Breviar editorial

Dacă Anatol Moraru (n. 1958, Scumpia, Făleşti, Rep. Moldova) vi se descoperă, nu se va mai întâmpla să îi ocoliți vreo carte de la acel moment zero încolo. Volumele lui anterioare au fost potopite, pe drept, cu cele mai prestigioase premii de la Chişinău şi de la Bucureşti (Nou tratat de igienă, nuvele, 2002, Turnătorul de medalii, roman, 2008, Nu mă tentează, povestiri, 2011). Până la a nu rata premii, Anatol Moraru ştie cum să nu rateze nicio cale de a-şi face fiecare pagină densă, incitantă, savuroasă: „Vitali mă aştepta la intrarea în cantină, ca să mergem la plimbare. În acea seară urma să discutăm despre sistemul filozofic hegelian.

Văzând că sunt cu Polina, a dispărut în grabă pe una dintre aleile pădurii. N-am încercat să-l consolez: la o vârstă fragedă, bărbatul alege mai degrabă compania unei femei frumoase şi dornice, decât plăcerea speculațiilor metafizice. M-am gândit să profit de supărarea lui Vitali şi am invitat-o pe Polina la noi în cameră. Cât a urcat liftul, am aflat că viitoarea mea iubită e învățătoare de matematică la o şcoală din Tomsk şi că mai are încă trei zile de şedere în Apsnă. Ajunşi în cameră, am început s-o dezbrac. Rămăsese numai în chiloței, când a intrat rusul. S-a lungit, fără să spună un cuvânt, pe patul lui, cu fața în sus.

Ne-am refugiat în camera de baie şi am dat drumul apei în cadă. Polina şi-a dat jos chiloțeii şi s-a aplecat, punându-şi mâinile pe marginea căzii. Am interpretat gestul ca pe o invitație la lectura interiorului. Polina se răzbuna pentru cele 21 de zile de şomaj erotic şi eu o ajutam din răsputeri. Iubirea noastră s-a terminat în cadă. Polina mi-a spus că sunt primul amant mai tânăr decât ea. Am repetat exercițiul deja în cadă, provocând un mic diluviu. Am condus-o până la lift. După modul cum m-a sărutat, am înțeles că n-am dat de ruşine neamul. Vitali se prefăcea că doarme.”

Anatol Moraru este, din 1989, titular al Catedrei de Literatură română şi universală a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. A publicat în 2010 cartea didactică Ion Druță. Opera epică şi dramatică. A efectuat stagii în România, Ungaria, SUA.   

 

Aventura comediei româneşti. 1780-2009, de Justin Ceuca, Casa Cărții de Ştiință, 2013, 366 pagini

14 capitole substanțiale, după 11 cărți publicate de Justin Ceuca în perioada 1978-1995 – câteva de versuri, majoritatea din domeniul teatrologiei, spre finalul a 30 de ani în care autorul a fost, până în 1995, secretar literar la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Spune autorul, în prefață, în cunoştință de cauză fiind: „În cazul comicului satiric, plăcerea rezultă din satisfacerea prin alteritate, prin altul, personaj, actor, prin intermediar, a unei atitudini critice sociale, politice, morale, erotice, psihice care, altfel, ar fi rămas neîmplinită, nesatisfăcută, neexprimată, chiar indirect. Inhibiția, care i se opune, este anulată. Economisirea de energie psihică prin înlăturarea inhibiției, energie care ar fi fost folosită pentru menținerea acesteia, produce, prin descătuşarea ei, râs şi plăcere. Dezinhibarea îl eliberează pe receptor de constrângerile educației, criticii, logicii, de prejudecățile morale, sociale, îl face să dispună liber de gândurile sale (cf. şi S. Freud, Comicul şi umorul, Idem, p. 106-107, 114). Sau, mai simplu, aflăm aceleaşi inhibiții ca ale noastre la altul, dar dezvăluite, minimalizate chiar. Energia psihică consumată pentru menținerea inhibării se descarcă prin râs şi plăcere. (…) Din păcate, în comedia contemporană se constată scăderea sarcinei, a componentei comice. Aceasta s-a îndreptat spre satira acută, unde râsul nu este obligatoriu, spre complexele existențiale, spre tragicomedie şi farsa absurdă, grotescă. Milan Kundera în Cartea râsului şi a uitării (Humanitas, 2005) face distincție între râsul satanic şi râsul îngerilor. Primul este de o naturalețe contagioasă, celălalt sacadat, înghețat, fals. (…) Comedia contemporană  îşi bate joc de toate, dezvăluie Infernul din om, nu respectă nimic, dar are şi nostalgia unui Paradis pierdut. Semnul ei este râsul disprețuitor care la un moment dat îngheață într-o grimasă fulgerată, dureroasă, translucidă.” Oricum, ne rămân – ca vârfuri – Alecsandri şi Caragiale, dar şi „Lista lui Justin Ceuca” (pp. 356-358), care începe cu câte o piesă de Iordache Golescu sau de M. Kogălniceanu, sfârşindu-se cu Gianina Cărbunaru, Radu Macrinici şi Mimi Brănescu.

