Ilona şi împărăția

 Stătea rezemată de pervazul ferestrei şi urmărea cum trec trenurile încărcate cu soldați şi muniție prin gara lor de provincie. Zilele de vară erau lungi şi fierbinți, după-amiezile toamnei aveau soarele ca o pată ştearsă într-un colț de sticlă murdară. Trenurile opreau numai pentru zece-cincisprezece minute, cât să-şi facă mici ajustări tehnice sau să-şi completeze proviziile, apoi îşi continuau drumul din care nimeni nu ştia când şi cum se vor întoarce, căci veşti despre o deplasare inversă pe vremea aceea încă nu începuseră să sosească. Zgomotul roților de tren, fluieratul ascuțit al locomotivei, reluat în fiecare dimineață şi, uneori, în plină noapte, o făceau să tresară în somn, îi dădeau o stare de angoasă tulbure, de aşteptare fără nume şi fără finalitate. Urca, a doua zi, în turnul de apă de lângă semafor ca să privească spinările lor şerpuitoare, cenuşii, gonind spre linia orizontului. Era pentru prima dată în viața ei când venirea trenurilor nu însemna, de fiecare dată, o mică surpriză, nu-i alimenta nevoia de noutate, voluptatea schimbării gustată de cineva care are norocul să locuiască în preajma unei halte de cale ferată. Pentru că o haltă înseamnă o identitate. Era de ajuns să existe ca să-ți anuleze senzația de izolare, de pierdere în spațiu, de loc alb pe hartă, le explica ea colegelor de şcoală, mirate că o fată îşi poate face o asemenea obsesie. 

Dar Ilonei nu-i păsa. Îi plăcea să se plimbe printre şine, de-a lungul vagoanelor, să aspire mirosul acru de cărbune, aroma sa uşoară părea amprenta olfactivă a lumii de care erau impregnate, iar ea îi descifra mesajele ascunse, penumbrele sentimentale imbricate în carnea „cutiilor” de metal înşirate ca mărgelele pe firul de ață. Îşi imagina case, oameni, păsări şi peisaje insolite, cărora acele garnituri le fuseseră elemente familiare şi indispensabile, cum sunt cărămizile unei case sau grinzile unui pod. Îşi imagina despărțiri cu bezele în vânt şi batiste parfumate, ca în filmele romanțioase de la începutul secolului, pe care le privea la cinematograful din oraş. Tot acolo, la fiecare sfârşit de săptămână, vedea şi jurnale de actualitate din cronica oficială, instantanee care livrau o marjă mult mai sigură nevoii sale de fabulație, de pildă, descinderea augustei perechi matrimoniale, printre flori şi marşuri somptuoase, pe un alt peron de gară, împodobit ca de sărbătoare: „Majestățile lor, Regele şi Regina, sosesc în vacanță pe Coasta de Azur!...” – vocea guturală, uşor exaltată a crainicului, răzbind din culisele acelui spectacol vizual de mare intensitate, pe care îl sorbea cu nesaț, nu ar fi confundat-o nici chiar în mijlocul celui mai aprig vacarm. Crâmpeie de realitate, proiectate pe ecran, condensau într-o masă omogenă, proteică, rochii de gală şi uniforme cu panaş, legănându-se în ritmul Valurilor Dunării, căşti de pompieri lustruite, folosite pentru stingerea unor incendii butaforice, automobile Ford decapotate, lunecând relaxat pe bulevardele capitalei, ceasuri cu lănțişor ascunse în buzunare de catifea, cupluri sub clar de lună pe faleză, trabucuri schițând în aer arabescuri japoneze în „groapa de lei” a bursei de la New York, vase transoceanice brăzdând voios apele pământului ?i jocul pistoanelor mecanice în hala motoarelor, miniştri în frac la şedințele Camerei, sticlindu-?i lornioanele opace, aeroplane sofisticate la salonul de la Paris, ai căror piloți, cu ochelari ca de lilieci uriaşi, dintr-o specie necunoscută, îi zâmbeau şi-i fluturau din mână... ei, Ilonei... ba nu, celui care le imortaliza acrobațiile aviatice, dansatoare de revistă pe scena teatrului din Berlin, fluturându-şi în ritm de cancan fustele vaporoase, îmbulzeala pelerinilor la Assisi, rafturi de cărți spre care urcai pe o scară circulară de parcă ai fi rătăcit prin burta unui miriapod uriaş... – toată această fascinantă îmbinare de oameni, locuri şi obiecte, sfidând comunul unei existențe anoste, tulburând o adolescență exilată într-un neînsemnat oraş de la marginea țării, imagini de vis pe care i le oferea generos o sală de cinema, spălau chipul Ilonei cu fâşii alb-negre, pulsatile, dându-i un aspect fantomatic, de mic mascaron, şi nimic nu reuşea să-i tulbure concentrarea privirii fixate pe ecran, uitând să mai clipească. 

