Aurel I. Gheorghiu, Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire – un volum singular în epocă

 În peisajul însemnărilor de călătorie prin Basarabia, publicate în primul deceniu de după Unire, volumul căpitanului Aurel I. Gheorghiu este, într-un fel, singular. În primul rând, Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire (Tip. Dimitrie M. Ionescu, Bucureşti, 1923) este scris de un militar în funcțiune ?i aprobat pentru tipărire de Marele Stat Major cu Nr. 722 din 22 iunie 1922. În al doilea rând, conține 45 de „ilustrațiuni”, adică fotografii, ceea ce la vremea respectivă reprezenta o performanță tehnică. Edificator pentru reconstituirea imaginii pe care provincia noastră o oferea privirii şi simțurilor după 106 ani de ocupație țaristă, volumul relatează experiențele autorului care în iulie 1918, luând trenul Iaşi-Chişinău, ajunge în părțile locului, mai întâi la Bucovăț de unde străbate localitățile din centrul şi sudul provinciei, apoi zăbove?te la mănăstirile Vărzăreşti, Hâncul şi Căpriana. 

De altfel, aceste consemnări, spre deosebire de Drumurile basarabene ale lui M. Sadoveanu, nu prezintă deloc o imagine transfigurată a provinciei vizitate, ci una obiectivă, reală, aproape brută. Iar prin faptul că îşi propune să cunoască realitățile întâlnite în cale în adevărata lor dimensiune şi nu să le critice, se distanțează cu mult şi de Geo Bogza (Basarabia, țară de pământ), etalând un profund sentiment de empatie si respect. Dedicația pe care o face stă mărturie în acest sens: „Nu cu acea pretinsă dragoste frățească, de care până acum s-a făcut atâta risipă prin cuvântările de?arte rostite la mese sau adunări ?i prin articole scrise în gazete, într-o elocvență demagogică fără pereche, ci, cu acea dragoste adevărată, care nu se poate exprima prin cuvinte pentru că e prea puternică ?i pentru că se simte în mod sincer ?i nu e interesată, autorul acestei modeste lucrări, la care nu a adăogat nimic de la dânsul în afară de cele petrecute ?i văzute cu adevărat, vă închină această lucrare vouă, Moldovenilor din Basarabia, în mijlocul cărora ?i-a petrecut zile de cea mai frumoasă luptă pentru descătu?area con?tiinței voastre naționale din temnița rusismului”. 

Precizând în Cuvânt înainte că lucrarea sa „nu are pretenția unei opere literare propriu-zise”, căp. Gheorghiu mărturise?te că a scris-o cu scopul de a-i îndemna pe tinerii din celelalte provincii româneşti să meargă în Basarabia, să întreprindă acolo călătorii „de folos Neamului”. De ce tocmai în Basarabia? Pentru că aici puteau contribui la edificarea unei „opere de propagandă națională şi de întărire a elementului românesc”, pentru că aici „pătura țărănească, crescută în cel mai desăvârşit întuneric sub raportul conştiinței naționale, are mare nevoie de o vorbă, de un sfat sincer, de o carte cu slova noastră”, iar cu ajutorul acestora, „să recapete încrederea de altădată în energia şi în puterea de care a fost în stare întotdeauna poporul român” (p. 6). Faptul că Basarabia avea mare nevoie la acea vreme de „îndrumători pentru popor” aflăm şi din alte surse. Onisifor Ghibu nota că Basarabia, în comparație cu alte provincii româneşti, „în ceasul revenirii ei la patrimoniul românesc”, n-a adus pe altarul acestuia aproape nicio instituție de cultură şi de viață națională. Mai mult chiar, în momentul Unirii, „Basarabia se prezentă la apelul istoric lipsită de tot ce constituie caracteristica unui popor conştient de misiunea lui în lume: vechea moştenire a lui Ştefan Vodă se reîntorcea din seculara-i întemnițare cu Biserică rusească, cu şcoală rusească, cu politică rusească, cu organizații economice ruseşti” (On. Ghibu, Trei ani pe frontul Basarabiei, Ed. Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 66.).

