Poeme

 

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ți se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te bați cap în cap: băiețel-decrețel, după anul de naştere.

– cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

              – dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a „fă-te-ncoa!...”). 

spune-mi

după tată...

    – al cui eşti, păcatule? 

– al nimănui!

 

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul – şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar țărîna-şi desface, uşoară, larg brațele a bun venit.

iar țărîna îşi îndepărtează picioarele: „... nu vă uitați că sunt neagră!”

 

„să ne ținem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alții, cei întunecați împotriva

celor mai răsăriți, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă – copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! – şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: „ora unu

a venit, omu’ negru...”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte țarțamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecați laolaltă cu cei răsăriți, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată –

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe fața de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale – la scara de unu la zece,

             de unu la sută,

      de unu la mie...

 

şi acum, că şi unii şi alții s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ți-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile – becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îți răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist –, să înceapă odată şi-odată proiecția. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ține locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viața ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reținut. prima oară.

nesfîrşite nopți albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmulețul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!...)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la brațetă, de mînă, mînuță, în brațe... nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitați la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: „vai! ce copil minunat...” şi copilul s-a – zis şi făcut – minunat. 

 

să fi fost tu copilul acela? să ți se fi ție minunea?

 

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti – încă unul

la părinți – ca un dinte de lapte legat de o clanță, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi – blitzlicht – rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour – soarele-i suflă în aur profilul –, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să... „şi ce mă fac, mamă, cu doi?!” 

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiința de sine, izbindu-te-n moalele capului: „altul sunt eu!”

 

data. anul. semnat: băiețel-decrețel

 

 

poem kaligrafic

 

„dacă-ar fi să le cos cap la cap pe iubitele mele, pe pârtia albă a cărnii lor aş fi putut evada din gulag”, 

îi şopteam la ureche-ntr-o noapte de iarnă, la moscova – să prind curaj! –  transcendenței

goale (sigur, avea şi un nume lumesc, dar în pat îmi plăcea să-i spun astfel). natura cerea

transparență şi sex – le avea pe-amândouă odată şi fără-a ieşi de sub plapumă. replica

ei venea deîndatâ: „dacă-ar fi să-i înnod cap la cap pe iubiții mei, câmpul electric 

format astfel ar fi suficient pentru a-mprejmui un gulag”. nu făceam decât literatură. ne eli e-

liberam de lecturi.soljenițin, şalamov, razgon ş.a.m.d. mângâiam

trupul ei kaligrafic de parcă aş fi urmărit, bifurcându-se-n copulative şi subordonate, o frază:

„arăta ca şi cum viața-ntreagă a scos de pe câmpul de luptă – târându-i pe propria-i umbră – 

bărbații căzuți, din

care cauză întotdeauna era en retard c-un timp gramatical, neajuns

transformat de ea în calitate”. citeam printre rânduri „moskovskie novosti”: regele gol

umplea gura copiilor înfometați de-adevăr cu țărână. tbilisi, baku, erevan. „voi avea un copil,

dar nu-ți fă nici o grijă”, mi-a spus într-o zi. „vom avea”. încercam s-o fixez. parantezele 

şi-au făcut apariția-n textele mele o dată cu sarcina ei devenită vizibilă. stilul

se năştea prin deloc hazardata-ntâlnire pe-o masă de

operație dintre o gaură neagră deschisă în fusuri orare precum o umbrelă de domn şi-o maşină

de cusut. boii soarelui, însă, erau deja scrişi... 

 

    când de-odată tu răsărişi în cale-mi,

perestroikă, tu!... restul e literatură. peretele carcerei scris de „duşmanii poporului” în aşteptarea

execuției – fotografia făcuse înconjurul lumii – e literatură: sus, primele fraze

refăceau, fiecare,-o „istorie-a vieții”, asemeni c-un lanț adn. stalin n-avea răbdare.

urmau simple enunțuri tip „om-propoziție” până, un metru mai jos, cineva-şi scrijeli numai numele.

un pomelnic de nume urmat, la trei degete de la podea, doar de inițiale. şi nimeni

niciodată sub nici un motiv n-a călcat acea lege nescrisă-a contextului! (lecția

despre stil a fost asimilată toți anii aceştia, drept care subscriu cu graffiti pe zid: em. g.-p.)   