Găsea prilejuri de uimire şi încântare ori de câte ori „prindea” escala vreunui tren de pasageri în mica lor gară de provincie, şi, pentru a-şi ascunde mai abil intențiile şi a nu da senzația celor dinlăuntru că sunt supravegheați, se prefăcea căutând pe cineva aflat într-unul din vagoane – un domn, o doamnă, o ființă cu care avea de discutat ceva, căreia să-i comunice ceva important – şi, la adăpostul acestui tertip străveziu în care ajungea să creadă ea însăşi, şoptindu-şi pentru o clipă „şi dacă ar fi adevărat?”, spera să smulgă secretele micului popor ambulant, instalat în cuşete tapițate sau înghesuit promiscuu în vagoane de clasa a III-a. Încerca să „fure” trecutul acelor oameni şi, tot aşa, încerca să le ghicească viitorul, pentru a spune, eventual, după aceea (contemplându-le fețele încordate în aşteptarea verdictului) dacă merită să-şi mai continue drumul. Ştia că nu e frumos să spioneze. În acelaşi timp, înțelegea că ar fi putut atrage privirile pasagerilor din tren, dornici la rându-le să-şi întrerupă monotonia călătoriei – deconspirarea trebuia prevenită cu orice preț! – şi îşi lua o mină nepăsătoare, contrazicându-şi lejer camuflajul inițial, al fetei „aferate”, spre a nu-şi trăda curiozitatea vinovată. Nu voia să le prilejuiască, la despărțire, celor care poate o scrutau din obscuritatea vagoanelor, o atitudine de superioritate, pe care să nu o poată controla. Izbutea astfel, fără să se lase prinsă, să-şi astâmpere setea de noutate, chiar dacă niciodată cu privelişti la fel de surprinzătoare şi de luxuriante precum cele de la cinematograf – forme şi lucruri pe jumătate văzute, pe jumătate închipuite. Un tren era o „carte deschisă”, chiar dacă părea la prima vedere un spațiu al recluziunii, trebuia doar să ştii să citeşti în ea. Puteai foarte bine să nu pricepi nimic, să te uiți la călători ca la nişte umbre rătăcitoare, şi de fapt asta făceau majoritatea oamenilor – se repliau în fața necunoscutului, evitau, instinctiv, întâlnirea cu ceva ce le-ar fi tulburat comoditatea percepțiilor, oameni pentru care, între a pleca şi a rămâne pe loc nu era nici o deosebire: schimbarea aceasta nu implica nicio ruptură, niciun motiv de insomnie, nici o bulversare interioară. 

De câteva luni însă trenurile aveau pentru Ilona aceeaşi înfățişare posacă, refuzând să-i comunice vreo idee nouă, care să-i țină de urât o zi întreagă, să-i deschidă perspectiva altor impresii, să-i coloreze aşteptarea cu dulci reverii şi vagi presupuneri. Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruțător evantaiul alternativelor vieții, savoarea visărilor în care se pierdea. „Se duc să cucerească împărăția de la Răsărit”, i-a spus tata, atunci când îl întrebase într-un târziu, exasperată de continua, impasibila perindare a mărfarelor militare prin fața geamului casei lor dinspre calea ferată, „postul său de observație”, cum îl botezase în secret, mobilându-şi reveriile. Nu ştiu ce să zică. Enormitatea explicației pe care-o primise, şi încă una neglijent aruncată, de parcă nu s-ar fi dorit luată prea în serios, o puneau în mare încurcătură. „De ce, tată, pentru ce le trebuie asta?” „Cum de ce? Aşa s-a hotărât.”

