Dansatorii de tango

El tango de la guardia vieja (Editorial Alfaguara, Madrid, 2012) readuce în prim-plan pe Arturo Pérez-Reverte, caz rar de scriitor cu succes uriaş de public şi prețuit de critică, tradus în peste 40 de limbi, primit în Academia Regală Spaniolă în 2003. Este, în mod cert, cel mai frumos roman, dacă nu şi cel mai bun, al autorului sensibil şi receptiv față de un anume stil vintage, pătruns deja în conştiința publicului, întâi prin modă, prin muzică, şi, printr-o strategie de învăluire, şi în literatură. Romanul transformă tangoul într-un suprapersonaj, act sfidător de cuceritor ce se aventurează în alt spațiu cultural, căci dansul vine din tradiția argentiniană.

Publicat în limba română la începutul anului 2014, în traducerea splendidă a lui Dan Munteanu Colán, la Editura Polirom, Tangoul Vechii Gărzi are deja un orizont favorabil de receptare, creat de multă vreme în capitală de cursurile şi cluburile unde se învață faimosul dans argentinian, şi totodată un precursor uluitor – Moartea unui dansator de tango de Stelian Tănase, publicat în 2011 de Editura Trei, receptat de mulți critici drept romanul cel mai substanțial şi original din opera autorului român. O stranie sincronicitate îi leagă pe cei doi scriitori ce înfloresc în spații opuse,una la capătul vestic şi alta la cel sud-estic al Europei.

Ambele romane se hrănesc din nostalgia după o lume pierdută, dar a cărei amintire n-a pierit, ci pâlpâie ca jăraticul în memorie, până ce pâlpâirile se preschimbă-n flăcărui, în flăcări şi apoi în văpaie ori vâlvătaie. Tangoul aparține unei moşteniri, unui trecut care fascinează, ambii scriitori au perceput dansul cu ritmul şi mişcările de neuitat ca fenomen semnificativ. Lui Arturo Pérez-Reverte i-a venit ideea romanului în 1990, prins între două cărți, Clubul Dumas şi Conspirația din Sevilla, dar atunci a intuit că nu era pregătit să-l scrie, şi a aşteptat până ce, împlinind 60 de ani, i s-a putut dedica.

Un fapt similar s-a petrecut cu Stelian Tănase care, într-un amplu interviu realizat de Ioana Paverman (în seria de interviuri Spunesitu de la „Adevărul”, din 19 mai 2014), prilejuit de lansarea cărții, rememorează cum a descoperit vraja fără seamăn a tangoului: „Eram la New York, în vara lui 1997. La Lincoln Center se strângeau, în fiecare weekend sute, chiar mii de perechi. Pentru mine a fost o imagine absolut şocantă. (...) Veneau new yorkezii cu o fervoare teribilă acolo; şi nu erau numai perechi la virsta a treia care ştiau să danseze, ci şi copii, adolescenți, care voiau, pur şi simplu, să învețe. Era ceva fabulos. Ce m-a surprins a fost noutatea fenomenului. Am început să îmi cumpăr discuri, să merg la spectacole. Mai ales că, tot atunci, pe Broadway era chiar un moment de revival. Se juca cu săli arhipline Tango for ever, cred.”.

Stelian Tănase a sesizat transformarea tangoului într-un mit cultural, cu reverberații în literatură şi film: „Tango este un dans extrem de ritualizat, este o ceremonie. Îmi aduce aminte de dansul morții din Kagemusha, al lui Kurosawa. Are şi o mitologie în jurul lui, dar asta se întâmplă, probabil, şi pentru că o vreme, el a murit. Fiind uitat, a avut timp să se aşeze. Iar, pe lângă asta, faptul că provine dintr-o lume periferică, de departe, dintr-o zonă crepusculară aş zice, dintr-o Americă de Sud puțin cunoscută, a dus la crearea unui mister. Dincolo, însă, de asta, tango s-a legat mereu de o anumită atitudine de viață, care înseamnă pasiune. O atitudine radicală: dacă trădezi, vei fi ucis. Asta e regula. Tango este ca atunci când scoți cuțitul şi îl vezi cum luceşte în lumina felinarului.”.

