!). Da, se poate ca – înlăcrimat sau melancolic, vinovat sau nostalgic – privindu-le, să te transferi mai aproape de marginea visului demiurgic. E o formă de terapie salvatoare. Totul e însă să ai răbdare şi să nu-ți pierzi încrederea.
Un să-i spunem tânăr scriitor şi scenarist francez, Gilles Veber (născut în 1968, autorul unui roman fermecător, Gauthier (2004), dar şi un profesionist al vorbelor pişichere!), spunea aşa, referindu-se la un binecunoscut strămoş pasionat de plecări: Oui, partir c’est mourir un peu. Mais, rester c’est crever doucement. (Da, a pleca înseamnă a muri puțin. Dar a rămâne înseamnă a crăpa încetişor)
Singurele semne care pot transcende Timpul rămân, totuşi, amintirile!
GHEORGHE IACOB – măiestrie fără istov
Ca vinul bun. Nu e trecut în tabla de materii cu materiale perisabile. Cu cât îmbătrâneşte, cu atât gustul lucrărilor sale devine mai concentrat, mai parfumat, mai dens. Dezinteresat total de ruina Timpului. Nu are treabă cu el. Aproape nonagenar (n. 1925), lui Gheorghe Iacob nu-i face trebuință Vremea. Pur şi simplu, nu-i e de niciun folos. Acum câțiva ani, a avut însă prilejul unui anotimp de sinteză retrospectivă absolut spectaculoasă (în condițiile în care ştiți că, în general, bătrânii sunt destul de mofturoşi cu adunările!). Artistul care, până la vârsta de 83 de ani, nu beneficiase – deşi bine meritase! – de nicio personală, s-a trezit aproape forțat să fie prezent, în trei luni succesive, în trei expoziții persoanle: una de pictură şi sculptură (Autenticitate şi Transfigurare) – la Dalles, luna următoare, pictură şi acuarelă (La subsoara norilor) – la Mogoşoaia şi, în fine, a treia, sculptură şi spații ambientale în mozaic (Treapta forului public) – la Dialog. Gheorghe Iacob – pictor, sculptor, monumentalist – este un truditor al artei, a cărui urieşească putere de muncă este impresionantă. Cu atât mai mult cu cât ea adună aproape şapte decenii de istovire în toate adâncimile văzului, când n-a fost zi în care el să nu scociorască prin ungherele întunecate ale realității. Spre a aduna de acolo bulgări de lumină şi a ne face martori la frumusețea lumii. Dar nu cum am fi vrut-o noi, ci aşa cum a simțit-o el. Derutații comisari ai culturii ceauşiste pot depune mărturie. Dacă vor! Bântuite de nevoia de sinteză, peste o mie de lucrări de o plastică diversă – ecouri, fragmente, cioburi de timp, revelații, teme abandonate şi reluate, fulgurații stilistice – s-au cerut atunci imperios a fi văzute. De urgență (uneori, serviciile de urgență ale artei sunt salutare!). Relaționate însă subteran printr-o sintaxă foarte coerentă şi o exigență severă. Fiindcă pluralitatea aceasta n-a fost întâmplătoare, nu a avut nimic din logica hazardului. Ea a reprezentat mai degrabă un sumar de eternitate, ca o ofrandă lirică, încărcată de o indubitabilă tandrețe emoțională. Pe care, cu o modestie demnă, şi-a adus-o sieşi un spirit creator neobosit, ce-şi trage sevele misterioase din câmpia Bărăganului de jos. Vă aduceți aminte, şesul acela nesfârşit, sănătos fantastic, pe care, altădată, cutreierau cârduri din mitologicele dropii. Ca nişte năluci ale unor amintiri imemoriale. Apetitul aproape pantagruelic pentru travaliu, precum şi obstinația tăcută (artistul are ceva din înțelepciunea tensionată a animalului de corvoadă de la țară, ce trage după el o lume!) – se spune că portofoliul său cu care, în Institut, a trecut de la clasa de pictură la cea de sculptură, era de peste 3.600 de lucrări – au constituit contraponderea la exercițiile de umilință la care a fost supus, de-a lungul vieții, de către istorie şi servitorii acesteia. A ştiut să treacă peste crevasele şi relieful accidentat al destinului, cu forța celui care-şi cunoştea harul. De-abia după 30-35 de ani, am început să caut să înțeleg dincolo de ceea ce făcusem până atunci. Cu greu m-am echilibrat. – mărturiseşte într-unul din rarele sale interviuri, acum, după atâtea decenii, artistul. Modestia lui Gheorghe Iacob este un mijloc de existență a candorii, e fântâna din care îşi soarbe puterea. Cu care se nutreşte. Spune, de pildă, că, pentru el, sculptura este