Cartea de arhitectură
Augustin Ioan
OARE CHIAR S-A ÎNTORS TEOFIL MIHĂILESCU DE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS?
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
Înainte de a răspunde la întrebarea din titlu (care parafrazează, de altfel, titlul unei cărți a lui Dan C. Mihăilescu, dedicată pelerinajului athonit, cum dedicată îi este, la noi, şi cartea arhimandritului Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Sfântul Munte Athos), să îmi dați voie de a pune în perspectivă istoria culturală a acestei Grădini a Maicii Domnului, cum este numită republica monahală.
Un articol din Le Monde (19 aprilie 2005, p. 27) vorbea despre statutul – comercializabil sau nu – al monumentelor Greciei Antice. Disputa ne interesează mai puțin aici. Mult mai interesante sunt două indicii pe care articolul ni le furnizează despre, renăscută, dorința de familiarizare cu clasicitatea lumii contemporane, în secțiuni întâmplătoare în fond, ale ei. Primul indiciu ne vorbeşte despre dorința firmei Vodafone de a găzdui o cină pentru 150 dintre conducătorii ei, în porticul lui Attalos din Agora ateniană. Al doilea indiciu ne vorbeşte despre Rhodos şi despre dorința cea mai mare a unui primar de pe insulă, în fine realizabilă, mulțumită unei conjuncturi. În joc este nici mai mult nici mai puțin decât reconstruirea colosului din Rhodos, prăbuşit în 227 î.Chr., ca urmare a unui cutremur extrem de violent. O superproducție filmică, pe numele ei O, Jerusalem, de Elie Choraqui, turnată acolo (dacă, fireşte, vor binevoi să avizeze avizatorii greci care sunt, probabil, rude de sînge cu cei autohtoni în a interzice monumentelor să aibă vreo viață contemporană, alta decît aceea de mumii!), a redeschis discuția cu privire la refacerea dezastrului de acum peste două milenii. Argumentele primarului sunt solide şi țin deopotrivă de identitatea locală, ca şi de atracția turistică: una e să intri cu feribotul într-un port grecesc oarecare şi alta să o faci pe sub picioarele unui colos care se prenumăra, la vremea sa, printre minunile lumii antice.
Avem aşadar două cazuri: un monument antic existent, ba, mai mult, proaspăt restaurat, care este râvnit drept topos al unei cine de întreprindere; apoi, avem cazul unui monument despre existența căruia există date sigure, furnizate deopotrivă de texte ca şi de arheologia submarină, a cărui absență pare să dateze de „ieri” şi, prin urmare, ar trebui supus reconstrucției. În amândouă cazurile avem de-a face, din rațiuni diferite, cu o aceeaşi relație de „intimitate” temporală şi spațială cu monumentul antic, care poate fi supus imediateții unor acțiuni cotidiene obişnuite: adăpostirea în vederea nutririi şi repararea în vederea re-conferirii de statut simbolic unei comunități. Trebuie să amintesc aici, de altfel, statutul special al ruinei în regulile de construcție de pe Athos: orice se doreşte a se construi nou, acolo, trebuie să fie refacerea unui stadiu anterior de construire prin restaurare sau conversie; noul nu poate fi adăugat decât prin consubstanțialitate cu vechiul, sau adosat – fizic – acestuia. Continuitatea, pe care ne-o propăvăduieşte fenomenologia arhitecturală, dar şi co-prezența deconstructivistă, capătă aici aspect de lege.
Dar cea mai stranie relație cu trecutul ne-a propus-o tot Grecia, nu cu mult în urmă, dacă e să judecăm după standardele a ceea ce înseamnă „ieri” acolo. Pentru a explica semnificația gestului contemporan, trebuie, la rîndul nostru, să ne întoarcem în timp pînă „ieri” şi să citim introducerea la una dintre cărțile de arhitectură ale lui Vitruvius. Arhitectura învăluie ființa şi, precum veşmîntul, este „croită”, cel mai adesea pe măsura celui dinlăuntru: zeu, dacă e templu, şi om, dacă este locuință. Măsura este aici un cuvînt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? – caută atunci să arăți aceasta: zidărie ciclopică, sfîntă a sfintelor, nemăsurare şi absență întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpînii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămîne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ținut seamă despre scara altarelor: „pentru Jupiter şi toți ceilalți zei cereşti, să fie cît mai ridicate. Pentru Vesta şi pentru zeii Pămîntului şi ai Mării să fie aşezate mai jos” (Vitruvius, IV, 9: 3-4), astfel încît zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa – „măsura absolută” (Michelis: 1982, 208) – are de-a face cu măsurile ființei/corpului dinlăuntru.
