Aureliu Manea. O amintire

Cineva se întreba, mulți au mai făcut-o, de ce n-a montat Aureliu Manea la Bucure?ti, într-un mare teatru, spre a fi văzut de crema criticilor ?i, poate, ?i a publicului. Întrebare u?or de descurcat. A încercat să monteze aici, dar un mare actor, mai bătrân, pe când Aureliu Manea era încă destul de tânăr, s-a revoltat, probabil neînțelegând ce urmăre?te regizorul, ?i i-a făcut un scandal în urma căruia psihicul, ?i a?a fragil, al acestui artist de geniu (despre Aureliu Manea vorbesc, nu despre actorul respectiv) a cedat ?i el a trebuit să renunțe. Pentru că, într-adevăr, dacă prive?ti teatrul dinspre lumea în care trăie?ti, atunci direcția în care te trimitea el, ca regizor, nu mai era de înțeles. De aceea a reu?it Aureliu Manea numai la Sibiu, Timi?oara, Ploie?ti, Turda, Cluj, poate pentru că actorii nu se considerau ei în?i?i atât de mari încât să se grăbească să-l contrazică înainte de a constata unde ?i la ce duceau indicațiile lui. Pentru că, în final, trebuie s-o spunem, spectacolele lui se închegau în altceva decât în vreo reproducere mai mult sau mai puțin originală a lumii în care trăim. 

Aureliu Manea nu s-a luptat cu cenzura, în sensul că n-a strecurat ?opârle politice, a fost cenzurat doar pentru că activi?ti obtuzi, că de aia erau activi?ti de partid, i-au atribuit cutărui spectacol vreun sens politic inadmisibil în epocă, Manea nu încerca asemenea lovituri joase, el țintea mult mai sus. A fost, îmi aduc aminte, interzis spectacolul de la Turda cu Tigrul lui Schisgal, o construcție absolut ie?ită din comun, pe care am apucat să o comentez public la vremea aceea, înainte de interzicere, în România literară. Era inadmisibil, sigur, pentru ideologii de sus ?i de jos ai partidului unic să creezi pe scenă o altă lume, strigător de diferită de cea acceptată ?i deci obligatorie. Lumea lui Aureliu Manea, cea de pe scenă ?i cea din cărțile sale, din Spectacolele lui imaginare, unde ?i-a spus cuvântul despre piese pe care ?tia că nu va apuca să le mai monteze era departe de lumea obligatorie impusă de regimul în vigoare atunci. Vorbesc despre anii 70 ?i 80 ai secolului trecut, când Aureliu Manea ?i-a desăvâr?it spectacolele de la Turda ?i Cluj. Îl priveam toți ca pe un fenomen al naturii, ca pe un geniu, a?a cum văd că, atâția ani după aceea ?i după ce Aureliu Manea a încetat să mai monteze, retrăgându-se în singurătatea unui sanatoriu de pe lângă Alba Iulia, afirmă răspicat Tompa Gábor, el însu?i, azi, un mare regizor:  „I-am citit acea carte de excepție, Spectacole imaginare şi de câte ori îi recitesc textele sau iau în mână Texte regăsite sunt cu adevărat copleşit pentru că îmi dau seama de talentul, de geniul lui. Nu trebuie să ne temem de cuvinte, să spunem lucrurilor pe nume: el a fost genial. De la primul contact cu textul lui Manea se simte această relație absolut paranormală cu forma, care este teatrul.” Această relație, despre care vorbe?te Tompa Gábor, este ceea ce spuneam mai sus, unghiul din care privea el, Aureliu Manea, teatrul ?i, poate, ?i lumea, de?i, dacă-mi aduc bine aminte, interesul lui pentru lumea reală era destul de scăzut, nu se irosea în bârfe sau încercări de a-?i explica întâmplări din lumea din jurul său ?i al nostru. Lungile nopți pe care ni le petreceam în clubul Teatrului din Turda în anii aceia ai tinereții lui ?i a noastră (mai era un mare prieten, până la urmă prieten al lui Aureliu Manea, poetul ?i criticul de teatru Ion Cocora) nu aveau niciodată în centrul lor altceva decât poezia, teatrul, arta. De aceea, de?i replicile personajelor veneau ?i-n piesele pe care le înscena el tot dintr-un deja cunoscut al limbii ?i al vieții de rând, ele se a?ezau altfel, construind până la urmă altceva, o altă lume, o altă viață, aceea în care erai liber fără să trebuiască să afirmi sus ?i tare asta. Nu evita afirmația de frica, din cauza cenzurii, nu, dar nici dimpotrivă, ci pur ?i simplu pentru că interesul lui era în altă direccție. Dacă nu m-a? teme să repet un cli?eu mult uzat altădată, a? spune că felul în care î?i construia el spectacolele, pe scenă sau în cap, inclusiv cele imaginare, făcea din el un adevărat demiurg. Să uităm cuvântul acesta tocit ?i să nu uităm că Aureliu Manea avea lumea lui, pe care ne-o dăruia nouă pe scenă, atunci când î?i construia spectacolele. Sigur, ?i acesta e un cli?eu, n-am la îndemână geniul lui spre a găsi definiția care să uimească ?i să tulbure, a?a cum erau spectacolele lui. Cred că-i uimea ?i-i tulbura chiar pe cei care nu pricepeau o iotă din ce intenționase el să spună prin intermediul lor, al spectacolelor. 

Am fost nedrept când am spus că vorbea mereu numai despre Rosmersholm, mereu vorbea ?i despre Arden din Kent, spectacolul său de la Ploie?ti ?i Phedra de la Sibiu. Ne-a lăsat câteva cărți, printre care cea pomenită mai sus, dar ?i Energiile spectacolului, apoi, mai târziu, au apărut Texte(le) regăsite. Pagini din primele două au apărut, atunci, la ideea lui Ion Cocora, în revista la care lucram amândoi, Tribuna din Cluj, condusă pe atunci de un scriitor, Dumitru Radu Popescu, dramaturg din opera căruia, de altfel, Manea a pus în scenă Ace?ti îngeri tri?ti, dacă îmi aduc bine aminte. Din ele, din aceste cărți ale lui se va mai putea, oare, compune de către cei care nu au fost contemporani cu opera sa teatrală figura aceasta mitică încă din timpul vieții, din timpul în care el se retrăsese, dar trăia cumva acolo, departe de lumea dezlănțuită, care l-a rănit prea adesea ?i l-a îndepărtat de ceea ce iubea el mai mult, scena. Astăzi Aureliu Manea nu mai e. Mai revin în memoria noastră ?i Rosmersholm ?i Arden din Kent ?i Phedra, dar ?i cele pe care le-am văzut la Cluj sau Turda, mai putem deschide cărțile lui ?i ca să încercăm să reînviem una dintre figurile legendare ale teatrului românesc dintotdeauna.