Tatăl ei era acar şi nu obişnuia să regrete nimic. Mergea de trei ori pe zi şi seara târziu, când trecea expresul de noapte, pentru a schimba macazul. Era un mic zeu pe o porțiune de cale ferată, aceea din dreptul haltei unde trăiau. Ilona îl văzuse mereu învestit cu o misiune specială, mai importantă decât oricare alta, pentru că de el depindea buna desfăşurare a lucrurilor, adică „alergarea” aceasta a trenurilor care unea ținuturile îndepărtate, dar nici măcar atotputernicul ei tată nu mai voia s-o ajute, nu reuşea (sau nu îndrăznea?) să intervină, să refacă lumea, aşa cum o ştia Ilona de când se ținea minte: imprevizibilă, diversă, zglobie, policromă. „Se duc să cucerească împărăția de la Răsărit”... Acarul era un om liniştit şi echilibrat, în contrast cu firea emotivă a fiicei sale. Însă, de data aceasta, tonul cu care-i vorbise nu reuşea să pară neutru, indiferent, ci sugera – din pudoare şi, probabil, cu un rest de orgoliu – dezamăgirea celui învins de împrejurări imposibil de controlat, şi mai puțin teama că s-ar fi putut să-şi spulbere aura de infailibilitate în ochii Ilonei. Nici măcar el, stăpânul căii ferate, nu ştia prea multe din cele ce se întâmplau de la o vreme încoace şi se lăsau exprimate în cuvinte. Cu acest sentiment difuz, niciodată mărturisit, acarul continuă să-şi facă imperturbabil şi conştiincios datoria, iar fata a înțeles că insistă degeaba şi nu a mai cerut alte amănunte. 

Țara îndepărtată, spre care curgeau fără istov garniturile înțesate cu soldați şi armament greu de luptă – tunuri, tancuri, proiectile, mortiere – trebuia, după Ilona, să fi fost atât de întinsă şi de nepătrunsă, încât puteai să o asemeni cu un burete uriaş sau cu un vortex înspăimântător în mijlocul oceanului, de felul celui care înghițise Atlantida, sau cu o „gaură neagră” în spațiul cosmic, în stare să absoarbă orice corp, oricât de mare, comeți şi planete, dacă acestea ar fi avut nefericita idee să graviteze în proximitatea ei. De aceea, probabil, nu mai conteneau convoaiele de război pe calea ferată, iar speranța fetei scădea cu fiece zi. Vorbeau şi impiegații care intrau să tragă o duşcă la sfârşitul schimbului cu tatăl Ilonei înainte de a merge pe la casele lor. Clătinau din cap, încruntați, şi tăceau. Ezitau să-şi ducă gândurile prea departe, pe urmele trenurilor militare, temându-se pesemne că vor eşua, că ar intra într-o zonă de negură şi sălbăticie, în care instinctele i-ar părăsi, unde experiența de viață nu le-ar folosi la nimic. Pitită în culcuşul său, Ilona auzea din cealaltă cameră respirația precipitată a bărbaților şi voia să fie cât mai puțin luată în seamă, pentru a-i lăsa să vorbească netulburați. Dar nu prezența ei îi stingherea, ci propria lor nesiguranță şi incertitudine. Lipăitul degetelor pe cănile de metal, sorbiturile mari, de oameni însetați şi veşnic nemulțumiți, se prinseseră ca nişte scame de imaginea ce-i răsărea în minte fetei ori de câte ori se gândea la procesiunea nesfârşită de militari şi arme pe calea ferată spre aceeaşi misterioasă, inexpugnabilă țintă, pierdută în adâncul stepelor aride... 

