FURTUNĂ LA TÂRGOVI?TE

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

Cred că de multă vreme nu s-a gândit nimeni să pună în scenă altă Furtună decât aceea a lui Shakespeare, fie ?i numai după. ?i cum e mult de când nimeni n-a mai văzut-o pe o scenă românească îmi permit să vă reamintesc ce se petrece în Furtuna lui A. N. Ostrovski, un clasic rus din secolul XIX, altul decât mai celebrul, în generația mea, autor al lui Tak zakaliasi stali, adică A?a s-a călit oțelul sau, dacă mai țin eu bine minte, Născuți în furtună. Apropo de ultimul titlu, un roman ca ?i Tak… , mă tem că autorul sovietic a ?i urmărit confuzia, care, oricum ar fi, se face între autori. Ce să zic atunci de clasicul care a pus fără nici o reținere un titlu al lui Shakespeare unei opere de altfel destul de rusească, în orice caz departe de cea a Marelui Will.

Toată povestea se joacă între trei bărbați ?i trei femei. Mama teroristă a unui fiu cam tâmp e soacra greu de suportat a nevestei acestuia, care, la rândul ei, se îndrăgoste?te brusc de un alt bărbat, aflat ?i el în cercul lor de cuno?tințe. Numai că, de?i sfătuită de cumnata sa, sora soțului ei, să ascundă amorul abia născut, ea, plină de credință în Dumnezeu ?i cinstită, alege să mărturisească tuturor, mai precis soțului ei ?i soacrei sale adulterul, petrecut în cele zece zile cât rămâne singură prin plecarea soțului său la Moscova, acolo unde, cu câtva timp înainte, declara emfatic că o va duce ?i pe ea, ?i vor începe o viață nouă (mereu în piesele ruse?ti este invocată viața asta nouă, care, mai pe urmă, a făcut atâtea victime!), vor munci, de ziceam că am nimerit într-un banlieue al celor Trei surori ale lui Cehov. Dar, fără nici o explicație, soțul ei pleacă singur ?i o lasă pe ea, Varvara, pradă tentației amoroase, căreia i se ?i predă. Zece nopți de amor adulterin nu e puțin, dar nici cine ?tie ce mult pentru oamenii de azi, dar în societatea aceea, nu tocmai victoriană pentru că nu suntem în Anglia, era mai complicat. Iar furtuna despre care referă titlul nu face decât să accentueze simțirile personajelor, pe o schemă bine cunoscută. Tunete ?i fulgere ?i niscaiva stropi de ploaie alcătuiesc pe scena de la Târgovi?te o furtună într-un pahar (mai mare).

Cel care a ales acest text, în fond puțin semnificativ chiar pentru dramatur-gia rusă, dar poate pentru a evada din Cehov, este regizorul basarabean de ?coală moscovită Dumitru Acri?. Tot el este ?i cel care a proiectat calea unei modernizări sau postmodernizări, dacă se poate spune a?a, a montării, astfel încât suntem confruntați, încă de când intrăm în sală, cu ni?te cu?ti înalte de metal, cam ca alea care se mai văd pe la procesele din Rusia în ziua de azi, dar, fire?te, ceva mai fragile, îndărătul cărora stau personajele noastre, adică o parte dintre ele, soțul viitor încornorat, soția viitoare adulteră, iar vizavi de cei din partea stângă a scenei, sora soțului ?i cumnata soției acestuia. Ei stau ce stau lini?tiți ?i din când în când încep să urle ?i să izbească pereții care-i țin închi?i, în timp ce, tot din când în când, mama celor doi, deci soacra uneia dintre deținute, vine ?i controlează, spre spaima acestora, situația, spre final chiar cu o lanternă puternică, pesemne semnificând chiar instrumentul gardienilor din Gulag. De altfel, în fiecare celulă, ca la pu?căriile comuniste, arde în permanență un bec, de?i e noapte. Începutul este astfel violent ?i zgomotos, i se mai adaugă, ca la câteva spectacole de Radu Afrim, un pasaj muzical obsedant ?i coborâtor-urcător ca intensitate, ceea ce dă efecte ciudate spectatorilor. Cum sala de la Târgovi?te era plină mai ales de tineri ?i cum ace?tia sunt obi?nuiți cu muzica zgomotoasă, efectele au fost pozitive, lucru ce s-a văzut chiar la final. Dar să nu ne grăbim.