Nu întâmplător, pentru căp. A. I. Gheorghiu premisa indispensabilă a integrării Basarabiei în România Mare o constituie alinierea provinciei la standardele civilizației moderne ?i, în acela?i timp, cultivarea sentimentului național printre locuitorii săi. Or, în această activitate aveau să se implice pe bună dreptate entuzia?ti din Ardeal ?i Bucovina, precum ?i din alte zone, pentru a pune umărul la munca de con?tientizare de sine a basarabenilor. Subliniind de mai multe ori necesitatea stringentă de „propagare a culturei române?ti ?i rede?teptare a con?tiinței naționale”, autorul sesizează astfel problemele endemice ale Basarabiei de atunci: „În această țară, mare ?i frumoasă”, cu „atâtea locuri sfinte, atâtea urme de glorie străbună, cu monumente ce înfăți?ează un trecut în decursul căruia s-a scris de cele mai multe ori nu numai cu condeiul, dar ?i cu spada istoria neamului”, „elementul românesc, lipsit de con?tiința originei neamului, se zbate îngrozit de fantoma pajurelor străine” (p. 7).

Tentat să compare absolut tot ce vede cu realitățile din ?ară, autorul constată foarte multe similitudini de suprafață, afirmând că „dacă n-ar fi să ?tim că ne aflăm pe un drum basarabean, atunci nimic nu ne-ar face să credem că ne găsim prin satele de peste Prut, atât de des întâlnim acelea?i chipuri arse de soare, acela?i mers lini?tit, dar mândru, acela?i grai dulce ce izvoră?te de pe buzele lor cumpănit ?i fără patimă, atunci când din întâmplare ne oprim la sfat cu vreunul ?i, în sfâr?it, acelea?i priviri răbdătoare de țărani cuminți” (p. 15-16). Până ?i gospodăriile țărăne?ti sunt la fel: „?indrilă rară, mai des stuful, țigla ?i chiar tabla ro?ie sau albă acopăr căsuțe curate, sănătoase ?i încondeiate pe la ferestre ?i u?i cu brâie colorate”; aceea?i curte îngrădită cu nuiele ?i acelea?i porți înalte, croite în două canaturi, împodobite cu fel de fel de flori în lemn. Or, în „obiceiul vechi pe care sătenii din aceste părți îl au de a se lua la întrecere în a?ezarea ?i croiala porților largi, mari ?i primitoare ca ?i inimile celor ce stăpânesc ?i care se întinde peste tot locul”, autorul vede ”semnul celei mai sincere ospitalități, pe care călătorul, adânc cunoscător al tuturor ținuturilor locuite de români, îl va întâlni pretutindeni” (p, 17).

Doar crucile / troițele din Basarabia, „aducătoare aminte de Cel de Sus” – care răsar la fiecare încruci?are de drum – se deosebesc cu mult de troițele simple, dar săpate atât de me?te?ugit, pe care le găse?ti foarte des în părțile muntoase ale României: ”Deasupra, o tablă povârnită spre cele două brațe ale ei ține adăpost de ploaie ?i ninsoare trupului răstignit al lui Christos, din jurul căruia nu lipse?te nici scara ?i cununița de spini ce se lasă greoaie pe fruntea aceluia ce întruchipează în felul acesta toate suferințele ?i toate jertfele norodului bă?tina?, care a îndurat 106 ani Golgota atâtor nedreptăți” (p. 17).

 

„Un mormânt de neştiință neagră”

 

Spre deosebire de M. Sadoveanu sau G. Bogza, căpitanul Aurel I. Gheorghiu nu se limitează la impresiile imediate produse de realitățile văzute, ci se documentează, adună date istorice şi statistice despre Basarabia, consultă surse bibliografice la temă, altfel spus, caută explicații de ordin istorico-documentar pentru stările de lucruri cu care se confruntă. Incitat de diferențele frapante dintre provincia dintre Prut ?i Nistru şi celelalte teritorii româneşti, călătorul explorează ca un adevărat cercetător societatea basarabeană. 

Înțelegând că, după 106 ani de asimilare forțată, conştiința națională nu avea cum să fie un bun comun al basarabenilor, el este curios să afle care e motivul rămânerii lor în urmă. Şi iată concluzia la care ajunge: „nicăieri ca în Basarabia conflictul dintre clasele sociale n-a fost mai acut şi nu a avut ca deznodământ o ciocnire mai puternică”. Pentru a explica acest conflict, autorul întreprinde o radiografie a societății de acolo bazată pe date istorice, excerptate din studii pe care le citează la subsol. Cert este că nici un alt autor care a venit în contact cu realitățile basarabene la acea vreme nu a sondat atât de profund şi nu a manifestat atâta empatie cu țăranul basarabean, care, în pofida vitregiei vremurilor,    „şi-a păstrat mentalitatea sa națională şi limba” (Al. Boldur). Pe cale de consecință, în caracterizarea – obiectivă, concisă şi epigramatică – a fiecărei clase sociale, punctul de referință al autorului îl reprezintă, de fiecare dată, țărănimea. 