„După marea migrațiune a triburilor barbare din secolele IV-VII, a vizigoților, hunilor şi vandalilor care au distrus Roma, Europa se întoarce împotriva neamurilor din ținuturile de la Soare-răsăre, pentru a-şi răzbuna, peste veacuri, umilința.” Lectura aceasta, literar-teleologică, a marii cruciade a Occidentului împotriva noilor barbari din Răsărit, laolaltă cu solemnitatea atitudinii ce li se impunea şi privirea extatică a profesorului, ațintită dincolo de capetele elevilor din clasă, fixată într-un orizont metafizic, într-un fel de prezent-etern al umanității, îi conecta la suflul unor transformări extraordinare, demne de eroii Antichității, de faptele lui Romulus şi Remus, de isprăvile Nibelungilor, de ctitoriile lui Carol cel Mare, era ca şi cum ai fi răsfoit cartea de istorie de pe bancă. A fi martori şi părtaşi ai evenimentelor ce tocmai îşi desfăşurau mirabila spirală, a trăi într-o lume în schimbare, pe cale de a deveni mai frumoasă şi mai demnă, reprezenta, cum le spuneau profesorii, marea şansă a generației lor. Ilona încerca să se dumirească, punând cap la cap piesele acelui puzzle care aproxima dorința ei de a fi în pas cu evenimentele, aşa cum n-ar fi reuşit doar stând în fața ferestrei, uitându-se aiurea la trenuri, dar nu pentru că aşa li se cerea la şcoală şi nu pentru că aşa auzea vorbindu-se la radio, ci ca să ştie cum să se poarte şi ce să facă mai departe. Toate i se învârteau în cap, amețitor – discursurile patriotice de la catedră, ciorovăiala vecinelor sale în jurul castroanelor cu dulcețuri pe lângă care îşi făcea de lucru mai mult ca de-obicei, titlurile strigate de vânzătorii de ziare pe stradă, discuțiile muşteriilor de la spițerie, unde intra să-i cumpere tatii tutun, trăncăneala stupidă a colegilor în pauzele dintre lecții şi multe altele, peste care domnea, generic, refrenul implacabil al roților de tren. Treptat, împărăția aceea enigmatică de la Răsărit – până nu demult o coală de hârtie pe care n-ar fi reuşit să scrie nimic – începuse să prindă contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă: Răul ce izvora din măruntaiele acesteia trebuia nimicit cu orice preț, altfel, ar fi risipit zăgazurile, s-ar fi revărsat ca o ciumă peste civilizația Europei, i-ar fi distrus libertatea, i-ar fi zdrobit idealurile, i-ar fi călcat în picioare tradițiile şi cultura. „Mi-e teamă, Ilona, să nu stârnim noi fiara adormită, c-apoi să vezi cum ajungem nişte corcoduşe la masa mâncătorilor de biserici”, îi spuse Johan, croitorul, prietenul tatii, la care venise să-şi ia rochia pentru balul de sfârşit de an. Îngrijorarea meşterului, avu impresia, fusese singura notă discordantă în corul exaltărilor marțiale, nepunând la socoteală, poate, tăcerile ursuze ale tatii. Însă cea mai bună garanție că lucrurile mergeau cum trebuie, cugeta Ilona, era însăşi sobrietatea acarului, veghea sa nedezmințită, zi şi noapte, la calea ferată. Cadența roților de tren, precis orientată, impunea o ordine, un tonus de care oraşul lor dusese lipsă, îl ajuta să iasă din meschinul şi anonimatul vieții sale de până atunci.