Avem, a?adar, un fond sonor, dar ce zic eu fond sonor, că muzica/zgomotul e chiar un personaj în spectacolul lui Dumitru Acri?, avem strigăte ?i urlete, avem violență, avem o dragoste cu năbădăi, nu doar între cei doi adulteri, ci ?i între sora soțului în?elat ?i un amic al lui, avem o mi?care scenică zmucită mai tot timpul spectacolului, avem o pu?cărie, desigur bol?evică, simbolizată de cu?tile în care sunt închi?i cei tineri, dar nu toți, avem ?i o invenție foarte semnificativă, sosirea celor doi care se iubesc pe marginea extremă a scenei, cu mers ?ovăitor, ca pe sârmă fără prea mult antrenament, ceea ce demonstrează că regizorul are ?i alte idei decât aceea cu Gulagul ?i cu zgomotul. De?i multe scene sunt lungite fără motiv, actorii se mi?că în permanență rapid, deseori ca la break-dance, alergând de colo-colo, chiar când ies din cu?tile în care-i ține bătrâna gardiancă de lagăr ?i-?i rostesc replicile strigând la noi ?i la parteneri într-o frenezie care ar fi meritat ?i scurte pauze din când în când, pentru că, la un moment dat, când cortina sonoră se opre?te, ai impresia că intri în altă lume, dar e?ti repede adus înapoi, cam a?a cum î?i aduce bătrâna scorpie prizonierii, mereu ?i mereu, noaptea, în cu?tile special amenajate spre a-i putea supraveghea ?i, vorba lui Michel Foucault, pedepsi. Sunt multe scene memorabile, din păcate, în opinia mea, înăbu?ite în zgomote ?i furii nu totdeauna justificate.

Actorii fac ceea ce li s-a dictat, faptul este evident ?i, poate, preferabil celeilalte posibilități, când face fiecare ce ?tie el mai bine, evadând din captivitatea invizibilă a regiei. Nu sunt actori cunoscuți, ei fiind tineri ?i cu puțină experiență de teatru, dar care promit spectacole interesante, în cazul când vor avea regizori care să-i solicite. De altfel, în ciuda inconvenientelor zgomotoase ale acestui spectacol, faptul că au lucrat cu acest regizor, ?i el foarte tânăr, însă decis să nu cedeze mai nimic, nu poate decât să le prindă bine. Iar aplauzele ?i aproape-uralele de la sfâr?it demonstrează că spectacolul a mers spre inima publicului, nu din cale-afară de numeros, de la Târgovi?te.

Iată ?i distribuția spectacolului: Delia Lazăr – Caterina (sora-cumnată), Antonia Ionescu Micu – Varvara (adultera), Sebastian Bălă?oiu – soțul (în?elat), Cristina Dumitra – Bătrâna, Andrei Bratu – Boris (amantul femeii adultere), Virgil Aioanei – Cudria? (iubitul cumnatei-surori). N-avem date despre scenografie ?i costume, deci păstrăm tăcerea, de?i au jucat ?i acestea un rol important în această Furtună.

Spectacolul, pe care l-am văzut în ultima zi a lui februarie, este primul pe care Mc Ranin, noul, de altfel vechi director al Teatrului Tony Bulandra, ?i-l asumă, a?a cum ne-a declarat de la început. Pentru că el a trebuit să plece câțiva ani de la un teatru pe care-l construise la începutul deceniului trecut cu spectacole absolut memorabile, cu Mihai Măniuțiu ?i alți regizori de talie, s-a dus la Deva, a construit ?i acolo un teatru, dar când totul era gata, în loc să se mute în el ”?i tata”, vorba lui Arghezi, s-a mutat în el, dând afară teatrul, un ansamblu folcloric, mai pe placul oficialilor locali decât te miri ce prea complicat spectacol fără manele ?i inflexiuni de telenovelă. Dl Ranin ?i-a reluat, într-un fel de sisifism tipic românesc, munca de reconstrucție, la propriu, a încăperilor instituției de la Târgovi?te, care, ?i ea, î?i pierduse între timp chiar ?i titlul, dar s-a ocupat ?i de reconstrucția unei trupe zburătăcite de rătăcirile prin care a trecut instituția de prin 2005 sau 6. Proiectele lui sunt mari, nu le transcriu aici de teamă să nu le fac rău. Începutul nu e tocmai strălucit, dar asta nu înseamnă că nu vom vedea, din nou, la Târgovi?te, spectacole care să nu poată fi uitate u?or.