Meridian
Rodica Grigore
Poeme de Pedro Serrano
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
Pedro Serrano s-a născut la Montreal, în Canada, iar actualmente este profesor la Facultatea de Filosofie şi Litere din cadrul Universității Naționale Autonome Mexicane (UNAM) din Ciudad de México, unde predă literatură contemporană. În anul 2007 a beneficiat de o bursă Guggenheim pentru poezie. A publicat mai multe volume de poezie, printre care: El miedo (Frica: Mexic, 1986), Ignorancia (Neştiință, Mexic, 1994); Tres poemas (Trei poeme: Caracas, 2000); Turba (Turba: Mexic, 2005), Desplazamientos (Deplasări, 2007), Nueces (Nuci, 2009). Preocupat deopotrivă de aspectele teoretice ale liricii moderne, Serrano a scris un substanțial studiu dedicat poeziei şi poeticii lui T.S. Eliot şi Octavio Paz, apărut în 2011 (La construcción del poeta moderno. T.S. Eliot y Octavio Paz), bazat pe teza sa de doctorat în literatură comparată, susținută la UNAM, după un stagiu de cercetare la prestigioasa University of London. În anul 2000, împreună cu Carlos López Beltrán, a editat şi a tradus antologia intitulată La generación del cordero: Antología de la poesía actual en las Islas Británicas (The Lamb Generation) care a făcut cunoscuți în spațiul latino-american treizeci de poeți de limbă engleză. A elaborat libretul pentru opera Marimbas de l’Exile / El Norte en Veracruz (muzica aparținându-i lui Luc LeMasne), pusă în scenă mai întâi în Franța, la Besançon, în 2000, iar ulterior la Paris şi Ciudad de México. De asemenea, a transpus în spaniolă piesa lui William Shakespeare, King John. Numeroase poeme i-au fost traduse în limba engleză, fiind publicate în reviste precum Modern Poetry in Translation, Verse, Sirena, The Rialto, The Red Wheelbarrow şi Nimrod Internacional Journal. A fost inclus în antologiile lirice Reversible Monuments (Copper Canyon, 2002) şi Connecting Lines (Sarabande Books, 2006). Este fondatorul revistei de literatură Cartapacios ‘Notebooks’, redactor şef al revistei México en el Arte şi membru fondator al revistei Fractal. Actualmente, este editorul influentei publicații care apare în cadrul UNAM, Periódico de Poesía. De-a lungul anilor, a ținut cursuri de literatură la importante universități din Spania şi din Mexic.
Ploaia uscată
Uneori poemul e o prăbuşire,
o lentă şi dureroasă desprindere,
o întunecată şi asurzitoare cădere de pietre.
Asemenea unei ploi uscate
tumultul de stânci se desface în bucăți
nu în aer, ci în el însuşi
iar poemul este acea pulbere de pietre înfuriate,
acel schelet dur al ploii
unde de-abia poți respira.
Poemul se scrie ca pe o coajă:
nu e acea blândă mişcare de val,
pulbere de spumă deasupra căderii,
lentă risipire a lucrurilor.
Este fiecare cută a pământului,
este în toate pietrele de hotar şi-n plantele rebele,
uscăciunea sfâşiată în tăcerea de apoi,
golul pustiu al peretelui descoperit.
Poemul este coaja şi învelişul,
imaginea făcută bucăți la sfârşit,
ruina acelei imagini.
(Vol. Frica, 1986)
Fiul profetului
Sunt suma cea de pe urmă,
ultimul moştenitor al unei sarcini dezonorante.
Am riscat infidelitatea
față de nesfârşita amărăciune a tăcerii,
față de marea sa inefabilă.
În cotloanele încordate care sunt trupurile
sau în intima amenințare a mângâierii
am vrut să mă fac văzut şi nevăzut.
În apele potolite
inconstanta linie a dragostei
şi-a ridicat dunele şi şi-a crescut plantele.
Am căutat exactitatea
şi chipul nesmintit al certitudinii.
Reconstrucție eternă a unei umbre,
am golit imaginea
până când i-am atins marginea de pe urmă, aproape nesimțită, a mediocrității.
Rămas captiv între cuvinte
am văzut în ele năruirea rațiunii.
Am fost dărâmat.
La mila trecerii eterne
privesc doar o rază, lipsită de intimitate,
care e deopotrivă povară
şi resemnare.
(Vol. Neştiință, 1994)
Cruciatul
Zadarnic aş vrea să caut disonanțe,
în van şi rândurile anevoioase ale credinței
sau banalitatea neînțelegerii.
Recunosc această soartă sau încercare
şi rătăcirea dinainte hotărâtă
şi nefericirea acestor oameni.
Mă întorc sau rămân singur în unica certitudine
a simplului fapt de a mânca şi de a trăi.
Mâinile mele încă nu-i ating trecutul
şi nici nu-i înțeleg motivele.
Totuşi surâd,
încă nu a venit iarna.
În liniştea nopții mă gândesc la ziua de mâine
şi ştiu că o voi trăi.
Am gura uscată,
mi-e sete.