Cele două romane ale tangoului au multe în comun, dincolo de fabulosul dans: poveste neobi?nuită de iubire, pe care toate barierele o transformă în pasiune, potrivirea perfectă a celor doi, exemplare de rasă, dincolo de marea diferența dintre îndrăgostiții aparținând unor clase şi lumi diferite, etalarea unui stil de viață şi un cod al bărbatului adevărat, farmecul devastator al unei femei, referințe şi aluzii culturale ce reînvie atmosfera de epocă, fie muzicale, fie cinematografice, finalul aproape identic ce scoate la lumină din dansatorul monden pe cavalerul autentic al epocii moderne.

 

Iubire fără sorți de împlinire

Tangoul Vechii Gărzi îmbogățeşte galeria literară a poveştilor de iubire, cu istoria cea mai frumoasă din proza de la începutul secolului 21, cu atât mai mult cu cât ține o întreagă viață şi traversează vârstele, de la tinerețe la maturitate şi apoi la senectute. Max Costa, şoferul unui doctor elvețian care a făcut avere cu sanatoriul unde trata evreii bogați supraviețuitori ai lagărelor naziste, trăieşte discret la Sorrento, fără vreo bănuială din partea cuiva că a fost cândva cel mai bun dansator de pe vasele de croazieră, gigolo şi hoț cu mănuşi albe. 

Rămas singur în vila doctorului, o recunoaşte într-una din elegantele doamne pe Mecha Izunza, aristocrată dintr-o veche şi înstărită familie spaniolă, şi-şi aminteşte cele două întâlniri anterioare, fiecare dintre ele l-a aruncat în vâltoarea unor întâmplări dramatice, din care a reuşit să se salveze prin fugă. S-au cunoscut în anii ’30, pe un transatlantic, în cursul unei călătorii memorabile pentru amândoi şi atracția a scăpărat chiar la prima atingere în timpul dansului. Max Costa era angajat ca dansator profesionist, ca să aducă farmecul dansului pe vas, să amuze şi să distreze pasagerele, iar Mecha Izunza călătorea cu soțul ei, un compozitor celebru, dornici să ajungă la Buenos Aires, în patria tangoului.

La Buenos Aires, Max Costa îi duce în cârciumi de cartier unde încă se cânta şi se dansa tangoul autentic, la mahala unde supraviețuia lumea care-i dăduse naştere, cu senzualitatea şi pasiunea intensă a mişcărilor şi a melodiei. Cei doi soți par dornici şi de alte aventuri, ca partidele de amor în trei sau în patru, pe care tânărul le intuieşte, ajungând unul dintre participanți. Atracția celor doi se transformă în pasiune toridă, cu inițiativa ce vine din partea femeii, tot mai incomodă însă pentru dansator, care alege fuga din triunghiul periculos, o fugă profitabilă, fiindcă ia cu el şi colierul lung de perle veritabile purtat de Mecha.

A doua oară se revăd la Nisa, când deja lumea care popula vasele de croazieră şi stațiunile de lux începe să se fisureze, strălucirea şi culorile ei se estompează. Max Costa se vede iarăşi prins în firele unei legături amoroase imposibile cu o Mecha Izunza trecută prin încercări dramatice, şi-a pierdut soțul în vârtejul adus de republica spaniolă, de apariția franchismului. Şi acum se foloseşte de Mecha Izunza pentru a fura nişte scrisori din casa unei prietene, presat de servicii secrete care făceau jocurile din umbră în anii când deja se vedea ascensiunea fascismului în Italia şi alianțele căutate de Franco în Europa. 

Cea de-a treia întâlnire de la Sorrento arată o Mecha Izunza îmbătrânind frumos, cu aceeaşi eleganță şi cu aceeaşi naturalețe, însoțindu-şi acum fiul la campionatul de şah, care pregătea confruntarea cea mare unde se decidea campionul mondial. Mecha Izunza îl atrage în capcană în mod explicit, îi cere ajutorul ce nu se poate refuza, aşa că Max are de îndeplinit misiunea altei hoții dificile, să fure caietele personale de joc ale campionului sovietic, cu gardă serioasă de tip KGB în jurul lui. Ca şi în celelalte două dăți, reuşeşte, apoi dispare la fel de misterios.