 

mama întreabă dacă stau până seara, de Viorica Răduță, colecția Magister (coordonator – Mircea Petean), Editura Limes, 2013, 104 pagini

Cum se poate sfârşi o carte despre sfârşitul vegheat, mereu până seara, al mamei? În cazul Vioricăi Răduță, cu „senzații rupte”: „mama trage de mâncărime/ cum ar trage de carne/ care creşte mereu pe perete// când peste privire e vânt/ unul uscat ca fereastra// de cum pune mâna la ochi/ pleoapele se usucă// mama se uită la ceas/ crăpăturile umblă şi în perete// în perete e vânt/ mişcă orele// mama întreabă e noapte afară// afară e pieptul în care/ se întorc plopii/ se întoarce vântul// îmi dă mâncărimi, spune/ şi trage de el odată cu pielea/ mama se uită din ea”. Şi încă – „ultima privire”: „mama se uită din ea// ca şi cum ar fi chiar fereastra// şi cu ea cuibul/ mare cât trunchiul cireşului// cât liniştea/ cu care se uită la lucruri// ca şi cum între mine şi frate e locul// privirea// din care pleacă/ oglinda şi marginile şi”

Şi. 

Rămâne, în final, o conjuncție. Suspendată. În aşteptarea umplerii unui gol.

Volumul este comentat, pe ultima copertă, de Ştefan Borbély şi de Felix Nicolau.

La plecare (Liviu Ioan Stoiciu, 2003), Vântureasa de plastic (Marius Chivu, 2012) – şi acum, o altă carte iscată din preaplinul unui gol… 

Şi.

 

 

 

Rubâiyat, de Dumitru Nicodim-Romar, Editura Curtea Veche, 2012

Volum bilingv româno-italian, îngrijit de Geo Vasile. Un minialbum – format: carte poştală. De strajă, pe coperte, stau Zeița Fortuna (Ostia, Muzeul Vatican) şi statuia lui Omar Khayyam din parcul Kiseleff (Bucureşti). Raportarea cu tot dinadinsu’ la Marea Artă care înfruntă secolele se face şi prin inserarea unor reproduceri după Michelangelo, Rafael (dar şi Dan Segărceanu), miniaturi persane aflate la Muzeul Național al Iranului, fotografii de sculpturi din Luvru sau aflate în custodia unor muzee din Dresda, Berlin, Torlonia, Boncompagni şi, precum spuneam, Vatican. 

Văzute ca „exerciții de admirație”, cum autorul însuşi mărturiseşte, aceste catrene ale mileniului trei au un aer şugubăț, (auto)ironic: „Cu Omar al meu alături sunt precum o fată mare/ Răsfățat ca o regină şi plimbat cu Carul mare/ Recităm şi bem într-una (sic!), ne iubim fără’ncetare./ El e mort de nouă secoli, eu nu am nici o scăpare!”.