În curând, la cinematograful din oraş se aduseseră filme şi jurnale noi, cu imagini surprinse la mii de kilometri în inima imperiului de la Răsărit, „acolo unde trupele noastre, purtând lupte grele, obțin victorii strălucite, aidoma bravelor legiuni ale lui Nerva Traian.” Ilona, fireşte, nu rata proiecțiile. Mergea cu prietenele, dar cel mai adesea singură, se aşeza în primele rânduri şi, sufocată de emoție, plonja în magma clocotitoare a ecranului: Majestatea Sa trecând în revistă trupele de pe front, însoțit de o suită de ofițeri tineri, cu vestoanele proaspăt apretate; lupte aeriene cu avioane inamice, care se prăbuşeau trăgând după ele cozi lungi şi groase de fum; iureşul atacurilor la baionetă sfărâmând puternice linii de apărare; locuitorii unui port la mare oferind, cu recuno?tință, eliberatorilor buchete de flori; coloane de prizonieri rufoşi pe drumuri prăfuite (aspectul lor de țărani tembelizați de război, aruncați departe de casele lor, o înfiorau); clipele rare de odihnă ostăşească, atunci când i se părea că simte mireasma pâinii gătite la manutanță, liniştea striată de murmurul greierilor sau vocea blândă a lui Lili Marleen – cântecul melancolic despre santinela care îşi aşteaptă iubita sub felinar, ca odinioară, pe timp de pace – şi melodia aceea străpungea blindajele, învăluia tranşeele, plutea unduios peste câmpurile poleite în lumina crepusculului... Nu se mai dădeau, ce-i drept, filmele şi jurnalele de altădată, care-i plăcuseră Ilonei atât de mult, dar chiar şi dacă nu ar fi fost scoase din rulaj, ea nu le-ar mai fi putut privi cu acelaşi entuziasm, îşi pierduse interesul pentru ele. Prea copleşitoare se dovedeau imaginile din filmele noi: faptele de arme ale soldaților țării, mărturiile gloriei lor nepieritoare şi, se gândea Ilona, ar fi fost, fără îndoială, un gest de frivolitate din partea ei să vizioneze aceeaşi farsă de doi bani, cu vilegiaturişti bogați şi surâzători, ducând-o într?o perpetuă sărbătoare pe Riviera – o poveste de „îmbrobodit” populația naivă de la periferie, care trebuia încurajată să-şi trăiască viața prin procură. Ilona nu ezita să?şi arate disprețul pentru fetele care mai suspinau după secvențele roz-bombon, livrate abundent de o industrie a iluziilor până nu demult înfloritoare, prietene incapabile să?şi depăşească „paradigma” de domnişoare cuminți şi mediocre. Realitatea, viața adevărată clocotea în adâncul împărăției cucerite, se vădea în confruntarea teribilă dintre bine şi rău, în triumful învingătorilor şi în lacrimile celor învinşi, şi asta degaja o poezie măreață şi gravă care trimitea în ridicol efervescența calpă a filmelor vechi. 

 

Într-o zi, o garnitură militară a oprit în gara lor şi nu şi-a mai continuat drumul. Sosise la miezul nopții, iar dimineața încă mai ezita, pufăind din coşul coclit. A stat, aşa, pe linia întâi, cu trupa în vagoane, numărând orele, apoi zilele, aşteptând ordinul de plecare care putea să cadă în orice moment. Intrigată de noutate, Ilona îşi făcu obişnuitul rond de-a lungul peronului. Vagoanele arătau destul de uzate – păreau scoase cu ani mulți în urmă din depouri –, tunurile de pe platforme aveau pânza de camuflaj decolorată şi găurită în mai multe locuri, fețele nebărbierite ale soldaților se ițeau prin geamurile mici cu un aer de zădărnicie şi oboseală. Veneau de departe, conchise Ilona, şi urmau să facă poate o cale de zece ori mai întinsă față de cât străbătuseră, ca să prindă linia în continuă ofensivă a frontului, şi o staționare atât de lungă se dovedea cu totul lipsită de sens. Localitatea, în mod sigur, nu le spunea nimic: era una din sutele de gări prin care treceau fără să oprească, dar putea să însemne mai mult, pe măsură ce timpul curgea fără să le aducă semnalul de pornire. Ilona jubila – atâtea amănunte nu reuşise să „fure” până atunci niciunei garnituri militare şi, cum îşi savura izbânda, nu-şi dădu seama că îşi nesocotise regula principală – aceea de a nu zăbovi în preajma călătorilor, spre a nu-şi deconspira intențiile. Era foarte uşor să pierzi privilegiul celui ce „investighează”, ajungând tu însăți obiectul de observație al celor studiați. Vânător în pielea victimei. Neglijase de fapt o nuanță importantă în această relativă distribuție a rolurilor: spre deosebire de trenul „clasic” de pasageri, care adună la bord oameni aflați pe cont propriu, străini unii altora şi cu atenția disipată, un convoi militar era perfect uniform, conserva acelaşi tip de frustrări şi reflexe, cărora ea, Ilona, le căzuse pradă uşoară. 