(Vol. Neştiință, 1994)
Naturi moarte
(Glasuri)
1
Totul e în tonuri.
Totul e în străluciri.
Totul e în voința reținută a celui ce trece.
Priveşti curgerea lumii ca şi cum toate ar rămâne pe loc,
ca şi cum repetiția ar strânge semințe,
ca şi cum străzile ar fi pline de amănunte moi la pipăit.
Priveşti ca şi cum ai rămâne acolo,
priveşti astfel fără să fie nevoie de pretexte, singur şi liber,
la voia întâmplării, priveşti astfel,
te priveşti şi te păzeşti.
2
Să atingi, să atingi, să atingi.
Mişcarea circulară a sărutului sau a scenei.
Să atingi,
să alergi în canicula de sine, să alergi
prin deşertul durerii,
târâş
cu convingere neclintită în oarba pătrundere de sine, să alergi
cu acea inteligență enormă şi criminală pe care orice o atinge,
în carne vie să fugi în ritm alert,
în carne vie să simți,
ca şi cum durerea s-ar arunca în ea însăşi,
ca şi cum asta ar însemna să înfloreşti,
să dansezi, să dansezi, aici,
să dansezi şi să înfloreşti.
3
Să mă concentrez din nou.
Asemenea unei păsări ce merge să-şi frece trupul de pereți,
ca într-o ungere, încet,
să mă frec, să fac un cuib şi să mă adăpostesc în el, să te frec, să te freci
asemenea unei răni deschise care s-ar transforma în spațiu gol, viața.
Să-ți iei zborul prin ea însăşi până când ți-ai pierde sufletul în uşurința lui,
Să fii toată aici, temătoare şi grăbită,
să zbori ca şi cum tot ceea ce-i alb şi neatins ar fi lumină pură,
să te incendiezi de lumină în mine şi în acest eu,
să fii chiar tu lumină şi să mă adăposteşti. Astfel,
să zămisleşi fiul, cuibul, să săvârşeşti ciclul, sufletul
în sfârşit în tihnă.
4
Să mă desfac în bucăți în rațiune.
Să ramific socotelile grăbite.
Să strâng pumnii înecat în propria furie. Să mă concentrez din nou.
Să mă dublez în singurătate, să mă împart în felii
cu mine însumi în mine însumi, izotop,
asemenea mucului de țigară care se strânge în sine, asemenea unui muc de țigară stins.
Să mă dublez, să mă golesc pe dinăuntru, aşa, fără de centru,
să mă dublez cu totul în acest fotoliu vechi,
să crap ca o piele veche la această răscruce,
să mă dublez fără a ieşi.
În mine însumi în cele din urmă să atac centrul.
5
Să pluteşti, să asişti la fapte fără a o şti, fără
să le îndeplineşti.
Să pluteşti în afară, de jur împrejur, în cercuri,
extatică cerească,
să vezi praful lăsat în urmă de acele urme, cele care sângerează, care
nu dispar,
să vezi drumurile din vale, fărâmele ce se adună.
Să faci cercuri nesfârşite înaintea atâtor stârvuri îndrăgostite.
Ca posedat să faci cercuri-cercuri
fără să atingi nimic, niciodată.
6
Să fii aici. Să simt cum mi se deschide trupul până în vârful degetelor.
Să fii a mea. Să fiu în ochii tăi.
Să fii aici. Să nu fii. Să mă repet nerepetabil.
Să mă miroşi, să mă laşi să văd cu simțul mirosului,
goală, aşa,
sufletul îşi țese această nălucire pe care eu o chem,
această prietenie care a fost, pe care o prelungesc până în
trupul meu. Să fii
pentru că degetele tale sunt termitele mele.
Pentru că mă opresc în el şi în el mă prăvălesc.
Să mă abandonez la infinit mie cu mine însămi în acest râs,
Să fiu eu şi să fiu ea şi eu şi să fiu ea şi ea şi eu
În fața ochilor voştri larg deschişi.
7
Mă văd în oglindă, apoi mă şterg.
Unu, doi, trei, aceeaşi mişcare, dar întotdeauna altul,
mereu acelaşi, puternic, dur, sec.
Aceeaşi suprafață care se acoperă de negru, se
pudrează, se apretează.
Ah, răbdarea repetată mereu în sângele negru,
ah plânsul, ah cele patru pete neclintite de funingine de pe chipul meu.
S-ar părea că mă multiplic doar pentru a mă repeta apoi din nou,
a mă irosi, a mă şterge.
Sunt această lovitură de cuțit, acest lemn pizmaş, încolăcit,
această pritocire neostenită a hârtiei în hârtie,
acest resentiment îndelung mestecat care
mă usucă, mă zugrăveşte, mă usucă.
Unu, doi, trei, cealaltă mişcare, întotdeauna, întotdeauna
celălalt, acelaşi,
într-o înăbuşire ce se răzuieşe, se răzuieşe, se
răzuieşte,
niciodată nu se istoveşte şi nu se dezbracă.
8
Pe unde se află această neorânduială de limbi,
această siucigaşă fugă de cuvinte,
acest crab sihastru al istoriei mele?