Dumitru Nicodim (n. 1951) a fost jurnalist la cotidianul „Dreptatea” şi a publicat la Humanitas Casa lui David (1996, 2010 – ediția americană) şi Poarta Albă (2001), volume de referință pentru piața editorială de după 1989.

Cât despre particula „Romar”, să ne uităm la ultimul catren, cel de-al 163-lea: „Mâine voi privi din ceruri cum vă legănați odorul;/ unde s-a urcat Romarul nu se urcă cu piciorul;/ vă mai trebuie şi Harul şi smerenie şi minte/ pentru un duel cu zeii în idei şi în cuvinte”.

Referințele critice de pe ultima copertă sunt semnate de Doru Munteanu (USR Braşov) şi Pasquale Gerardo Santella.

 

Deochiul Gorgonei, de Ion Gheorghe, colecția Memorii, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 364 pagini

Gorgona este Securitatea. În viața unui mare poet, născut în 1935, aceasta nu putea să nu îşi facă simțită prezența perversă şi malefică. Faptele trăite sunt privite printr-o anumită prismă, dar textul este captivant datorită talentului debordant al autorului şi pentru coroborările pe care mai fiecare lector le poate face cu referire la anii 50-80 ai secolului trecut. Ion Gheorghe şi-a văzut în repetate rânduri dosarul CNSAS şi a investigat până a găsit numele (răsunătoare) ale scriitorilor care i-au fost trimişi în preajmă. Ca atare, să nu ne mirăm că descoperim imprecațiile ca parte preponderentă a unui iureş lexical total halucinant, captivant, nu uscat-erudit, nu minimalist, un flux continuu. Totuşi, şi umorul este, paradoxal, la el acasă. Să vedem un extras din capitolul „Urmărirea «ca-n filme» a unei capodopere“– avatarurile cărții Megalitice: „Nu ajunse bine în tipografie la 13 decem-brie 1918, unde era mare mahăr nu altul decât Teohari Georgescu, fost ministru de interne, personal şeful Securității, că iar ne iese în cale pisica neagră. Se primeşte corectura ultimă în redacție, dar înaintea bunului de tragere a tirajului, bombă! Muncitorii tipografi refuză să mai lucreze la această carte cu expresii brutale. Gorgona Pudica! Primesc mesaj în versuri de la Mihai Gafița în care eram chemat urgent că: «Ne-aşteaptă Teohar, să dăm cartea la tipar». Atât mai rețin din catrenul ce mă convoca la Editură. Acolo, Gafițoiul, cu momele, cu şoşele, că-i păcat de carte. Poemul Descântec: atât de mult a roşit Mironosița clasei muncitoare tipografice, că nu vrea să mai scoată corectura. Hai să tăiem prima strofă care, adevărat, n-avea pregnanță şi a cărei lipsă a dat poemului un ex abrupto ce-ți taie răsuflarea şi din care nu-ți mai vii în fire decât la ultimul vers. Să n-aibă sentimentul că se trece peste ei, a motivat redactorul şef, lectorul cărții. S-a făcut. Acum La căpătâiul țăranului, ăla «cu problema», de nu ni l-au vizat prima oară. Hai, tovarăşe Ion Gheorghe, îi zicem La căpătâiul gigantului şi trecem. Avea Mihai Gafița, cel ce va pieri tragic şi pe durere națională sub ruinele blocului Continental în cutremurul din 1977, Dumnezeu să-l odihnească, avea, zic, metoda îmbrobodirii şi a redării vederii, vraci mare între coțcarii politici, îi ducea cu preşul vorbei; una, două, nici nu se prindea insul când trăgea macatul de sub el.”