Despre pătura de sus, nobilimea şi mai ales boierii, aflăm că sunt „rusificați la suflet şi la grai”. Deşi mulți poartă nume curat româneşti, „ei sunt străini de țăranii moldoveni, pe care i-au privit întotdeauna ca pe nişte unelte de muncă (...). Pe boieri nu i-a durut nimic dacă moldoveanul e incult, dacă n-are şosele şi şcoli, dacă în biserici nu se aude limba lui sau dacă îl roade alcoolismul. Plecați mulți la Petrograd, la Moscova sau la Odessa ca să studieze şi să se cultive, iar cei şi mai mulți ca să cheltuiască, prin deşertăciune, venitul produs de brațele atâtor clăcaşi, aceştia şi-au înstrăinat cu timpul limba, obiceiurile şi şi-au vândut apoi conştiința” (p. 88). Mai mult de atât, adaugă autorul, „din mijlocul marei împărății ruseşti, orbiți de strălucirea falsă a unei civilizațiuni împrumutate, când au privit îndărăt spre micul petic de pământ de dincolo de Nistru, inima lor n-a mai tresărit de jalea unei robii ticăloase şi nu s-au înduioşat ca în alte vremuri la nevoile acestui neam nici măcar în acea zi când, cu un fast dus până la necuviință, sărbătoreau împlinirea a 100 de ani de la răpire, în timp ce la noi se îndoliau flamuri şi se rosteau cuvinte de adâncă amărăciune” (p. 89). 

Referitor la pătura de mijloc, „intelighenția cum i se spune aici”, căpitanul Gheorghiu precizează că este formată, în majoritate, din slujbaşi pripăşiți din fundul Rusiei şi din preoți şi învățători, recrutați în cea mai mare parte din țărănimea satelor, ispitiți şi ademeniți şi unii şi alții prin slujbe şi situații. Or, aceştia, chiar dacă nu sunt rusificați complet, totuşi „prin portul, prin limba rusă ce o întrebuințează peste tot, prin atitudinea lor nepotrivită față de țărani, ca şi prin sentimentele de supunere slugarnică față de stăpânire, au ajuns ca să socoată că noțiunea de moldovean e o noțiune de înjosire şi că limba moldovenească este o limbă barbară” (p. 90). 

Incisivă dar legitimă, critica autorului se îndreaptă spre reprezentanții acestei clase sociale, pe care îi descrie astfel: „De o cultură îndoielnică şi cu totul rusificată, deoarece cei mai mulți nu sunt decât produsul semidoct al gimnaziilor ruseşti şi al lecturilor de „bironism moscovit”; în convorbirile lor nu se aude decât ruseşte, iar gândurile lor nu sunt îndreptate decât peste Nistru, de unde aşteaptă, ca pe o zi de mântuire, reînvierea țarismului şi a fostului imperiu oligarhic în care cred şi acum, cu tot dezastrul în care se zbate Rusia, pentru ca, la umbra autocratismului, să poată continua înainte cu deznaționalizarea şi exploatarea atât de sistematică a masei țărăneşti, singura care şi-a păstrat, astfel cum a prins-o anul 1812, vitalitatea, energia şi naționalitatea” (p. 90). Că starea de lucruri nu era altfel, ci exact aşa cum o prezintă căpitanul Gheor­ghiu, se vede şi din atitudinea lui Octavian Goga, care cu prilejul constituirii Partidului Național Moldovenesc – în primăvara anului 1917 – , în contextul desfăşurării de către ardelenii veniți la Chişinău a activității de educație națională, s-a pronunțat categoric pentru „excluderea din politica basarabeană a boierilor şi a preoților, pe cari îi socotea iremediabil rusificați”. 

