Cartea de istorie
Andrei Ionescu
ARTA DE A DA VIAȚĂ TRECUTULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
„Se mistuie o lume veche”. Sunt cuvintele părintelui Galeriu, în existența căruia există o perioadă prahoveană, cuvinte alese ca motto de autorii unei pasionante evocări a Câmpinei de altădată: volumul Istorisiri de pe plaiuri câmpinene (Chipuri, Locuri, Întâmplări), Ed. Premier, 2013.
Autorii sunt figuri marcante ale oraşului, istoricii Alin Ciupală şi Şerban Băleanu, despre care vom vorbi ceva mai încolo. Să zăbovim mai întâi la secțiunea preliminară, a instanțelor tutelare: un preot (Părintele Galeriu), un istoric (Constantin Daicoviciu) şi o regină (Maria), din operele cărora au fost extrase cele trei motto-uri de la care se revendică, subliniind astfel întreaga bogăție a vieții pe care ne-o oferă amintirile depănate şi asamblate cu dragoste, precum şi cinstirea înaintaşilor cărora le datorăm ceea ce am reuşit să fim.
În nota lor introductivă, autorii se declară surprinşi de rezultatul muncii lor de scotocire a arhivelor de familie şi de consemnare a amintirilor celor vârstnici. Surprinderea aceasta mărturisită de autori constituie pentru noi cel mai bun semn al unei cărți adevărate, în care faptele sunt făcute să vorbească, în care datul brut prinde viață şi întâmplările capătă un tâlc. Ca orice operă valoroasă, cartea lor de evocări ne îmbogățeşte şi ne limpezeşte sufletul. Ne bucurăm că ne-a căzut în mână şi că am avut şansa de a o citi. O simțim şi o prețuim ca pe o carte surprinzător necesară. Pe drept cuvânt, profesorul câmpinean Christian Crăciun (”Istorisiri la capătul timpurilor”) vede în ea „un fel de patrimoniu genetic al spiritualității dintr-un oraş aşezat de altădată”.
Galeria de chipuri câmpinene reînviate de autori nu este o galerie strict locală. Ea se întrepătrunde firesc şi major cu figurile caracteristice ale vremii la scară națională. Câmpina era, să nu uităm, şi este şi acum o localitate românească reprezentativă, şi încă la nivel înalt, deopotrivă pentru trecut şi pentru prezent. Iată, bunăoară, silueta părintelui Moisin, primul preot greco-catolic al Câmpinei, Morenilor şi Văii Prahovei. Familia păstrează o fotografie în care poate fi văzut slujind împreună cu monseniorul Ghika. Mai târziu, în anii prigoanei, va slujii acasă, în taină, într-un oraş care încerca să reziste, prin păstrarea normalității, în pofida tuturor agresiunilor, reuşind să se mişte între acele margini de libertate a spiritului pe care ni le fixăm noi înşine, pentru a ne păstra moralul şi demnitatea.
Autorii îl caracterizează drept un oraş în care manifestările de solidaritate la restrişte precumpăneau net asupra ascunderii temătoare şi laşităților de tot felul, aceleaşi, în fond, în marile oraşe, unde la prima vedere cei prigoniți îşi puteau pierde mai uşor urma, şi în oraşele mici, cum era Câmpina, unde ”toată lumea cunoştea pe toată lumea”. Ceea ce, pe de o parte, îți impune onoarea opiniilor şi conduitei, într-un microclimat al francheții, cu asumarea riscurilor de rigoare – noblesse oblige – , dar pe de altă parte te expune mai uşor la delațiuni şi persecuții.
Un exemplu zguduitor pentru prigoana acelor ani ni-l oferă avocatul Mircea Marin, personaj cu totul remarcabil, chiar ”fascinant”, cum îl califică autorii, care nu ezită să-l numească un erou al timpurilor noastre. Fiul unui ofițer de geniu ajuns la garnizoana Cernăuți, învață la liceul Aron Pumnul. După ce-şi ia bacalaureatul, vine la Bucureşti, ca student bursier la Drept şi Litere, unde-i cunoaşte pe Mircea Eliade, Radu Gyr, Nae Ionescu şi îi are colegi şi prieteni pe frații Ghica, Şerban, Ion şi Constantin, nepoții marelui scriitor paşoptist. După ocuparea Bucovinei, se simte profund legat de destinul provinciei înstrăinate şi, în 1941, pleacă voluntar pe front. Căzut prizonier, petrece şase ani în lagăr, până în 1948, fiind unul dintre ofițerii care au refuzat să se înroleze în divizia „Tudor Vladimirescu”. După întoarcerea în țară, câțiva ani nu are voie să profeseze avocatura, apoi revine treptat la viața normală, se căsătoreşte şi, la o săptămână de la cununie, scapă o vorbă între „prieteni” („Comunismul e o tâmpenie fără viitor”), pentru care e arestat, anchetat brutal şi condamnat la cinsprezece ani de temniță ca duşman al poporului. La Gherla nimereşte într-o celulă cu grupul studenților ieşeni, printre care se număra şi Alexandru Zub, închişi pentru intenția de a organiza în 1954, la Putna, comemorarea lui Ştefan cel Mare, apărătorul hotarelor adevărate ale Moldovei. După amnistia dată deținuților politici în 1964, se întoarce şi profesează un timp la Câmpina, dar, în pofida experiențelor amare de până atunci, nonconformistul Mircea Marin tot n-a învățat să-şi țină gura şi, în 1971, în timpul minirevoluției culturale, e din nou arestat şi judecat într-un proces public de demascare la Casa de Cultură din oraş.