Pentru a fi mai limpede, preluăm din acelaşi capitol: „opera cea mai odioasă a Gorgonei a fost şi a rămas manevrarea scriitorilor, facerea şi desfacerea grupurilor în funcție de interesele momentului, călcând în picioare pe toți cei valoroşi, căutând să le pună căluşul, să-i dezonoreze, să-i compromită iremediabil pe cei puțini la număr ce n-au acceptat colaborarea şi s-au sustras relațiilor cu ofițerii de securitate.

Cartea Megalitice este una din cele două, trei ale generației mele care stă alături de cele mai valoroase cicluri ale marei poezii interbelice: Cuvinte potrivite, Flori de mucegai, Paşii profetului, La cumpăna apelor, Isarlâk”.

 

Mihai Eminescu – Un sistem de filosofie politică românească, de Ion Stanciu, ediția a II-a revăzută şi adăugită (ediție specială pentru liceeni), Editura Pastel, Braşov, 2013, 200 pagini

A-l privi pe Eminescu mereu cu ochi proaspăt şi eventual poliedric nu prea ne stă în fire. Cât priveşte scrierile lui politice – ba, mai mult, cele de filosofie politică –, să ținem seama de (re)evaluările spre care ne îndeamnă Nicolae Iorga, Dumitru Murăraşu şi mai ales G. Călinescu. În 1946, proeminentul critic îşi arată, în publicația „Națiunea”, marea îngrijorare „față de destinul viitor al unei opere geniale de gândire politică, tratată ca «şovină» şi «reacționară», etichete vădit păgubitoare pentru însăşi istoria culturii româneşti, pentru ideile şi valorile politice, filosofice şi morale naționale, manifestate în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecilea şi atât de actuale atunci, dar mai ales după al doilea război mondial, în zorii instaurării comunismului stalinist dizolvant nu numai de culturi naționale, ci chiar de națiuni întregi”, după cum evidențiază Ion Stanciu în prefața sa. Prima ediție a cărții a apărut în anul 2000 şi a primit Premiul USR – filiala Braşov, iar actuala ediție este adresată cu precădere liceenilor.

 

O, ce lume minuată!, de Viorel Dianu, Editura Tracus Arte, 2013, 307 pagini

Nu prea se întâmplă să fii ortodox practicant şi să nu transpară şi în ceea ce scrii. Convertirea unui scriitor care trece printr-un pericol de moarte – fiind pe „locul mortului”, pe Dealul Negru, unde un prieten al lui, tot scriitor, îşi găseşte sfârşitul printr-un accident provocat de o vedetă de carton, cu notorietate incomparabilă cu a celor doi –, îi prilejuieşte lui Viorel Dianu să ne poarte, grație romanului său, la slujbele de la Mănăstirile Cotmeana, Antim sau Patriarhie, dar şi pe şoselele patriei sau în culisele oligarhiei mediatice din România. 

Lumea polarizată, între superversații cu mass-media la picioare şi „limbricii” din generația expirată, între valori de carton şi scrutători în căutarea valorilor nou-create sau eterne, îi oferă lui Viorel Dianu spațiul ideal pentru volute aproape reportericeşti care pot să te țină cu sufletul la gură. Şi asta se întâmplă nu numai în finalul romanului, unde slujba de Înviere de la Patriarhie pare să fie urmată de accidentul fatal al lui Cazimir, doar pentru că sărise, cavalereşte, în apărarea soției lui, Teodosia: „Cu un pumn năprasnic, huiduma îl bubui în capul pieptului şi îl prăvăli pe spate, pe scara tramvaiului. În cădere, ceafa i se izbi de muchia de la ultima treaptă... Trezită din lovitura pe care o încasase, Teodosia văzu şi înțelese năpasta.”

Începând de la debutul din 1979 până în prezent, despre proza lui Viorel Dianu au scris, printre alții, L. Ulici, I. B. Lefter, Dan-Silviu Boerescu, Horia Gârbea, Alex Ştefănescu.