În ce-i priveşte pe cei de jos, pe țărani, autorul constată că aceştia au fost ținuți în cel mai mare întuneric – într-un „mormânt de neştiință neagră” – de către regimul țarist. Comparația cu Transilvania este în defavoarea Basarabiei, întrucât în provincia noastră „nu s-au pomenit ca în Ardeal fapte de revoltă contra asupritorilor, ci, sugrumați pe încetul şi pe nesimțite, prin lipsa şcoalelor, a legilor, a drumurilor, prin câştigarea păturei preoțeşti, furată de la rostul ei de întreținere a conştiinței naționale prin situațiuni şi favoruri excepționale, nu e de mirare dacă acest neam blând din fire, paşnic, fără şcoli unde să-şi deschidă mintea, fără legi cinstite, cari să îl apere de obida boierului şi a cinovnicului, fără teascuri de tipografii, cari să-i pună la îndemână putința de a-şi împărtăşi dorurile, nevoile şi frumusețile limbei, fără drumuri cari să-i înlesnească desfacerea prisosului produselor sale şi lipsit cu desăvârşire de conducători sufleteşti, cari să-i întrețină necontenit legătura cu Patria-mumă, nu e de mirare zic, dacă conştiința națională a fost învăluită cu totul în acel întuneric de nepătruns pe care numai unirea a putut ca să-l împrăştie” (p. 93).

 

Reminiscențe ale vechii stăpâniri

 

Ca orice călător venit de peste Prut, căp. Gheorghiu sesizează din capul locului discrepanțele dintre Basarabia ?i celelalte provincii române?ti. Fire?te, nu putea fi altfel din moment ce reminiscențele ocupației ruseşti erau vii, palpabile şi multiple. Acestea sunt remarcate, în primul rând, în frecvența cu care călătorul întâlneşte la orice pas crâşme pe al căror frontispiciu scrie Pivo-Vino. În al doilea rând, în vestimentația şi modul de a fi al basarabenilor. Când ajunge la biserica din Nisporeni „flăcăi în uniformă încă de cazaci ai fostei oşti împărăteşti ascultă paşnici slujba în ruseşte, cu întreruperi de cruci adânci şi mari până la pământ, pe care preotul, un om mărunt cu barba înzepezită de fire albe, o cântă în note armonioase” (p. 42). La Mănăstirea Hâncu cunoaşte un călugăr, „moldovean get-beget (...) care ştie ruseşte, doar a fost ofițer de zăpas în pihotă la Omsc şi în urmă agent în poliția secretă”. Chilia acestuia are atârnate pe pereți „scoarțe, un şir nesfârşit de icoane şi tabloul Țarului Alexandru al II-lea în mantie de purpură roşie cu crucea în mână. În rând cu geamul, o masă, peste care zac în neştire cărți vechi bisericeşti cu slovă rusească” (p. 60). Prezența îndelungată a ruşilor în această zonă şi-a spus cuvântul deopotrivă în denumirile unor instituții ?i a unor funcții rămase în uz, pe care autorul le explică: Volostea (subprefectură), Zemstva (instituție de stat administrativă), Zemskaia Norodnaja Ucilişce (?coală), strajnic (jandarm), selskij staroste (primar), cilen în pozemelnîi komitet (membru în comitetul pentru afacerile cu pământul), pamestnic (arenda?) etc. 

Totu?i, urmele cele mai palpabile ale fostului regim sunt sesizate de autor în lexicul basarabenilor, cuvintele ruse?ti adaptate sau preluate ca atare substituind iremediabil termenii române?ti: remontă (reparație), carboave (monedă rusească), mesteciko (târgu?or), barâr?ne (domni?oară), vâviscă (firmă), nagaikă (bici cu mai multe sfârcuri), desetină (măsură de pământ mai mică ca un hectar), nălog (dare de pământ), galon (sticlă de trei litri), pervii sort (calitatea întâia), a nămi (a tocmi), podvoadă (căruță), bolniță (spital), para?oc (praf), ostrov (închisoare), znak (semn), răsporojenie (dreptate), bunt (revoluție), cazonâi (aparținând statului), tihii (lini?tit), moscali (soldați), ?pigoni (spioni), toromaci (pro?ti), zakoane (legi), hrăbuit (devastat) etc. 