Tot o dragoste imposibilă trăieşte şi Gogu Vrabete, dansatorul de tango frustrat din romanul românesc, ea se naşte fulgerător, când o vede prima oară pe Larisa Olşevsky, frumoasa rusoaică, partenera dansatorului profesionist Pedro Ruiz y Rocha. Şi de la prima ei apariție începe suferința, căci Gogu Vrabete a recurs la o operație riscantă de secționare a tendonului ca să fie declarat invalid şi să evite frontul. Visul lui de a fi dansator celebru, de a dansa la Buenos Aires ori măcar la Istanbul se spulberă. Văzându-i pe cei doi cum dansează tangoul pe care el îl avea în sânge, îl invidiază de moarte pe cel ce-i vrăjeşte pe toți cu eleganța dansului, şi sporeşte deruta văzând la următorul număr două dansatoare identice în jurul lui. 

Dragostea lui Gogu Vrabete pentru Larisa are ca proiecție iubirea unui bandit poreclit Cairo pentru sora ei Katia. Gemenele sunt fiicele unui rus refugiat în România, Vasea Olşevsky, scăpat de tăvălugul bolşevic şi căutând să-şi țină ascunsă sub mască identitatea de aristocrat. Ambele cupluri de îndrăgostiți rezistă celor două ocupări ale Bucureştiului şi ale Valahiei, cea germană şi cea sovietică. Gogu Vrabete este cel ce reuşeşte toate combinațiile posibile, când fetele intră în vizorul ocupantului sovietic care se pregăteşte să recupereze pe toți ruşii fugari, să-i repatrieze direct în Siberia.

Aidoma lui Max Costa, şi Gogu Vrabete se sacrifică pentru femeia iubită. Este capabil de trădare ca să obțină paşapoarte, îl dă pe mâna poliției pe Cairo, care încolțit fără şansă de scăpare, alege o sinucidere spectaculoasă cu iubita lui Katia în loc să se predea. Găseşte altă soluție pentru a o salva din infernul roşu pe Larisa care, mai devreme sau mai târziu ar fi prinsă şi trimisă în Rusia: organizează cu prințul Mişu Banu o fugă spectaculoasă cu avionul, care-i duce în lumea liberă, ştiind prea bine că pot pleca doar doi în cabină, acceptând să fie momeala ce-i atrage pe supraveghetorii, ca avionul să poată decola nestingherit.

 

Ticăloşi fermecând femei din altă clasă

Max Costa şi Gogu Vrabete vin de la periferia unei capitale ce-şi are mitologia şi geografia ei fabuloasă. Dar extracția joasă nu-i împiedică să înfrunte barieră după barieră şi să reziste. Max Costa s-a înrolat în Legiunea Străină ca să scape de un necaz ce-l ducea sigur într-o închisoare, dar părăseşte Legiunea unde a avut parte de o educație care-i dă lustru şi ținută, îl pregăteşte pentru o viață plină de riscuri, de orice fel. A învățat cum să se îmbrace si cum să poarte un costum, un tip de comportament adaptat oricărei situații, şi-a însuşit o cultură superficială, agreabilă şi comodă pentru interlocutori şi partenerele de dans, a deprins o natură de cameleon care-i asigură supraviețuirea. Dincolo de ținuta şi de impresia de om de lume ce o dă tuturor, este gigolo şi hoț, unul cu mănuşi albe, calculat şi abil, dă lovituri sigure, ştiind că nu poate fi nici dovedit, nici prins, căci victimele sunt chiar femeile seduse de farmecul lui, dornice de iubire sau pur şi simplu de plăcere, naive ori cinice.

Mecha Izunza este printre puținii care-i citesc adevărata natura, ascunsă sub eleganța lui studiată atent şi intrată până în porii pielii, dar până şi față de ea arborează masca şi etalează poza şlefuită atent, grijuliu. Ea-i ghiceşte intențiile, îi ştie replicile devenite stereotipii şi le preîntâmpină cu avertismente fără echivoc. Fiindcă dincolo de ele, i-a descoperit fibra puternică şi slăbiciunea, o anume puritate care l-a salvat mereu şi care-l deosebeşte radical de compozitorul Armand de Troyes, cel rafinat până la viciu, primul ei soț care a şi inițiat-o în plăceri perverse.