ca o şoaptă plăcută, e o joacă. Şi adaugă: Eu nu sunt sculptor, eu sunt un amator. Ipocrizie? Exclus. Răsfăț? Nici vorbă. Inconştiență? Absurd. Dar atunci ce e? Simplu: o formă de metafizică întoarsă pe dos. E stânjeneala din pricina căreia nu îndrăzneşte să se măsoare cu Dumnezeu. A propos! Interesantă este absența temei religioase din opera sa. Nu că nu-l preocupă, e imposibil ca un artist să nu aibă, până la vârsta senectuții, convulsii interioare pe acest subiect. Ci e limpede că se sfieşte să-l atace. Nu are spiritul demiurgic rutinier, pe care, din păcate, îl întâlnim cu robustețe la o sumedenie de artişti, chiar şi mai tineri. Mai important este că obsesia lui, eminamente terestră, htonică, telurică sau cum vreți să-i mai spuneți, se întinde cuminte, elastică, până la momentul în care lumina cade dumnezeieşte pe lemnul sau granitul şlefuit. Sec şi definitiv, ca o pildă a lui Solomon. Ori ca un verset din Cântarea Cântărilor. Ajunge şi-atât. Căci, uneori, un boț de humă, bine chibzuit în tocmeală, poate să conțină tot atâta sublim cât o rază coborâtă de Sus. Gheorghe Iacob e un caz clar de entropie a esteticului. Intervenția salvatoare a artistului sistematizează manopera. Adică exact ceea ce Vincent Van Gogh spunea: Trebuie să începi prin a demonstra ceea ce vrei să exprimi. Forța titanică genuină a lui Gheorghe Iacob trage după ea, firesc, opera. Cu care artistul nădăjduieşte să renască lumea. Tot o Facere, în fond. Tot un act demiurgic, dar mult mai sfielnic.
CASIA CSEHI – un covrig de la Ministerul Semnelor
Într-o bună dimineață de sâmbătă, stăteam la o bere cu Murivale, inconfundabilul şi intratabilul bonom al vorbelor, îmblânzitor al entelehiilor şi stăpân al zâmbetelor, undeva, pe o terasă de pe Blănari. Deodată, în spatele nostru, delicat, dar fără să ne şocheze, o doamnă în vârstă, însă foarte agilă, subțire, transparentă, cu un aer băiețos, a intrat în vorbă cu noi. Fireşte, se cunoştea cu prietenul meu, se ştiau de foarte multă vreme, de pe culoarele artelor şi întâmplărilor legate între ele cu şnurul Timpului. Am făcut cunoştință şi, atunci, mi-am adus aminte că-i văzusem o admirabilă expoziție la Simeza, cu câțiva ani în urmă, intitulată Misterul Semnelor. Am stat mult de vorbă, ea numai în picioare, fără să intre măcar în perimetrul terasei. O vreme. După care, a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. Pentru ca, surpriză, peste o jumătate de oră, să reapară tot acolo, în exterior şi, întinzându-ne o pungă cu covrigi calzi, să ne roage: Ziceți bogdaproste! Şi iar a dispărut, ca o nălucă. Sau, mai degrabă ca un semn volatil. Deci, vin şi zic, aducându-mi aminte de expoziția ei, că într-un guvern de largă respirație democratică a artiştilor, portofoliul Ministerului Semnelor nu trebuie atribuit decât dânsei. Doamnei Casia Csehi. Ea este singura care se poate îngriji de vâltoarea de indicatoare ce ne asaltează existența culturală. Doar ea este în stare să strunească stigmatele acestei lumi, să le clasifice, să le mângâie apoi cu privirea, după care, să le aşeze cuminți în sertarele încăpătoare ale Ministerului. De aceea, poate că mult mai nimerit ar fi să răspundă şi de arhivă. Arhiva de semne a lumii. În expoziția de la Simeza, lucrările ei – care, după cum aprecia odată Vasile Kazar, sunt singulare în lumea graficii contemporane, fiind foarte puțin ataşate de mode sau curente – întregesc raportul secret (fiindcă doar puțini artişti îl cunosc cu adevărat!) dintre geometrie şi expresivitate. Arta ei consacră, sacralizează semnul şi-l trimite în zona aperceptivă. Ca să comunice. Astfel că, dincolo de faptul că oferta pentru ochi depăşeşte cu mult strădania manufacturieră (care, între altele fie spus, este uriaşă, trecând voios granița credibilului!), ele, semnele, adunate cu grijă în mănunchiuri referențiale, compun mesaje grafice. Complexe şi diverse. De la aparent simplele (dar, în realitate, profunde!) aluzii totemice de sorginte vag egipteană sau indiană, până la elementele de bază ale compoziției tradiționale româneşti (un testimoniu arhaic al semnului grafic aidoma cicatricei, denumit, printr-un