Dar nu asemenea proiecte reprezintă rețeta monstruozității, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare – luare în deşert, în răspăr a Facerii, aici văzută ca incompletă – îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Dinocrates. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ținînd în stînga un oraş, iar, în dreapta, un bol în care să se fi strîns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazîndu-l pe Josef Ponten din a sa Architektur die nicht gebaut wurde (1925), o „idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental” (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Un soi de împliniri parțiale, desfigurate, ale sale pot fi considerate colosul din Rhodos, statuile de preşedinți sculptate în Mount Rushmore, Palatul Sovietelor şi Canalul Volga-Don, cu giganții Stalini veghind rescrierea geografiei URSS prin munca silnică a deținuților politici.
Avem în ideea lui Dinocrates un exemplu originar al frisoanelor de gigantism care străbat din vreme în vreme arhitectura. Sunt ele forme paranoice de antropomorfism sau reziduuri ale vremilor când pămîntul era locuit de uriaşi, ei înşişi un proiect inițial, avortat, de umanitate? Din perspectiva relației chip-trup/arhitectură, gigantismul şi nelimitarea declamă, de regulă, voința puterii de a fi reprezentată prin zidiri ne-umane. Alexandru a refuzat propunerea lui Dinocrates, dar urmaşii săi vor fi mai atenți la propuneri similare, de nu le vor fi provocat ei înşişi. Oraşul urieşesc al lui Dinocrates se voia imaginea definitivă a imperiului alexandrin, expresia edificată a acestuia. În chip paradoxal, modelul corporal aici nu este nici omul generic, nici îngerul cu trestia, măsurătorul Ierusalimului ceresc, ci nemăsurarea. Iată fragmentul în care, din textul vitruvian, respiră vocea lui Dinocrates: „Căci am plănuit să sculptez muntele Athos în chip de statuie bărbătească, punîndu-i în mâna stângă zidurile unei cetăți uriaşe, iar, în cea dreaptă, o cupă care să primească apa tuturor râurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare.” Vitruvius (II, Prefață, 2).
Acum, iată ştirea publicată şi la noi de România literară (41/16-22 octombrie 2002): „O fundație greco-americană a inițiat proiectul de a ciopli pe versantul unui munte din nordul Greciei un portret gigantic al lui Alexandru cel Mare. Conform promotorilor ei, această sculptură de 80 de metri înălțime şi 57 lățime «ar întări caracterul grec al Macedoniei» şi ar atrage turişti (ansamblul, care va costa cam 30 milioane de euro, prevede în preajmă un muzeu, un amfiteatru şi parking).Versiunea elenică a muntelui Rushmore a obținut aprobările oficiale, dar nu toți sînt încîntați (...), iar arheologii şi ecologiştii o consideră de-a dreptul monstruoasă şi amenință cu sesizarea Justiției”. Mă veți crede acum, cînd invoc actualitatea cea mai strictă a tuturor celor din vechime?
Prin urmare, într-un astfel de loc extrem merge Teofil Mihăilescu adeseori şi, de acolo, ne aduce mărturii fotografice somptuoase vizual. Ele sunt cu deosebire utile, pentru informarea tuturor bărbaților care, încă, nu au fost în pelerinaj acolo şi a tuturor femeilor (căci nimic de parte femeiască nu poate ajunge în intimitatea geografică a muntelui acestuia). Despre componenta ortodoxă a acestui loc vorbesc mândrele sale fotografii, de aceea am încercat să îi adaug şi partea lipsă, care o precede pe cea actuală. Volumul lui se cheamă Athos: Arhitectură şi spațiu sacru (Braşov, 2014).
