Dosar VR
Eugenia Cioclea
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Numitorul comun
Ar trebui să ne-adunăm cumva.
De când ne-am dus de-acasă, numai fracții
din sufletele noastre s-au ales.
Frunzele-n piept ca ni?te
decorații.
A dispărut întregul. ?uguim.
Mai mult sau mai puțin cu aroganță.
Ne-au contractat în pripă negustorii,
lipindu-ne pe frunți câte-o chitanță.
Pe două drumuri, dacă nu pe trei,
umblăm aprin?i. Ne-am ?i schimbat la față!
Un văr de-al meu, întors din nicăieri,
în loc de limbă-avea
un motocel de ață.
Dat naibii, ce mai! Dus după comori,
cernea nisip ?i-omăt prin buzunare,
iar ca dovadă cât de bine i-i
se ghilosea cu vodcă pe picioare.
Ne conformăm. Ne dedublăm urgent.
Sătui sunt lupii. Mulțumit păstorul.
Luceafărul ca de vânat e-n munți,
prada se cară sincer, cu tractorul.
De la o vreme, parcă întor?i pe dos,
organ de simț ni-i fierea. Cu rărunchii
cum a? putea să distilez invers
lumina ce-au băut-o unchii?
Cred că adun ?i mă trezesc că scad
din miei balade –
restu-i pielicică!
Scad din prieteni ce mi-a fost mai drag,
scad c-o plăcere sadică. Mi-e frică!
Ce mi-a rămas? Un fleac de trenci, un pix?
Am mo?tenit călcâiul lui Ahile.
Sofi?tii nici că m-au lăsat s-ajung
măcar pe una din reptile.
Alerg, alergi, aleargă, alergăm
în grup compact ori răzlețiți pe pistă.
Bate sudoarea ca o brumă-n noi
?i radiază nume de pe listă.
Se face seară iute. Chiuim.
Cine mai e, pe unde-i, să răspundă!
Ne-ar trebui un numitor comun
de mai promite ceasul vreo secundă.
?i ne-ar mai trebui mai ?tiu eu ce,
c-am fost soldat ?i-am stat în bivuac –
găse?ti o sârmă groasă, oarecare,
s-avem ?i-un paratrăsnet pe-un copac.
Apel
Sunt cel mai trist poet din Europa.
Am ajuns să-mi vând poeziile!
(O rublă douăzeci ?i cinci de copeici
pentru vers.)
Nu prea am multe ?i, totu?i,
simt că m-au dres.
Mă topesc de ru?ine ?i scârbă,
de parcă a? fi condamnat
să văd sentimentele prefăcându-mi-se
în lingouri
de grăsime de porc,
în timp ce consolidarea familiei
ar depinde direct
de numărul cât mai mare de rânduri
pe care ar trebui peste noapte
din scăfârlia mea
să le storc.
Mai că-mi vine s-o ?terg pe u?a din dos,
ca Céline
din casa lui socru-său,
spre o glorie sumbră, spre o altfel
de muncă,
or, câți indivizi mai confundă ?i azi
poezia
cu Banca Centrală ?i chiar
c-o speluncă.
Mă adresez generației mele,
cât ?i celor ce n-au apucat deocamdată
să prindă la seu:
din clipa aceasta (nu mai puțin importantă
ca pasul lui Armstrong pe lună),
toți cu ?anse egale de a hrăni cu colivă
clanul de vrăbii al istoriei literare,
departe de-a fi puritani,
măcar pentru poemele despre mamă ?i patrie,
vom refuza legăturica
cu bani.
Cina irodică
Am stat ?i eu la masa lor.
Cu o condiție. Să tac.
Vorbeau pe rând, vorbeau în cor –
eu trebuia să mă prefac.
Eu trebuia să le zâmbesc.
Cât sunt de sus, cât sunt de mari!
Cel ce m-a dus, era firesc,
mă îndemna să pap homari.
Eu înghițeam ceva urât
mirositor,
ceva vomat.
dădeam pahare „tari” pe gât,
să scap de jeg, să fac curat.
Eram sătul.
Am vrut să plec.
O mână grea m-a pus la loc.
Puteam să-i calc cuiva pe bec.
(Nu fi, bătrâne, dobitoc.
Depinzi de ei!)
Mă angajau
să ling tacâmul lor de preț,
talentul meu să facă hau,
să dau din coadă
nătăfleț.
Dar, hi-hi-hi, ce ?tii mata,
tri?or naiv, le-am spus ce cred.
Să vezi atunci ce dandana
cu lupi bătrâni, c-un fleac de ied.
Am stat ?i eu la masa lor,
numai că n-am prea stat domol.
– Ce vreți să fac, le-am zis,
să mor?
Duhneau a morgă,
a
formol.