Ah, ca şi cum muzica vreunui idiom m-ar putea salva,
ca şi cum eu aş putea să mă conjug, să curg furios.
Ca şi cum aş putea să slobozesc totul, să desprind totul,
să dispar într-un oraş fără de nume şi fără istorie,
să fug asemenea unui somon înspre propria origine,
să mă dezmoştenesc,
să întrerup în sfârşit pritocirea asta.
Să învăț aici să bâigui,
în inocența, în ignoranța, în neştiința ecourilor.
9
Taci. Te uiți cum se face noapte fără de voință,
fără nelinişti. Priveşti, mergi pe bâjbâite, mergi.
Laşi să se depene firul, ziua,
să se evapore, să se risipească, să fermenteze.
Suntem aerul, suntem fiica ta şi tu.
Te opreşti. Se lasă noaptea pe nesimțite,
cearşaful acoperă greutatea densă, începutul,
trupul rece şi străin.
Totul amorțeşte aici, doar morişca de vânt se învârte fără aer, fără vreo suflare de vânt,
fără temei, fără nicio rafală care s-o mişte.
Cântăresc greu miasma şi închiderea.
Nu există murmure în întunericul acesta, nici frunze de iederă.
Fierăstrăul nu mai ajunge la aceste poale, ploaia,
caldarâmul rămâne în urmă, lemnul, intrarea în această peşteră.
Şi deja ştii cine sunt, cine e acela sau aceea, picătură cu picătură,
Ca o stalactită, picătură cu picătură,
interminabil.
10
Asemenea pielii din care izvorăşte laptele prin pori,
asemenea unui piept fără sâni, piele lustruită şi strălucitoare,
înumiată într-o sudoare care e albă şi care se linge,
picură necontenit, umedă.
Un trunchi alb fără de urme sau semne,
o carne gingaşă până la absență, sterilă,
o marmură dură.
Nu sunt protuberanțe în acest spațiu de fildeş,
un orizont alb făcut din îngrijorare, un strigăt
e ceea ce se aude plângând,
gol de sine însuşi ca o sufocare, ca o frământare, ca o zbatere,
ca o trecere moale a neputinței în somn.
Să te îneci aici fără grabă, fără sens.
Ca o bucată de gheață în apă
topindu-se, risipindu-se.
11
Să păgubeşti. Să zgârii stomacul acesta,
să fierbi fiecare minut şi fiecare unghie,
fiece papilă a limbii înarmate.
Când iese scuipatul să fii una cu el, să te veseleşti,
Mârâie furia, îşi rumegă ciuda hohotind.
Să rămâi astfel cu gura fără de salivă,
cu gura uscată, murdară,
ca şi cum ar fi muguri dinții aceştia, aceste boabe,
ca şi cum ar putrezi acolo şi-ar fi scuipate apoi.
Să traversezi aceeaşi străduță a diavolului cu paşi repezi,
Fundătura Diavolului adolescent,
Acelaşi frig, acelaşi pântec nenorocit.
Între timp să loveşti aerul în chiar minciuna sa.
12
Să simți denivelarea, suprafața alunecării sale, să te statorniceşti.
Condensarea extrem de densă de impurități şi de amestecuri care se află acolo.
Să simți pe limbă împungerea albastră a adrenalinei,
fluxul întunecat al respirației şi al reverberației, fiorul,
mirosul dens şi consistența păstoasă a spaimei zăgăzuite.
În atmosfera grea a acestei sufocări să găseşti pacea,
în umezeala şi-n întunericul acestei peşteri să întinzi mâna, să pipăi,
să atingi denivelările şi asperitățile înclinate de unde vine şi izvorăşte,
să-i simți frigul şi căldura rarefiate, saliva amară,
suprafața-i şi tremurul.
Să intri astfel în purificare, pe scenă,
În comuniune şi abandonat în fața mineralelor şi a soartei tale,
a intimității lemnului şi migdalei.
Să înțelegi atunci durerea.
Atunci s-o încrustezi.
COR
Suntem acelaşi surghiun, cele o mie şi-o sută de pahare.
Lovitura ritmică, ilogică a soartei,
ochiul, şarpele, stirpea,
clopoțelul purtător de noroc şi de credință,
serpentina fulgerătoare,
descolăcirea sa atât de înceată în viețile acestea,
încăpățânarea sa atentă şi neîndemânarea.
Sfânt, sfânt, sfânt,
osana pentru elementul roditor al simțurilor şi al destinului,
adăpostul sau suavitatea îndurerată,
peşte în mare şi peşte în cârlig,
încleştându-se, contorsionându-se, suferind
viață şi moarte,
curgând, înflăcărându-se, înduioşându-se.
Atâția au plecat pentru a muri şi atât de aproape.
Să fie atât de vii în aceeaşi pată pe bancul de nisip.
Amin.
Atâta spaimă, atâta spaimă, atâta spaimă.
Viața e această toartă pe care o zgâriem.
Aici şi doar aici să încredințezi trupurile, să aduci ostia,
să bei vinul sfânt al pielii,
să fii
în comuniune cu mintea.
Osana în înălțimi.
(Vol. Neştiință, 1994)