 

Imortele, de Ana Trestieni, Editura Vinea, 2013, 80 pagini

„Domnul acesta pe care nu îndrăznesc să-l privesc/ Intimidată de marea lui eleganță, tristețea./ Doamna aceasta înconjurată de lucruri, lucruri înghesuindu-se să nască./ Doamna aceasta atât de grăbită, încât nici gândul meu/ Din copilărie n-a reuşit s-o oprească./ Domnul acesta şchiopătând sub pălărie,/ Mut aici în oraş şi guraliv printre coline/ Care nu vor să mai învie./ Doamna aceasta din avion şi din tren şi de pe stradă/ Alergând în zig-zag cu o mişcare de zar./ Domnul acesta alcătuit din lacrimă peste lacrimă pietrificată,/ Purtând sunet de lună în spate./ Şi doamna aceasta ca o caleaşcă gonind/ Prin toate visele deodată./ Domnul şi doamna,/ Ochiul meu drept/ Şi ochiul meu stâng/ Mi-au ieşit din orbite./ Lumea crede că plâng.” („Tablou cu două personaje”)

Ochii din poezia Ana Trestieni sunt văzuți şi de Ana Blandiana – şi iată cum: „O sensibilitate plastică ai putea spune, dacă n-ai fi obligat să remarci imediat că ceea ce ochiul vede nu sunt atât linii şi culori, cât intuiții şi presentimente. Nu puterea lumii de a fi frumoasă, ci puterea lumii de a fi stranie şi de a-şi înmulți misterul dezvăluindu-se se ghiceşte dincolo de aceste versuri grave şi grațioase, tulburătoare pentru că nu te lasă să te îndoieşti că există”.

 

marea după ce nu voi mai fi, de Constantin Abăluță, Editura Charmides, 2013, 120 pagini

Cu fiecare prieten pierdem o parte din noi, şi din ce în ce mai mare. Cu fiecare an pierdem o parte din noi şi, poate, câştigăm altceva. Ce anume? O stare de seninătate şi plutire, poate. Plutire între puncte extreme care se apropie tot mai mult, până la anihilarea distanțelor: „Atâția pereți îmi ies în cale./ Am apucat-o pe mii de cărări./ Am cunoscut femei. Am inventat uitarea./ Acum e timpul să-nvăț dialectul norilor.// Biete parcuri cu ploaia de gât./ În prăpastie zac numerele de pe case./ Suprafața lacului la mine în odaie./ În balconul meu s-au strâns câteva continente.// Cineva necunoscut e prietenul meu.” 

Totuşi, fiecare are un Enghidu – unicul! –, un frate care a trecut dincolo. Şi timpul a rămas suspendat, şi durerea a rămas intactă, şi angoasa a rămas aceeaşi, neosotoită: „ar fi trebuit să ne imaginăm că nu vom muri împreună/ şi voi rămâne cu o spaimă care nu este a mea/ floare ruptă de pe o colină/ acum mort nu mai eşti făgăduit altei coline/ dar nici aceleia de unde ai rupt floarea şi asta e mai trist/ decât o oglindă spartă/ îmi amintesc acea după-amiază de august pe mal/ veneai către mine cu şlapii plini de nisip/ paşii tăi mari nu prevesteau o dispariție apropiată/ ochii tăi încă nu erau conturați cu tăceri din insulele îndepărtate/ brațele tale nu zvârleau încă cenuşă în văzduh/ încercările mele de a aplana tot ce dizolvă anii/ eşti ridicol şi disperat mi-ai spus/ ai aruncat şlapii şi-ai fugit cu tălpile goale împroşcând nisipul/ acum te simt mai apropiat decât atunci/ nu ai cum să mă crezi sau să nu mă crezi/ morții călătoresc fără nici o credință ori mustrare/ ei au intransigența primitivă/ a cailor bătrâni care sunt acasă oriunde s-ar opri” („Requiem” – in memoriam Ioşca Naghiu).