regionalism oltenesc învechit, beleaznă!). Şi de la hipertrofia poetică a unei siluete feminine nepământene ce se eterizează, având în spate fondul unei invazii de ideograme, până la transformarea unui biet sipet (cufărul acela chiar există, zăvorât cu lacăte!) în opera de artă a unui giuvaergiu de Damasc. Toate aceste baleiaje conotative subțiri au ca efect un fenomen de amorsare psihonică a semnelor, prin care simbolurile abstracte vin înspre noi şi devin alegorii ale climatului cultural însuşi. Global... Acesta este, de fapt, monumentul închinat fluidului semiotic necunoscut, esoteric (însă recuperabil din orice latență spirituală!), ca o arhitravă a unui pantheon. Care se sprijină la un capăt pe mâna stimulentă a Casiei Csehi, iar, la celălalt, pe fervoarea receptării în caliciul personal a imaginarului în stare pură. Tehnic vorbind, însă la mijloc pare să fie o boală. Mitocoseala aceasta de aşezare a semnelor într-o retorică a detaliilor miniaturizate extrem de migăloasă, dar coerentă (ce poate produce lesne conjunctivită!), buchisirea cu o răbdare infernală a întregii țesături ce dezvoltă la final modelul simbolic – sunt fără îndoială pulsiunile unei corespondențe (aproape maladive, dacă n-ar fi rafinament!) între hărnicia minții, clarviziunea ochiului şi sprinteneala mâinii. Broderiile Casiei Csehi (lucrate pe o hârtie cu parfum de pergament, iată un nou semn!) nu par a fi construcții reale, ci sunt mai degrabă imaginea unei rețele neuronale zugrăvită cu har. Într-o altă existență, poate mai boierească sau poate mai boemă, dar pe aceeaşi coordonată a acestei singure axis mundi posibile, ministrul Semnelor Casia Csehi ar fi avut un destin, sunt sigur, legat tot de artă. Dacă n-ar fi fost o robace țesătoare de carpete în Buhara, ar fi mâncat o turtă dulce la curtea dinastiei Safavizilor din Ispahan, ca plată pentru munca (fireşte că deghizată!) la decorarea catedralei Vank. Mai sunt posibile şi alte variante.
VASILE GORDUZ – plecat a doua oară
Prima oară, sculptorul Vasile Gorduz a plecat în crucea dimineții de vineri, 12 decembrie 2008. N-a luat cu el nimic, în afară de amintirile unei vieți complete – de la parfumul Trifeştiului natal din ținutul Orheiului, la bucuria unei iubiri statornice pentru femeia vieții sale, artista Silvia Radu şi, de la împlinirile unui om care a simțit resuscitarea istoriei ca pe propria-i menire, la credința nestrămutată într-un Dumnezeu căruia nu a încercat niciodată, din umilință şi smerenie, să-I fie în vreun fel pereche. În schimb, peste nici un an, creuzetul lumii sale a dispărut, atelierul lui din Pangratti fiind evacuat. Doamna Silvia Radu m-a chemat atunci să particip la ultima excursie printre semnele lui Gorduz, împrăştiate în atelierul ce păstra aerul, parfumul, hieratismul lucrărilor neatinse, aşa cum le lăsase artistul, cu mai puțin de un an în urmă. Descriere. Spațiul lui Gorduz are nevoie de ultimele legi ale circulației. Trasee obligatorii. În stânga, cum intrai, erau monumentele. Două machete ale lui Ştefan cel Sfânt călare şi cu crucea în mâna stângă (domnitorul n-a ajuns niciodată pe soclu, din ingrata pricină a neseriozității autorităților, deşi comanda fusese făcută!) şi una a lui Iuliu Maniu, şezând pe un scaun, într-o atitudine degajată, cu țilindrul pe cap şi lornionul la ochi, explicând ceva, prin gestul mâinii drepte. Alături de ele, câteva capete de copil şi de bărbați, o himeră în bronz şi mielul de piatră, mielul trist şi împiedicat – altă emblemă a artistului. Pe pereți, câteva acuarele vechi şi un colaj. Mai departe, un mulaj de discobol, dar cu mâinile amputate, alte chipuri cioplite în piatră (prieteni, cunoscuți, artişti), capul lui Traian, iar, jos, o găleată şi o cutie cu scule (felurite dălți, ciocane, instrumente de şlefuit), apoi încă o variantă de Pasăre care-şi înghite umbra, o himeră, un sac cu ipsos şi, pe şevalet, un panou cu zeci de poze lipite, într-o succesiune amețitoare, cu acelaşi chip: Mircea Eliade. Studiu vizual neliniştit, spre a obține perfecțiunea celei din urmă opere. Capul lui Eliade, dezvelit apoi, într-un scuar de pe strada