Da, Teofil s-a întors de la Muntele Athos şi anume tot arhitect, căci despre zidire sacră îndeosebi este vorba în imaginile aduse şi, aici, expuse public. Sunt mult mai multe, în realitate. Poate va face, vreodată, un loc digital pentru toate, plus cele aduse de feluriți alți pelerini (cel puțin încă unul ştiu eu, de asemenea, înzestrat fotograf şi om cu credință). În orice caz, merită să meditați asupra fotografiilor, observând, de pildă, continuitatea între natura peisajului şi cea a arhitecturii care se sprijină, după irumpere, din el. Sau cum umbre ale identității naționale se pot regăsi pe clădirile mânăstirii ruseşti sau pe cele greceşti, dar şi cum, deşi o parte însemnată din continuitatea splendorii aspre a republicii monahale a fost asigurată de domnitorii valahi şi moldoveni, nici Valahia şi nici Moldova nu au – la nivelul identității estetice – un cap de pod acolo…
Arhitecturi urgente
Despre acest domeniu, al arhitecturii de urgență, destinată situațiilor extreme, de tipul catastrofelor naturale sau a celor provocate de om (războaie, exiluri), nu este prea multă literatură la noi. Nici prea multă practică. Din 2001 şi până în 2008, când s-a isprăvit, Masterul de Antropologia spațiului sacru al UAUIM, pe care am avut onoarea să îl conduc, împreună cu colegul Florin Biciuşcă, dedica un semestru de studiu acestei teme, a locuinței zise extreme. Doamna prof. Cristina Gociman tratează şi dânsa, de pe alt versant, aceeaşi temă. Dar, parcă, nu se întrevede massa critică de preocupări, de literatură, de proiecte şi, mai ales, de îngrijorare şi caritate instituționalizată nici la OAR (unde am propus, fără rezultat, un grup de lucru, prin 2008), şi nici în şcolile de arhitectură.
La un moment dat, fosta mea doctorandă, arh. Alina Florea, a reuşit să adune între coperțile unei unice broşuri câteva exemple de bună practică, dintre cele păstorite de Fundația HAR, de pildă, la Rm.Vâlcea (regretatul Alexandru Nancu, Cătălin Berescu şi cu mine am lucrat pe prototipul unei case de lemn de 78 mp costând, la gata, 7.800 euro plus munca, încă vizitabilă la Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni, lângă Rm. Vâlcea) sau dintre cele proiectate de masteranzii noştri. Ieşit din acest program, iată că dl. asist. dr. Sergiu Cătălin Petrea îşi publică în două volume studiile dedicate acestei teme sociale: Provocările arhitecturii de urgență. Principii de proiectare şi, respectiv, Arhitectura de urgență. O abordare contemporană, ambele la Editura Universitară Ion Mincu (a universității eponime). Avem, după cartea mea, Poverism (2005), primele două titluri consistente şi la nivelul metodologiilor posibile, şi la nivelul propunerilor, căci arhitectul nu doar acumulează teorie şi date, dar dă şi răspunsuri proprii, deloc puține şi deloc neinteresante. După ce şi alții vor face proba tiparului, (precum colegul Lorin Nicolae, care a dat nu demult un somptuos doctorat şi lucrează efectiv pe case, pentru comunitatea rromă cu grupul său, Arhipera; sau, de ce nu, chiar al nostru domn profesor de sărăcie, Cătălin Berescu, care ştie mult, dar scrie puțin), dintre câți ştiu că se ocupă să fie arhitecți şi pentru cei sărmani, nu numai pentru cei bogați, poate că va apărea o mică breşă în lipsa de simțire civică. Bune sunt investițiile noi, mai bună este păstrarea patrimoniului (dar care, cum-necum, tot de la bogați pleacă şi la bogați ajunge!), dar cea mai bună este preocuparea pentru adăpostul seamănului, asemănătorului, fratelui – vorba unui mare poet…