Ca o consecință a acestei diglosii ruso-române, dar ?i a interzicerii limbii române în sferele vieții publice ?i a substituirii acesteia prin rusă, vorbirea basarabenilor era plină de rusisme. O mostră de discurs în care abundă interferențele dintre cele două limbi ne-o oferă un fost funcționar – „cilen în pozemelnîi komitet” – din satul Ciuciuleni, pe care călătorul nostru îl ațâță la vorbă. ”Isteț, cu o pălărie albă de paie pe ceafă ?i cu căma?a desfăcută la piept”, figura lui i se pare interesantă căpitanului, de aceea îl provoacă, pomenind de buntul din primăvară: 

„Hei, parcă bunt a fost, ia o tulburare nebună de capete. La noi, gospodarii o fost mai tihii. Dacă n-ar ci venit moscalii şi şpigonii ruşi ca să ne tulbure şi să ne întețească, nu s-ar ci fărâmat şi nu s-ar ci clintit nimic. Dar aşa, oamenii mai toromaci s-o potrigit lor, ba că zacoanele nu-s drepte pentru tăți, ba că boierii ni-o luat tăte pământurile; ba încă unii scoasă vorba că vin românii ca să ne roghiască şi atunci o pornit după sovietul lor, o pus jar la scladuri, o bătut pe pamestnici, o hrăbuit curțile, o dişărtat saraiurile şi o făcut tăt felul de blăstămății. Nu ştiți cât îi di mare furia norodului! Ehei, când se porneşte, îneacă ca o apă tăt ce întâlneşte în cale! Ei, rău o stricat războiul mințile! Înainte vreme, Moldovenii erau blajini şi liniştiți, da s-o dus la japanțî, prin Krâm, prin Sibir şi o deprins o grămăzănie de răutăți. Cât prigeşte răzmerița aceasta de pe urmă nici nu mai grăiesc, că prea de tăt le-o stricat capul” (p. 71-72). 

Spirit perspicace, căpitanul Gheorghiu se obişnuieşte cu acest mod de exprimare, reu?ind să-?i însu?ească atât de bine semnificația barbarismelor, a cuvintelor ruse?ti penetrate irevocabil în graiul basarabenilor, încât le reproduce semnificația întocmai, de cele mai multe ori explicându-le fie în paranteze în cadrul textului, fie în note de subsol. Astfel, ajungând la Lăpu?na, el consemnează întocmai graiul vorbit acolo, de parcă l-ar fi înregistrat cu un reportofon: 

„Pătrundem în vatra satului. O uliță coboară de vale străjuită într-o parte de voloste, de o infermerie şi de câteva dughenițe, iar pe cealaltă parte de casele lăpuşnenilor. Biserica înconjurată de salcâmi predomină satul. Pe uliți lume puțină, mai toți sunt la treburi; doar răzimați de zidurile volostei, câțiva moşnegi şi vreo două femei mai tinere aşteaptă să le vie rândul la sud, căci au o delă pentru un nadel. Căruțaşul pe care-l întrebăm după ce ascultăm jalovania moşnegilor, cari cred că suntem unul pristav şi celălalt zemskij nacealnik şi cari ne-au ieşit înainte cu cuşmele în mâni ca să se jeluiască, ne lămureşte că azi sudeşte miravoiul” (p. 90).

La imortalizarea graiului basarabean, rusificat, arhaic ?i rudimentar, contribuie ?i replica bătrânului din gara de la Bucovăț, care „aşteptând poezdul (adică, pe române?te trenul), sfâr?i, îndreptându-şi cuşma pe cap ?i aninându-şi traista în băț: «Când lumea-i ră, când săcita-i piste măsură di gre şi când nevoile ni pândesc ca nişte lupchi... Hei, dragii moşului, ci sî-i faci, aşa o vinit vremea, sî primineşte lumea!»” (p. 111). 

Concluzia autorului este tranşantă: „Tactica rusului, domoală, înceată, caracteristică rasei, e a deznaționaliza popoarele sunjugate pe îndelete şi cu ajutorul vremii, s-a dovedit a fi mai înțeleaptă şi mai superioară ca a ungurului, de aceea se şi explică de ce şi rezultatul aici a fost altul” (p. 93).

Dure, însă obiective, consemnările căpitanului Aurel I. Gheorghiu, intitulate laconic Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire, ar fi trebuit să-i ajute pe cititorii vremii, dar şi pe reprezentanții oficialităților din perioada interbelică să înțeleagă situația specifică a Basarabiei în raport cu celelalte provincii româneşti, astfel încât să fie mai atenți în munca lor de culturalizare a țăranilor basarabeni, precum şi în aprecierea de ansamblu a stării de lucruri de aici. Din păcate, nu a fost aşa, deoarece volumul, aflându-se ca scriitură între discursul istoric, dare de seamă şi reportaj/note de călătorie, ieşit de sub pana unui autor total necunoscut, a rămas cu totul marginal, neavând impactul de care ar fi trebuit să se bucure.