 

 

Apa. 3 D

(poem-fluviu)

 

Sous le pont Mirabeau coule Celan  

şi prefacerea apei

c-un poet, luat la vale şi dus, primeneşte Bătrânul

Continent tot din 24 în 24 de ani, înapoi şi-nainte, odată

cu Ilarie Voronca în ’46, cu Paul Celan în ’70, şi în ’94 cu

Gherasim Luca – „à la nage, à la rage”1 – ca-ntr-un triplu

salt în gol, cel mai lung din istorie,-al unor

Senatori d’outre-mer – à la vie? à la mort! –,

dacă nu cumva-i cazul să stăm s-aşteptăm 

anul 2018, spre a ne convinge că-i vorba de fapt

de-o ştafetă de 4 x 4 bazine/lungimi

(cum ar fi: vita brevis ars longa) 

şi că singura necunoscută-i doar numele

celui căruia-i va reveni misiunea să-ncheie

– personne nage – cursa/cursu-n chiar anul

centenarului morții lui Apollinaire.

 

o sirenă-n călduri, din februarie până-n aprilie, Sena – 

cine-o vede aşa unduindu-se,(-i) creşte

din Adam, Amsterdam! –, nu atât rea de muscă,

cât ieşindu-şi din matcă ori de câte ori

bateaux-mouches trag la mort. o sirenă trăgându-şi-o

pe sub poduri cu toți naufragiații – 

toate, poduri pe ultimul drum. o sirenă

pentru care poeții fac moarte de om, 

tot din 24 în 24 de ani – sari pe ea! 

un salt invers în gol, împotriva curentului, moartea:

de pe pont Mirabeau – cum ar fi: „să insişti la mansardă

ca să ți se deschidă la rez-de-chaussée”, unde Sena

face-un joc de picioare ca-n Basic Instinct Sharon Stone

dezgolindu-şi când Île-de-Cité, când Saint-Louis – până hăt

la origini: Pont Neuf/pont Sully. triplu salt.

 

Sous le pont/Paul Celan coule la Seine, seins nus.

dans son lit de noce/ nos 

a[ la vie, à la mort]mour2, în care te-arunci

? ???????3 şi abia mai pe urmă constați c-a fost capul

chel de jos, ce se pune la-intrarea în peşteră de-a curmezişul

şi pe care-l alinți, nu-i aşa? Pulifem. în trei timpi –

aruncarea în gol, izbitura de tren în viteză a Senei

(Jozsef Attila, scuză că-ți iau moartea cu împrumut), 

scufundarea-n neant („de profundis clamavit…”) – 

va veni nechemata şi nu va avea ochi să-i vadă.

şi din nou panta rhei, şi iar: „nu-i Itaca

nicări…” (ce curent literar o mai fi şi acesta

al poeților duşi de curent, de la Hart

Crane la Berryman, via Orfeu?!)

unde Jidovul Rătăcitor îl ia-n brațe

pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.

 

ca şi cum ai băga-o pe mânecă: Sena se varsă-n la Manche

şi aşa mai departe: Voronca în Sena, 

          Celan în Voronca 

             şi Luca-n Celan

(cel de-al patrulea, când va să vie-n sfârşit, 

va preface-o-n Iordan, Sena[goga]!)

tot din 24 în 24, în şir indian, ca-ntr-un pelerinaj 

la mormântul profetului, unde se-ajunge la pas, prosternându-te

câtu-i drumul de lung, pe măsura credinței (pavată

nu cu bune intenții, ci trupuri – oriunde ar duce).

nu-i zvârliți, împreună cu apa, poeții din albia râului,

fără doar că în mare, printr-un estuar („…şi, aşa cum

mi se-ntâmplă din când în când, îmi căutam 

oarecum nordul – care-i, hotărât lucru – 

cam spre est”4), fără doar că-n ocean.