Gogu Vrabete a uimit saloanele Bucureştiului, cele populare, cu talentul lui de dansator, când tangourile lui Gardel făceau ravagii, dar apoi rămâne doar privitor împătimit, căci şchiopătatul îl preschimbă într-un privitor care poate doar să viseze ritmul şi paşii. În scurtă vreme, devine unul dintre capii lumii interlope, cu o pricepere neobişnuită de a face bani din orice, de a profita de orice oportunitate pentru câştig gras. El se mişcă printre afacerişti fără scrupule, printre prostituate şi turnători, îi prieşte un mediu divers şi pestriț, unde priceperea la oameni, spiritul de observație, reacțiile prompte şi inițiativele îndrăznețe îi folosesc nu doar ca să iasă cu fața curată, ci şi să triumfe.

Un inventar al afacerilor în care se vâră Gogu Vrabete ar dovedi o imaginație fecundă şi darul de a zări în fiecare nenorocire o şansă. Şi-a secționat tendonul lui Ahile, dar asta-l scapă de încorporare şi de război, a făcut din victimele cutremurului din 1940 obiect de negoț şi oferă bucăți de cadavre familiilor dornice să-şi ştie îngropați morții după rânduială, vinde şi cumpără de toate, este speculant priceput sub orice regim, strecurîndu-se în anturaje dubioase sau în cercurile oficiale, astfel obține ce-?i dore?te, prin variate mijloace, lingu?eli, mici servicii sau mită.

Senzațională este relația lui Gogu Vrabete cu evenimentele istorice în succesiunea lor vertiginoasă: mereu în răspăr cu faptele care zguduie lumea. De aici se naşte şi conturul de anti-erou a personajului, ascunzând adevărata lui natură până la sfârşit. Capabil de orice tranzacție şi de orice ticăloşie, are însă ochii deschişi spre altă dimensiune a lumii. El şi numai el, iar în final şi Larisa împreună cu el, vede misteriosul tramvai fără vataman care apare salvator şi circulă pe străzile unei capitale deasupra căreia plutesc, tot nevăzuți, îngeri. 

Şi Max Costa şi Gogu Vrabete îşi dovedesc noblețea ascunsă abia la sfârşit. Au un cod al onoarei pe care îl respectă în cele mai neaşteptate împrejurări. Primul rezistă eroic şi interogatoriilor şi violențelor la care îl supun gărzile campionului sovietic, fără să trădeze nimic, reuşind să stârnească respectul, dacă nu chiar şi admirația torționarilor săi. Al doilea se prelinge parcă prin răsturnările istoriei, prin faliile create de cele două rânduri de ocupanți, nemți şi sovietici, îşi asumă pericole ca la un bal unde trebuie să se avânte dans după dans. 

Capabili de slugărnicie până la dezgust, de naivități copilăreşti şi de ticăloşii inimaginabile, cei doi mari cameleoni ascund în ființa lor doi cavaleri de o gravitate medievală, vizibili doar în finalul ce le probează fibra autentică. Max Costa pare un amestec indescriptibil de Don Quijote şi Sancho Panza, peste al doilea se aşterne umbra mateină a Crailor... lui Mateiu Caragiale. Femeile iubite de ei aparțin aristocrației de la marginile Europei, căci Mecha Izunza şi Larisa Olşevsky reprezintă noblețea spaniolă şi aristocrația rusă.

 

Locuri şi arte

Un transatlantic plin de aristocrați şi parveniți, bogați şi unii şi alții, Buenos Aires şi cartierele sale pline de cuțitari, Nisa unde se adună cei răsfățați de soartă, Sorrento de pe malul Mării Mediterane – toate sunt locuri cosmopolite, unde Mecha Izunza se simte ca acasă, iar Max Costa dă impresia că se află în mediul familiar. Aşadar, transatlanticul şi stațiunile de lux sunt cronotopii romanului spaniol, în timp ce romanul românesc are drept cronotop Bucureştiul, cu spațiile în continuă metamorfoză, de la mahalaua cu sălile ei de dans, la Crucea de Piatră, de la cârciumi la restaurante, de la cimitir la bordel. 