Autorii țin să sublinieze, în finalul acestei evocări, dezvăluindu-i astfel o caldă şi vibrantă bunătate a iertării, că acest om atât de comunicativ, chiar exuberant din fire, nu a intrat în jocul sinistru şi păgubos al resentimentelor şi al vrajbei răzbunătoare, ci prefera, în ultimii ani pe care i-a mai avut de trăit, să păstreze tăcerea cu privire la cei care furnizaseră acuzatorilor săi probe pentru proces. La fel de discret era şi cu privire la curajul de care dăduse dovadă în momentele de cumpănă. Gândul ne duce la un tiz al său, Mircea Vulcănescu şi la îndemnul lui la clemență: „Să nu ne răzbunați”. „Modestia lui proverbială – încheie autorii – îl împiedica să scoată în evidență faptele eroice din tumultuoasa sa viață şi să se laude cu ele”.
La fel de impresionant în acest sens este episodul despre Vasile Paraschiv, dizidentul prahovean internat abuziv şi anchetat la Spitalul Voila, într-o secție specială.
Sau etapa câmpineană a lui Şerban Rădulescu-Zoner, spicuită de autori din cartea lui de memorii, A fost un destin, din 2003. Urmărit de securitate, îşi pierde urma la Breaza, apoi, tot în anii cincizeci, ajunge la Câmpina, unde a petrecut, cum singur spune, „singura perioadă a tinereții (sale) cât de cât normală”.
Dacă evocările dramatice ale rezistenței la experimentul comunist impus cu forța sunt plasate la începutul cărții, putem presupune că autorii au ținut să-şi precizeze astfel din capul locului poziția politică ferm democratică, atât de importantă în ambianța actuală, în care, pentru că, între altele, răul n-a fost luat din scurt la timp, s-a prelungit morbid o tranziție confuză a impenitențelor coclite.Tocmai de aceea, pentru a despărți apele de uscat, pedagogia autorilor în cea mai întinsă parte a cărții, constă în evocarea unor modele de normalitate, din variatul repertoriu pe care ni-l oferă universul câmpinean.
Sunt, de altfel, numeroase mărturiile despre această normalitate câmpineană, în raport cu alte zone ale țării, normalitate atribuită de autori, în subtextul întregii cărți, dârzeniei tradiționale a oamenilor locului. Aşa a fost cu putință un lucru uimitor: în comuna prahoveană Provița de Sus, veche aşezare de moşneni, lângă biserică, se află un monument înălțat, ca în atâtea alte comune, pentru cinstirea sătenilor căzuți în primul război mondial. Pe soclul statuii, două chipuri turnate în bronz, Regele Ferdinand şi Regina Maria. Să fie o pură întâmplare sau este, poate, mai curând rezultatul „ocrotirii” din partea unei comunități libere, de oameni ai locului, dârji şi cinstitori ai tradiției cu care se identifică, faptul că, după ştirea autorilor, e singura lucrare monumentală din țară ce a păstrat chipul suveranilor României Mari în anii dictaturii comuniste?
Lângă reliefurile suveranilor, pe monument e gravată următoarea inscripție: „Din inițiativa şi cu stăruința I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, fiu al acestei comune Provița, ridicatu-s-a acest monument, prin subscripție publică, pe vremea M.S. Regelui-prunc Mihai I, întru amintirea Marelui Război 1916-1919, purtat pentru reîntregirea neamului, de viteazul Rege Ferdinand I, mult ajutat de M.S. Regina Maria, cu victorioasa armată română, în care erau 600 de ostaşi provițeni, dintre care mulți au murit. Îndemnul de a lupta pentru apărarea țării mărite e o datorie sfântă pentru orice bun român. 1928”.
Pe bună dreptate, autorii comentează: „Este un miracol cum această înălțătoare dedicație şi reliefurile cu chipurile suveranilor au scăpat neatinse în anii de prigoană stalinistă, când fruntaşii satului, cu blajinul şi bătrânul lor preot, părintele Ghica, erau trimişi în temniță pentru încercări de rezistență contra regimului”.
Părintelui Pimen Georgescu autorii îi închină un portret separat, „Mitropolitul de la Provița”, în care detaliază felul în care a condus biserica în anii grei ai Marelui Război, precum şi inițiativa din 1925, când a propus cu hotărâre în Sinod ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhat. Pe crucea pusă pe mormântul din curtea bisericii, o inscripție simplă: „Aici odihneşte Pimen, Mitropolitul războiului şi al întregirii neamului românesc. 1853-1934”. Cum s-ar spune, nasc şi la Provița oameni.
