Dosar VR
Irina Nechit

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014

 Drumul sângelui

mama iese încet din casă
încă o mai țin picioarele, o duc până la
poarta verde, abia mai circulă
sângele prin tălpile ei

e atât de lung drumul sângelui de la inimă până la
vârfurle celor douăzeci de degete ale ei
cândva mi le arăta unul după altul
învățându-mă să număr
eram cea mai tare la matematică
acum nu mai ?tiu nici o formulă bate-mă ucide-mă că nu pot
rezolva nici o ecuație cu sinus ?i cosinus

mama îmi ungea pâinea cu un strat gros de unt
îmi punea o lingură mare de zahăr în ceaiul fierbinte
uneori sufla ea în cană să se
răcească mai repede să nu întârzii la ?coală

uneori îmi împletea cozile ude
după baie le trăgea în sus
ca să cresc mai înaltă şi nu pot spune
că avea mâini gingaşe, nu, nici delicate
simțeam în ele putere şi furie

parcă o văd cum aduce în tindă
o căldare cu cărbuni şi un braț de lemne
odată mi-a tras şi o palmă zdravănă
parcă îi aud pocnetul în urechi ce iarbă
deasă a crescut sub ferestre
ce greu trec ochii ei prin lentile

scoală mamă scoală
dacă ajungi până la uşă apucă-te de razele soarelui
şi scoate-ți afară mai întâi capul
apoi un picior şi încă un picior
mergi de la pragul casei până la salcâm
de la stogul de fân până la poartă
nu mai sta în odaie cu mâinile pe genunchi
nu te-am văzut niciodată să stai cuminte
cu mâinile în poală
scoală mamă scoală şi mergi în grădină
apucă-te de tulpina mărului şi loveşte cu toiagul în pământ


Apa

mai întâi îşi agață hainele de crengi
cămaşa decolorată se umflă ca o pânză
prutul coteşte pe după sălcii venind la picioarele lui,
tata nu se aruncă în râu
are tot timpul din lume
se mai coace un pic la soare
apoi se culcă pe apă ca în aşternut
îşi întinde brațele plutind la vale
cu mult aer în coşul pieptului,
închide ochii,
dacă aş şti la ce se gândeşte,
poate la metrii de apă rece dedesubt
poate la țara de pe celălalt mal
poate la combina de cules struguri
pe care a inventat-o în serile lungi de iarnă
dar cei din capitală nu i-au brevetat-o,
la următorul cot
începe să dea din degete
luptă cu somnul
se teme să nu adoarmă ca un şofer obosit la volan
dar prutul nu e autostradă
nu e nici măcar drum şerpuit
te duce lin dacă stai întins pe orizontală,
cu oxigen curat în plămâni,

tata inspiră din nou,
plutind aşa cuminte seamănă cu o cruce
se gândeşte că are în pod nişte scânduri,
dar nici prin cap nu-i trece că noi
îl vom duce departe şi-i vom lua sicriu din magazin
şi prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,
la următoarea cotitură îl văd pescarii
un mort! strigă sărind în apă,
dar el ridică un braț
e viu!
Ea ?tie

ea creşte repede
asemeni unui mugure cu petale roşii înăuntru,
fiecare petală înseamnă o zi,
ea prima începe să bată
acolo în partea stângă
între mucozități
între primele țesuturi ale embrionului

ea nu-şi aude propriile bubuituri,
nu-şi vede rădăcinile
care ajung până în tălpi
şi până deasupra urechilor,
nu poate număra nopțile
în care trupul doarme dus
iar ea stă de veghe
fără să simtă mirosul de sânge
fără să ştie că prin camerele sale întunecate
trece râul clocotitor,
râul purpuriu care udă
grădinile ascunse sub piele
făcându-le să înflorească
în buchete spumoase

ea se strânge ca un ghemotoc
la atingerea palmei tale
de sânul rotund,
sau vrea să-mi sară din piept
când uşa se deschide şi intră muştele negre

ea ştie când se va opri
definitiv,
dar nu are gură să-mi vorbească,
inima mea tăcută
nu a învățat literele
e analfabetă
nu poate citi
nu poate afla
ce scriu aici despre bubuiturile
din partea stângă