Dosar VR
Nicolae Popa
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
fără sunet
Dar ce caută muzicanții în ograda noastră!?
două tromboane înalte de-un stat de om
strălucesc rezemate de uşă,
în timp ce mama dă jos via de pe haragi.
e pe la jumătatea dealului, se descurcă tot mai greu,
e tot mai încâlcită în viță-de-vie şi nu-i spune nimeni
că ne-au intrat în ogradă muzicanții.
o haină veche uitată pe gardul din plasă de sârmă
parcă ar fi tata, aplecat să rupă ceva de dincolo.
mi-l amintesc în haina asta trecând pe lângă
terenul de fotbal dintre sălcii, făcându-mi
semne cu ambele mâini, cu ambele mâneci, să driblez
fără milă până voi poposi cu tot cu minge în plasă.
trompetistul încearcă să desluşească ceva prin geamul
plesnit dinspre răsărit însă trompeta se reflectă
în geam precum un sfeşnic răsucit şi înnodat de vânt
şi nu-i dă voie să vadă cum se îmbrățişează
prin odăile reci rochiile surorii mele – sora mea dispărută
urlând de nedreptate în năbuşeala unei nesuferite peruci.
dezlegată, vița-de-vie o leagă pe mama de un harag.
de n-ar lega-o, de n-ar prinde-o de harag, ar lua-o vântul
stârnit pe vale şi ar duce-o hăt peste deal
cu ultimele frunze.
între timp clarinetistul se cațără pe casă,
o strigă să vină la vale, căci, uite, ograda e plină
de muzicanți. nu-l asculta, mamă! dau să strig,
dar mă afund în neclintirea unei mări adipoase
undeva pe partea cea mai înclinată a pământului.
mama însă oricum nu-l ascultă. mamei nu i-a plăcut
niciodată clarinetul –
cântă prea vesel, crede ea, iar veselia nu-i a bine.
şi muzicanții rămân să îmbătrânească unul câte unul
în tăcerea ogrăzii, pe locurile unde sunetele
au intrat de demult în pământ.
o fâ?ie de dragoste
astăzi am ieşit afară să-mi văd toamna. am găsit-o
mult mai stinsă decât toamnele pe care le-am avut
cu alte, mult mai îngălbenite, ocazii,
sub alți pomi, mai mult sau mai puțin fructiferi,
sub alte garduri, streşini, şenile, sub aripile altor îngeri,
mai mult sau mai puțin păzitori. de data asta
toamna mea părea mult mai pregătită
să-mi spună direct ce urmează să mi se întâmple.
toamna m-a atenționat că femeia care-mi place mie
îmi zice Nicolae
de parcă aş fi ultimul ei cuvânt, pronunță Nicolaie
de parcă aş fi singurul nume de Sfânt pe Pământ,
de parcă Nicolae ar fi
o gură de apă,
o gură de aer,
o gură de nicolae...
am revenit în casă. mi-am dezbrăcat hainele
şi m-am făcut tatuaj pe cumințenia pielii ei,
m-am depus până-n adânc de subsuoară.
i-am povestit ce anume mi-a spus cea de-afară
despre felul cum ea, cea din casă,
mă nesfârşeşte şi mă nicolăieşte.
şi brusc între noi s-a aşternut o fâşie de dragoste
ce seamăna leit cu toamna de-afară,
apoi s-a aşternut peste tot
stratificat
şi
zaharisit
nicolae.
o ceată de poeți telurici
aceşti poeți în general mâncăcioşi adunați în cete
pe dealuri mult mai înalte decât florile,
aceşti poeți mărşăluind pe văi mai adânci decât
oasele celor îngropați în văile adânci
tot căutându-şi zi de zi casele pe grindiş pe-acoperiş
de unde se mai şi aruncă uneori câte unul
fără să dea vreodată de pământ,
aceşti poeți telurici, adunați în cetele lor telurice
cu femeile şi copiii lor nerăbdători să simtă şi ei
desfătările lumii,
poeți crescuți din ocară
fiecare cu cangea cuvântului ascunsă ca un scai sub geacă,
poeți care detestă gaşca şi lehamitea găştii,
poeți care îşi cultivă singurătatea în ceată
ținându-se fiecare pe arcuirea propriilor picioare
iar când rămân singuri în câmp gol
de nimeni supravegheați la ieşirea din ceață
fiecare e în stare să țină piept până la capăt
răbdării şi liniştii
încurajând transformarea larvei în flutur...
Doamne, cum a fost atunci când
pentru prima dată rugina
a străpuns şindrila
şi când primul cui
s-a împlîntat în mustire de sânge?