Mântuleasa, lângă locaşul cu acelaşi nume. Apoi, o masă cu vopsele, pensule, cuțite. Pe pervazul geamului înalt, aşezate într-o ordine un pic orgolioasă, alte variante ale Păsării..., iar jos, o oglindă prăfuită în care se reflectă proteze de lucru (freze manuale şi electrice, role de glasspapier, pânze de bomfaier). Unele abandonate aşa, simplu, pe jos, altele strânse mănunchi într-o găleată (pile, burghie, fierăstraie, ciocane, echere, dopuri de lemn, compasuri, colaci de sârmă). Peste toate, zăcea un ceas de perete Ingraham. Amuțise la 11 fără un sfert. Oră astrală. În apropiere, se înălța bancul de lucru, cu capul din lut al lui Alin Gheorghiu. Culcat, într-o atitudine parcă uşor uimită, din cauza uitării. Lângă el, pe un panou, fotografiile de la Sevilla înfățişându-l pe Traian cu poporul român în brațe (NOTĂ: Cu această statuie, avea să iasă un scandal formidabil, în 2012, odată cu neinspirata aşezare a unei còpii a ei – destul de pitice – pe treptele de la intrarea în Muzeul Național de Istorie!). Din nou, la geam, Himera cu copil, încadrată de două capete de fetițe. Dedesubt, o bibliotecă – două rafturi cu cărți. Am reținut, în fugă: de la revista Secolul 20, un album despre Brâncuşi, Nae Ionescu – Curs de metafizică, Patapievici – Politice şi până la Rudolf Steiner – Taina Sfintei Treimi, Flaubert – Opere şi Xenofon – Anabasis. Lângă sobă, pe o laviță, alături de bronzul Conversând cu iarba (că tot îl omagiem anul acesta pe Constantin Brâncoveanu!), ultimele lecturi: Istoria esteticii de Tatarkiewicz, Bacovia – Poezii, Baudelaire – Les Fleurs du Mal, Blaga – Poeme, alt album Brâncuşi, Noica – Sentimentul românesc al ființei, Doina Pauleanu – Balcicul în pictura românească, Ioan Alexandru – Imnele Maramureşului, un studiu despre Sfântul Nectarie, precum şi (ironia sorții!) Cuvânt despre moarte a Sfântului Ignatie Briancianinov şi dr. Samuel Pfeifer – Vindecare cu orice preț. Mai departe, într-o nişă din perete, un cap de piatră din bucăți, bandajat cu sfoară, un autoportret în acuarelă şi schițe în miniatură ale statuii lui Eminescu de la Montréal, dar şi alte studii pentru Pasăre.... În mijlocul atelierului, pe jos – o comoară. I-am dat roată de mai multe ori. Câteva zeci de piese de diverse mărimi şi materiale (lemn, ghips, piatră, bronz), fie aflate în lucru sau nefinisate, fie pre-forme ale unor lucrări deja terminate. Versiunile în piatră sau marmură ale Păsării... şi Conversând cu iarba, torsuri, Rugăciune, Mielul, forma în lut a capului lui Petre Țuțea, alte portrete, un câine şezând, căruia i se vedea miezul de sârmă al picioarelor din spate, măgarul din piatră (probabil Intrarea lui Isus în Ierusalim). Jos, lângă scara ce ducea la etaj, masca mortuară a lui Eminescu, chipuri de femei şi alte studii de tors cu înfiripări antice. În camera de sus, perlele coroanei: capul lui Eminescu, Junona (replica autonomă a poporului român din grupul Traian..., de la Sevilla, Roma şi... Muzeul Național de Istorie!), alte câteva capete de copil, smulse parcă dintr-un templu grec sau roman. Pe care o lumină rece le învăluia atemporal. Singurele semne omeneşti erau: o pereche de cizme de cauciuc şi una de pantofi. Puse jos, lângă un godin ancestral, de Reşița. Coborârea înapoi, pe scară, am făcut-o cu grijă, pentru ca vibrațiile paşilor să nu zguduie sanctuarul. Şi am coborât, am coborât!... Vă repet: acest spațiu nu mai există. Dar fie şi rememorarea lui este aproape o comoție. Pelerinajul în atelierul din strada Ermil Pangratti, nr. 29B, cu puțin timp înainte ca acesta să fie dezafectat, locul unde, de peste patru decenii, s-a pus la cale una din cele mai spectaculoase operațiuni de distilare a materiei în metaforă, a fost aidoma unei călătorii în Arcadia. Iar Vasile Gorduz – perceput ca un maestru al tăcerii, în această cacofonie de alămuri isterice. Cât despre opera lui, ea aşteaptă nu doar o pagină în uriaşa carte a eternității, dar, în egală măsură, şi un fior de consonanță civică în atitudinea Cetății. Unde oare se vor fi împrăştiat toate acele semne, stavilă în curgerea uitării, pe care artistul ni le-a lăsat pe încredere?