(oceanul se varsă în mare, 

     şi marea în Dunăre, 

Dunărea-n Prut…)

pentru cei duşi de val, pentru cei care fac cale-ntoarsă

        Domnului să ne rugăm!

dă-le, Doamne, acum şi de-a pururea şi-n vecii vecilor

fericirea bărbatului care se simte în largul lui

doar intrând la strâmtoare (ce strâmtă-i în Gibraltar, Europa!), a ei.

sau, a lui – din la Manche, în amonte pe Rin, 

        şi de-acolo pe Dunăre, 

                               printr-un canal,

până-n Dâmbovița, din ecluză-n ecluză, ca-n Passionnément – în lectura

autorului (http://www.youtube.com/watch?v=16ltchO5Vpw&feature=related), după

legea vaselor comunicante5. împotriva curentului, sângele (apă

nu se face!) îşi mână somonii globulelor roşii, ca ultim omagiu

adus fertilității, la matcă. (şi ce primitoare-i

Dardanele! şi marea, ce Neagră! şi delta 

Dunării, ce despicată! şi Prutul, ce strâmt!) 

„ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă”6.

 

o micuță sirenă de Cernăuți, Prut[h]ul7 – adânci i-s privirile –, 

trasă când la un mal, când la altul. „o sticlă

cu mesaj azvârlită la țărm – țărmul inimii, poate –”8, poetul.

un poet prefăcut c-o sirenă e-un prinț, o sirenă fugită la vale

c-un poet e o apă iertată şi Cer[năuți, terra promessa: „săpăm

un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt”!9]

Irréale Cité!10

pe sub poduri scurgându-se o mare de oameni,

încât n-a fost de-ajuns un râu, şi i-au dat drumul pe Nistru,

iar când s-a terminat şi acesta, pe Bug11.

el, cel care a fost pe corabie însăşi corabia. 

poate nu chiar corabia, luntrea. şi dacă nici luntrea nu, puntea!

înecatul acela ce s-a reflectat de pe pod înainte să spargă oglinda

apei, o fi ajuns oare una cu râul? şi Sena 

aruncându-se-n mare, cu Prutul? …pe-un vers de

Osip Mandelstam12, Jidovul Rătăcitor îl ia-n brațe

pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid. 

Sous le pont Mirabeau coule Celan

NOTE:

 

Fragment din poemul lui Gherasim Luca, Passionnément.

(franc.) Sub podul/Paul Celan curge Sena, cu sânii goi./ în patul său de nuntă/ dragostea noastră pe viață, pe moarte.

(rusă) Cu cap[ul înainte]; aici, orbeşte. 

Fragment dintr-o scrisoare a lui Paul Celan către Petre Solomon, din 9 ianuarie 1967.

Jean Starobinski scrie despre vocea lui Paul Celan: „Lege a legănărilor fluide, a simetriilor, a contrastelor: constrângătoare ca geometria cristalului, a suflului, a lacrimii” (subl. mea).

Versul final dint-un poem românesc al lui Paul Celan, Cântec de dragoste. 

Dacă-ți ciuleşti bine urechea, în numele râului se aude Ruth, prenumele iubitei lui Paul Celan din perioada lui cernăuțeană.

Fragment din cuvântarea lui Paul Celan, rostită în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen. Cu referire la un alt mare poet al secolului XX, Osip Mandelstam, soția acestuia scria, în decembrie 1966: «??? ???? ????? ? ????? ?? ???? ?????????, ? ?????? ?????????, ????????? ? ??????? ? ?????; ??? ???????? ?? ?? ??????, ???? ??? ? ???????????…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preț în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparțin versurile…”); vezi Nadejda Mandelstam, «??? ?????????» („Testamentul meu”). 

Vers din Fugă macabră de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon.

Vezi finalul părții I, „Îngroparea mortului”, a poemului lui T.S. Eliot, Tărâmul pustiit.  

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii din Cernăuți (şi nu numai!) au fost deportați în lagăre de muncă în Transnistria, adică peste Nistru, dar şi dincolo de Bug (unde au şi murit părinții lui Paul Celan).

«??????? ???????????, ????????????? ? ???????? ??????»; (rusă) „Odiseu s-a întors, de spațiu şi vreme preaplin”.  

 

iulie 2012, Pecs – 31 octombrie 2012, Paris