Ambele romane construiesc geografii ale unei lumi pierdute şi distruse de războaie şi revoluții. Evocarea ei vine stă nu doar sub semnul nostalgiei ci şi al spaimei şi ororii, ca în episodele decimării soldaților din Legiunea Străină sau al sacrificării lor absurde, rememorate de Max Costa, ca în episoade ale romanului românesc cu mătuşa lui Mişu Banu, apărându-şi cu puşca moşia şi averea, sau cel al uciderii ei de oamenii trimişi de comunişti, care-i distrug toate bunurile cu țăranii care fac dreptate şi plătesc cumplit actul justițiar.

Deşi spațiile acțiunii deosebesc radical cele două romane, apare ca liant transatlanticul: unul real şi altul fantezist. În mod surprinzător, în romanul românesc o reverie a lui Gogu Vrabete îl duce într-un spațiu ştiut doar de pe ecranul cinematografului de cartier: „Gogu se vedea pe puntea unui transatlantic cu Larisa. Întinşi pe şezlonguri la soare. Urmărea o partidă de tenis, ea citea un almanah. Apărea chelnerul, le oferea citronadă de la gheață, Gogu scăpa un bacşiş, chelnerul se gudura şi făcea stânga împrejur. El o ungea pe spate cu loțiunea Soleil. Ea adormea torcând ca o pisică. Seara, în prezența căpitanului şi a ofițerilor, a pasagerilor celor mai distinşi, Gogu Vrabete&Larisa Olşevsky dansau înamorați tango.” (pag. 160)

Ambele romane stau sub semnul muzicii şi al filmului. Tangoul lui Carlos Gardel şi filmul Casablanca sunt un fel de laitmotiv: Armando de Troyes călătoreşte la Buenos Aires ca să găsească tangoul original, încărcat de senzualitate până la obscenitate, tangoul autentic, nu cel epurat de Carlos Gardel până ce-l transformă în dans de salon, cucerind lumea bună, strânsă în chingile unei educații şi conduite rigide şi convenționale. Pe site-ul autorului se află o listă cu tangourile apocrife, atribuite lui Armando de Troyes, compozitor care trăieşte doar în ficțiunea lui Arturo Pérez-Reverte, spre a se deosebi de tangouri şi creații muzicale faimoase, ca Pasărea de foc a lui Stravinski.

Dacă Tangoul Vechii Gărzi abundă în referințe muzicale, în Moartea unui dansator de tango li se adaugă cele cinematografice. Gogu Vrabete este şi un cinefil împătimit, trăind acțiunea proiectată pe ecran, cu o mare plăcere de a imita poza, gesturile şi replicile eroilor iubiți, Humphrey Bogart fiind modelul adoptat total. Nu întâmplător, sfârşitul personajului îl repetă pe al eroului din filmul Casablanca, rotunjind personajul şi înnobilându-l prin sacrificiu, oricât de şarjat şi incredibil ar părea.

 

Jurnalism şi literatură

Surprizele vin când fişele biografice semnalează apropierile dintre cei doi autori. Arturo Pérez-Reverte şi Stelian Tănase s-au născut în primii ani ai deceniului şase, primul în 1951, la Cartagena, al doilea în 1952, în Bucureşti. Amândoi se simt atraşi de prezentul care schimbă lume, prin experiență trăită direct – unul ca martor, altul ca făuritor de istorie. Arturo Pérez-Reverte a lucrat două decenii (1973-1994) ca jurnalist şi corespondent de război pentru ziarul Pueblo, apoi pentru Televiziunea spaniolă şi radio. Stelian Tănase se afirmă ca personalitate a societății civile româneşti după 1989, când a şi intrat în politică asumându-şi lupte electorale şi parlamentare – întâi membru al Grupului de Dialog Social, apoi deputat în Parlamentul României.