Până la urmă, deconspirarea, „smulgerea măştii” chiar i-a plăcut. Îşi făcu prieteni printre soldați, care o salutau ca pe o veche cunoştință, îi puneau întrebări, râdeau şi glumeau, îi ofereau mici daruri (printre ele cel mai de preț era o armonică de campanie!), o rugau să le cumpere de la prăvălia din oraş tot felul de chițibuşuri (ace, nasturi, bucăți de săpun, ziare, țigări, lame de ras, chibrituri), ei având consemnul să nu părăsească gara. Era bucuroasă să-i ajute, să le intre în grație, aşa curiozitatea ei se legitima firesc. Făcuse mai multe drumuri în oraş cu diverse comisioane şi, de fiecare dată, cobora alergând spre haltă cu inima strânsă, temându-se că va găsi linia de cale ferată pustie. Trăia, ca niciodată, un aflux de energie şi inspirație. Brusc, fantoşele pe care le urmărise la cinematograf căpătaseră viață şi corp, deveniseră oameni cu nume şi biografie, iar ea se simțea utilă şi necesară. Vagoanele acelea ponosite, zăvorâte în asprimea lor cazonă, îşi deschiseseră uşile pentru o ceată pestriță de tineri recruți, desferecând sipetul unor istorii neverosimile – adevărate minunății! – cum n-ar fi făcut-o nici un tren de civili egoişti. Îl plăcea mai ales pe Iordan, un caporal blond, care avea o soră de 15 ani, de seama Ilonei. O fermecase cu poveşti despre locurile natale, un oraş la Dunăre, unde seara ieşea la pescuit şi la prins braconieri cu frații săi care lucrau în poliția fluvială. Păreau să se cunoască de când lumea, se căutau cu ochii în masa celorlalți ostaşi, îşi făceau semne numai de ei înțelese. Ilona îl invită acasă, stătură la masă cu tata, vorbiră, ei doi, ore în şir, vrute şi nevrute, cuprinşi de o însuflețire aparte. Doar acarul devenea tot mai trist şi mai îngândurat, privindu-i, şi se forța să zâmbească. Rămăseseră la sfârşit cu o senzație comună de stânjeneală şi nemulțumire, pe care Ilona, după plecarea soldatului, i-o reproşase tatii cu lacrimi în glas. Nu primi nici un răspuns, doar o strângere din umeri. 

 După o săptămână, în care aşteptară, cu nervii la pământ, ordinul de îmbarcare spre Răsărit, „acolo unde oastea țării şi armatele aliate cuceresc oraş după oraş”, garnitura fusese trecută pe linia de rezervă. O parte din ostaşi au fost transferați la căminul liceului, restul în sala sportivă a şcolii de meserii, unitatea de jandarmi din oraş fiind prea mică pentru a-i încăpea pe toți. Subofițerii au ajuns la singurul hotel din localitate, iar comandantul de batalion primi generoasa invitație a familiei primarului, care s-a simțit onorată să-l găzduiască. Iordan o vizita la două zile, acasă, pe Ilona, dar nu stătea decât un sfert de ceas, grăbindu-se să revină la îndatoririle trupei, şi nici o noutate nu părea să intervină în această derulare molcomă în afară de faptul, remarcabil, că populația urbei se dublase. Prezența militarilor a supradimensionat datele vieții de provincie: era plin de ofițeri şi soldați în toate localurile şi utilitățile oraşului, de la frizerie până la biserică. 