În numeroasele evocări ale normalității câmpinene, în care mândria se împleteşte strâns cu nostalgia, dimensiunea istorică e permanent prezentă. Familia Ştirbei, bunăoară, cu casele din oraş şi castelul Voila, sau Micul Trianon, un colț de Versailles la Floreşti, ridicat de George Grigore Cantacuzino, azi în ruină.
Cu un perfect îndreptățit entuziasm sunt pomenite descoperirile arheologice senzaționale de lângă biserica din cartierul Slobozia, care plasează oraşul într-un trecut străvechi, contemporan cu Troia şi de trei ori mai bătrân decât Roma.
Parohia Slobozia e amintită pe drept cuvânt şi ca ferment cultural în plină actualitate, prin ostenelile luminatului părinte Petru Moga, animatorul unor întâlniri şi colocvii periodice în sala praznicală a parohiei, unde au conferențiat, printre alții, Andrei Pleşu şi Basarab Nicolescu. Cu aceeaşi căldură sunt evocate prezențele regale la Câmpina şi împrejurimi, Meliceşti, Telega, Doftana, perioadele câmpinene ale lui Haşdeu şi Grigorescu, precum şi figura unui mare şi pe nedrept aproape uitat hispanist născut la Telega, creionată precis şi încheiată, după câteva spicuiri din operele lui de ficțiune, cu entuziastul îndemn: „Căutați-l şi citiți-l pe Alexandru Popescu-Telega!”
În sfârşit, câteva cuvinte despre autori. Şerban Băleanu, a cărui familie e originară din Tighina, de unde s-a refugiat în 1940, a ajuns un câmpinean deplin integrat, cu strânse legături în oraşul față de care se simte dator cu gratitudinea bunei primiri de care se bucură. Ospitalitatea locului marchează şi familia celuilalt autor, Alin Ciupală, al cărui neam se trage de peste munți: „Cea mai frumoasă poveste pe care o cunosc se leagă de istoria unui străbunic care-şi ducea turmele iarna la păscut în bălțile Dunării”, îşi începe autorul narațiunea despre „mocanul îndrăgostit”, primul câmpinean din stirpea Ciupală. La întoarcerea prin Bărăgan, i s-a lipit inima de o ialomițeancă, s-a însurat cu ea şi au luat-o spre munte. Fata de la câmpie, speriată de semeția munților din zare ce păreau de netrecut, se opreşte pe piciorul plaiului, în cătunul (pe atunci) Slobozia şi nu vrea să meargă mai departe în ruptul capului. Tânărul baci îi face pe voie şi se stabileşte în Slobozia, unde cumpără de la starețul schitului câteva pogoane de pământ.
Cu Alin, stirpea Ciupală a ajuns al patrulea rând de oameni, a căror poveste a putut fi consemnată chiar de el, istoricul de profesie, absolvent la Iaşi al Facultății de Română-Istorie.
Dragostea de literatură l-a făcut să aleagă Iaşul, pentru că numai acolo exista combinația istorie-principal şi română-secundar. Cele două specialități s-au împletit armonios, şi aşa se face că de câteva decenii Alin Ciupală îşi încântă auditoriul la conferințele pe care le ține frecvent la Câmpina şi Slobozia, cu o ardoare bine temperată şi o eleganță dezinvoltă, încântătoare, deloc căutată. Din această rară înzestrare de povestitor provine şi farmecul discret al acestei cărți despre oameni, locuri şi întâmplări câmpinene, care prind viață de îndată ce autorul îşi începe istorisirea. Iat-o, bunăoară, pe Dorina, fata-băiețoi, care la cinci ani ştia să călărească fără şa (Caii Dorinei): „Cea mai mare bucurie o avea când pleca cu caii călare în pădurea ce începea la marginea gospodăriei. Se ataşase în mod special de doi dintre aceşti cai, unul negru ciolănos şi înalt, Mocanu, şi un roib roşcovan cu o stea albă în frunte, Victor. Într-un sfârşit de noiembrie, când pădurea acoperită de chiciură se transformase într-o boltă cristalină, a cerut voie să scoată caii la plimbare. Furată de frumusețea locurilor, a pierdut noțiunea timpului şi a ajuns departe în pădurile Meliceştiului. Pe culmea unui deal a zărit o siluetă de animal şi a auzit urletul prelung al lupului. Ca din pământ au mai apărut câțiva şi haita s-a repezit spre cai. Îngroziți, aceştia au porni într-un galop năvalnic. Roibul i-a salvat viața. Se învârtea în cerc şi cu copitele ținea lupii la distanță”.
Povestirea izbuteşte să reproducă fidel amintirile Dorinei, şi consemnarea autorului este menită să conserve „o felie de viață dintr-un timp apus de demult”. Într-adevăr, parcă e un crâmpei de basm, cu nelipsitul cal năzdravan şi o fată vitează în chip de Făt-Frumos.
Scriind această vibrantă carte de cinstire a străbunilor, s-ar zice că autorii au ascultat, poate fără să-şi dea seama, de îndemnul Cărții sfinte: „Întreabă pe cei care au fost înaintea noastră şi ia aminte la cele trăite şi pățite de părinți” (Iov 8,8).