Decembrie 1989 reprezinta o interferență în biografia celor doi: Arturo Pérez-Reverte este corespondent de război la Bucureşti în zilele Revoluției Române, Stelian Tănase participase la demonstrațiile din 21-22 decembrie. Pentru jurnalistul spaniol este unul din multele evenimente însângerate pe care le-a transmis – de la războiul din Cipru şi Liban la cel din Eritreea, de la campania din Sahara, la războaiele din Malouines, din Salvador, Nicaragua, Ciad, de la criza din Libia ?i luptele de guerilă din Sudan, războiul din Mozambic şi Angola, până la lovitura de stat din Tunis. După România, a fost prezent pe alte fronturi, în Războiul din Golf (1991-1992), în Croația şi în Bosnia (1992-1994). 

Însă pentru intelectualul român, decembrie 1989 aduce o turnură spectaculoasă. Intră în viața politică: vicepreşedinte al PAC în 1991, deputat în Parlamentul României. Începe carieră universitară, beneficiar al granturilor oferite de Şcoala Woodrow Wilson în 1994 şi de Fundația Fullbright în 1997, îşi ia doctoratul în sociologie politică la SNSPA în 1996, iar în 1997 este profesor delegat la UCLA, predă la Facultatea de Ştiințe Politice din cadrul Unviersității Bucureşti. A realizat talk showuri pe teme politice şi culturale la TVR, la Antena 1 şi RealitateaTV, a susținut conferințe la universități americane de prestigiu. 

Arturo Pérez-Reverte a debutat ca prozator în 1986, cu romanul Husarul, urmat în 1986 de Maestrul de scrimă, dar succesul internațional vine în 1990 cu Tabloul flamand, unde foloseşte o formulă ingenioasă de roman istoric, pigmentat de livresc şi aventură. O rafinează în romanele următoare: Clubul Dumas (1993), Conspirația din Sevilla (1995), Harta sferică (2000). Meseria de jurnalist îi inspiră două romane ce reflectă drame contemporane : traficul de droguri în Regina Sudului (2002) şi războaiele în Pictor de război (2006). O serie de şapte romane Căpitanul Alatriste îi aduce popularitate în Spania şi ecranizări, modelul evocării istorice fiind Alexandre Dumas. În 2003, este primit în Academia Regală Spaniolă. 

Stelian Tănase a publicat un singur roman înainte de 1989, Luxul melancoliei (1982), după 1989 romanele publicate sunt reeditate constant: Corpuri de iluminat scris între 1984 şi 1987, apare în 1990 (următoarele ediții 1998, 2004, 2008), Playback în 1995 (alte ediții în 2004, 2008). Autorul ajuns la maturitate publică roman după roman: Maestro (2009), Dracul şi mumia (2010), Moartea unui dansator de tango (2011). Toți comentatorii operei lui Arturo Pérez-Reverte au văzut în Tangoul Vechii Gărzi romanul spectaculos al scriitorului. Simetric, cronicile romanului Moartea unui dansator de tango (2011) au câteva puncte de vedere comune despre atmosfera crepusculară, geografia oraşului, portretele uluitoare, stil bogat atingând simțurile, prin culori, picanterii, miresme. Toate îi conferă dubla receptare de succes, de public amator de poveşti senzaționale şi de critici rafinați. Paul Cernat încheie analiza romanului cu verdict semnificativ: „Moartea unui dansator de tango este cea mai frumoasă carte a lui Stelian Tănase ?i o posibilă carte de vizită a prozei sale. Una, eminamente, vintage.” (Observator Cultural, nr. 608, ianuarie 2012).

Dar momentul de perplexitate pe care-l va avea cititorul, dacă nu chiar de stranietate, i-l oferă o căutare pe internet, care-l duce şi la imagini cu fotografii ale celor doi scriitori, ca să descopere o asemănare frapantă de fizionomie: aceiaşi ochi iscoditori, cu aceeaşi privire jucăuş-ironică şi scrutătoare, până şi aceeaşi barbă împestrițată de fire cărunte. Aproape că îți vine să practici un exercițiu al analizei de fizionomii şi mai departe altul de ghicire a interiorității, pentru că se insinuează impresia că scriitorii fac parte din aceeaşi familie de spirite, ea se adânceşte, persistă, fără s-o mai poți risipi.