Într-o zi, acarul s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut să iasă la semafor. Alte trenuri nu mai soseau şi ceilalți angajați ai haltei – muncitorii şi impiegații – renunțaseră să-şi mai facă de lucru pe-acolo, nemaiavând motive pentru asta. Stăpânea o linişte nefirească la calea ferată, contrastând izbitor cu forfota din interiorul oraşului. În jurul casei Ilonei şi-a tatălui ei, şi mai departe, în vale, spre colinele verzi, de-a lungul râului pe jumătate secat, în direcția spre care goniseră până nu demult garniturile militare, zdruncinând terasamentul, plutea o acalmie ciudată şi rău prevestitoare. Dacă îți încordai auzul, ți-ai fi dat seama că nu se mai auzea nici măcar zumzetul liniilor de înaltă tensiune. Păreau împinşi la marginea lumii, uitați într-o buclă atemporală, scoşi din ecuația efortului național, căci marele război dintre civilizație şi barbarie, cu siguranță, continua – luptele se purtau, probabil, chiar pe străzile capitalei inamice! – dar nici o veste din partea Guvernului, niciun ordin de la Cartierul General pentru trupele ce staționau inutil nu veneau să întrerupă chinuitorul suspans. Defecțiunea se lățise vizibil: ziare nu mai soseau, cinematograful se gripase, reluând aceleaşi filme care celebrau victorii de mult repurtate, capitularea unor localități cu nume greu de pronunțat; telefoanele amuțiseră, stația de radio era bruiată (nu se mai desluşea nimic printre pârâituri şi zgomote), şi nimeni nu se grăbea să repare instalațiile, sau poate strădaniile nu dădeau rezultate.

Ilona îşi abandonase tabieturile şi curiozitatea strict „ştiințifică”, adică dezinteresată, pentru noii veniți, care se resorbiseră între timp în masa chipurilor cunoscute, banale, şi se concentră asupra tatălui său, ajutându-şi în fel şi chip vecina, o doamnă inimoasă, care trecea zilnic să-l îngrijească pe bolnav, cu mâncarea, spălatul şi doftoriile. Acarul nu se lăudase niciodată cu sănătatea, era însă prima dată când o pățise atât de grav. Făcuse o pneumonie violentă, avea febră mare, delira, şi medicul care îl consultase îi dădea şanse de vindecare înjumătățite, spre disperarea fetei. 

 

Apoi veni şi o noapte când, la capătul unui coşmar, Ilona se trezi cu aşternutul ud de transpirație. Îi trebuiră câteva minute să priceapă că bătăi uşoare se auzeau în geamul de la intrare. Tata dormea liniştit în patul său – avea prima noapte calmă de când căzuse bolnav. Ilona ieşi în prag, lipăind cu picioarele goale. O luminiță roşie tresărea în vârful dealului de dincolo de calea ferată şi părea să-şi sporească intensitatea cu fiecare secundă. „Vino, Ilona, am să-ți arăt ceea ce voiai de mult să vezi, îi vorbi caporalul, prinzând-o de braț, am să-ți arăt împărăția de la Răsărit!” Ochii lui aveau o lucire febrilă, părul era răvăşit, degetele reci, ca de gheață. Nu reuşi să-i spună nimic, nici să aprobe, nici să protesteze, se simți ca luată pe sus şi împinsă spre turnul de apă din vârful căruia îi plăcea să contemple, vara, plecarea trenurilor şi îngemănarea zorilor, în spatele colinelor calcaroase. Ceea ce văzu, aruncându-şi ochii spre valea de peste linia ferată, era cu totul altceva decât ştia că poate distinge în noapte cu ajutorul celor două felinare agățate de cornişele haltei, scârțâind prelung în bătaia vântului – ceva nespus de diferit de priveliştea pe care s-ar fi aşteptat să o surprindă, ziua, de la înălțimea donjonului de cărămidă, prin ferestrele-creneluri. Nu izbuti să-şi reprime un strigăt de uimire. Parcă se afla într-o imensă sală de proiecție, cu tavanul pierdut în înălțimea norilor, însă efectul acelei prezențe era mult mai puternic şi nu se reducea la atât, pentru că nu exista nici un fel de perete despărțitor între ea, spectatoarea, şi imaginile derulate în spotul de lumină, cum ar fi fost normal. Dimpotrivă, ecranul translucid elimina orice urmă de artificiu, suprima distanțele şi rolurile, o înscria în aceeaşi poveste halucinantă, o făcea martora unei scenografii oribile, care-i paraliza voința. Văzu o câmpie netedă, un deşert ars de soare, ca un talger de aramă, în mijlocul căruia domnea un menhir uriaş. Nu era o simplă măgură sau un gorgan de piatră, ca acelea plantate stingher în depresiunile Cordilierilor, pe care le ştia din filmele cu cowboy. Era o masă vie, gelatinoasă, grețoasă la înfățişare, acoperită cu o epidermă vineție, căzută în falduri largi, amintind de viscerele animalelor spintecate la abator. Doar că aici procesul se derula în sens invers. Dimensiunile movilei se umflau, sporeau printr-un fel de proliferare obscenă, şi Ilona observă nenumărate tuburi pompând sânge sub carapacea chelboasă, supravegheate de sute de muncitori în salopete verzui, care mişunau asemeni termitelor pe toată suprafața acelui con în expansiune, revigorându-i nervurile, trezindu-i reflexele amorțite în dogoarea soarelui. Megalitul continua să dospească, îşi contura voluptuos rotunjimile falice, limfa îi umplea cavitățile şi gurguiele căzute, porii însetați sorbeau vlaga zemoasă. Peste puțin timp menhirul atinsese mărimea optimă, cea a adevărului pe care îl ascundea, intrându-şi în plenitudinea splendorii şi a virtuților sale, cultivate obscur de armata termitelor colorate. Pruncul-monstru, astfel împlinit, reprezenta o țeastă umană cu trăsături orientale, uşor de recunoscut: tăietura piezişă a ochilor, fruntea teşită, pomeții umflați, sprâncenele stufoase ca nişte pămătufuri păreau a fi scoase din galeria marilor despoți ai lumii. Şi acest cap pleşuv de Timur Lenk, eliberat de rețeaua de tuburi, frânghii şi scripeți care-l moşiseră, îşi dezgolea dinții ca nişte țepuşe într-o grimasă de satisfacție maximă, de unde se întrezărea caverna maronie a gâtului înşurubat în tipsia nisipoasă. Deodată, ca la un semn ocult, peste vale se lăsă un întuneric gros şi răsună bubuitul asurzitor al unui cor de trompete şi tam-tamuri. Tot atunci o cunună de raze aprinsese sute de mii de becuri, dispuse geometric în jurul gigantului radios. Ghirlandele strălucitoare se dovediseră în realitate siluetele fosforescente ale unor dansatori înarmați cu lanțuri şi bice, executând un ritual de proslăvire a uriaşei țeste de tătar. Mişcările în transă, strigătele, autoflagelările dansatorilor completau o apoteoză lascivă, împrăştiau în aer miros dulceag de jertfă proaspătă şi adieri de opiu. Menhirul începu să-şi tremure vigoarea sub pielița sidefie, ca în preludiul unui act sexual. Ilona se smuci de la fereastra turnului de apă, copleşită de vomă şi scârbă. Simțea că se înăbuşă, că timpanele nu-i mai rezistă în rafalele corului megalitic, şi căută sprijinul lui Iordan, pe care îl ştia alături. Ar fi avut nevoie acum mai mult ca niciodată de ajutorul său, dar figura caporalului, mulată într-o expresie ambiguă, se topi ca o pată de abur pe suprafața oglinzii...

 

A doua zi, dimineață devreme, târându-şi greu trupul încă slăbit de frisoanele bolii, acarul merse la haltă şi schimbă macazul care înțepenise în încheietura lui de metal. O ploaie torențială spăla peronul şi traversele golaşe. După o jumătate de oră, precedată de urletul sinistru al locomotivei, intra în gară prima garnitură cu refugiați, oameni scăpați din pârjolul războiului, sub privirile consternate ale oraşului. Cercul vidului se spărsese. Împărăția de la Răsărit, pe care-o hrăniseră, inconştient, cu soldați, muniție de luptă şi provizii, dar mai ales cu vise pustii şi iluzii vinovate, venea peste ei, aducându-le cunoaşterea. 

 

2004