Poezie
Cristina Onofrei
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Să mergi călare.
Să întinzi arcul.
Să spui adevărul.
Motto:
Mă întreb, mă întreb cum de am putut fi
atât de aproape de toate acestea?
În vizită la Sultan
Consulul francez şi-a pus fracul negru, pălăria,
şi m-a însoțit la palatul sultanului.
Palatul, o casă pătrată, cu turnuri şi obloane verzi.
De ambele laturi ale portalului, oameni înarmați.
Scuturi de rinocer lasă să se vadă
doar capetele negre ale războinicilor.
Tunici lungi le ating gleznele.
Cingători din piele cu reliefuri bătute-n argint
le strâng mijlocul.
După două semnale date de un oştean,
Sultanul ne iese în întâmpinare.
Fac o plecăciune.
O scânteie îi trece prin lumina ochilor.
Ne conduce.
În fața noastră se deschide sala tronului.
O încăpere mare, înaltă, pictată,
covoare moi, persane,
douăsprezece măsuțe şi douăsprezece fotolii aurite.
Turbanul Sultanului formează cute mari,
roşii, galbene, albastre şi albe.
La brâu îi atârnă un iatagan
cu mâner de aur bătut în pietre prețioase.
Mantia are culoarea indigo închis.
Pe mese ne aşteaptă cafele în ceşcuțe aurite,
şerbeturi şi lapte de cocos.
Înălțimea Sa Sultanul se interesează dacă îmi place Persia,
dacă am văzut Damascul, Bagdadul,
dacă Turcia are o armată numeroasă şi dacă poartă războaie,
dacă Persia e o țară roditoare...
Acestea nu sunt întrebări, gândesc,
sunt scuturi de fapt, scuturi purtând o istorie veche...
În prăvălia lui Amram ben Masud
Un zanzibarez poartă pe umăr un dinte de elefant.
Intră în prăvălia lui Amram ben Masud.
Oale, unelte, cuie, bumbac, ulei de măsline,
rafturi cu borcanele pline de condimente, stofe, covoare.
El, îmbrăcat într-un burnuz* cu turban cenuşiu pe cap, stă în aşteptare.
O aşteptare plină de gânduri întortocheate.
Un labirint de gânduri asemenea străzilor ce te poartă spre mare.
Un labirint de gânduri de negustor.
Costul fiecărui cui, unealtă, mirodenie sau balot de bumbac,
este stabilit de impresia ce o lasă cel venit să cumpere.
Amram ben Masud vede de departe dintele de elefant.
Pe zanzibarez îl cântareşte înaintea fildeşului.
Burnuzul prăfuit, tunica uzată, papucii vechi...
Ştie câte parale va plăti. Niciun bănuț în plus.
Cântăreşte marfa.
Bătrânul lui cântar a fost întotdeauna necinstit.
A cântărit strâmb toata viața lui.
Astăzi va fi altfel?
*burnuz – manta de lână cu glugă, pe care o poartă arabii
Femeile din grădinile lui Abu Lamin
Trandafiri,
porticuri îmbrăcate în iederă înflorită.
Draperii grele legate în şnururi cu ciucuri.
Canapele.
Multe perne, umbre, lumini...
Fântâni arteziene.
Abu Lamin udă mozaicul şi mi-l descrie.
Trei femei sunt în grădinile lui.
Una călăreşte un cal negru, are în mână o sabie scurtă
şi privirea îi e aprigă arşiță. E Războiul.
Alta are în păr o floare şi pe palma întinsă îi stă un şoim. E Iubirea.
A treia dansează, dansează...
Sunetul brățărilor ei lovind aerul parfumat al zilei poate fi auzit. E Viața.
Pe neştiute vântul dinspre răsărit intră în grădini.
Abu Lamin îl ştie.
Privirea îi luceşte scurt şi curat.
Un pumnal stă gata să iasă din teacă.
E Presimțirea.
L-am cunoscut pe prințul Al-Shabar
Aurul e vechi şi trândav
în odihna de după-amiază a degetelor lui.
În ochi îi apar din când în când scenele unor iubiri de ametist şi de jad.
Bunătatea inimii lui e apă, cer şi şofran la un loc.
E turcoaz bunătatea inimii lui.
I se vede în lacrimi şi-n drumul pe care-l străbate.
De cleştar îi sunt caii şi grajdurile.
Moneda bătută în regatul lui
este precum jaspul,
căruia dacă îi dai drumul să cadă pe lespezi de marmură,
se sparge-n nenumărate palate.
Războaiele, ei, da, războaiele - întotdeauna tristețe
prin care se văd soldații lui
ca firele de nisip unduindu-se în luptă.
El este de fiecare dată în fruntea oştilor
strălucind în alb-argintiu.
E Al-Shabar.
Prințul arab din casta ce se înrudeşte cu luna.
Calea lui Mohamad
Un amnar îi este pasul,
un destin plutitor.
O mie de care uşoare,
de ofensivă,
duce în măduva oaselor lui.
O mie de care grele,
de apărare,
poartă în inima şi-n venele brațelor lui.
Când cele o mie de care uşoare
încep să iasă şi se aşază în flancuri,
caii şi apele cerului
traversează în lung şi-n lat sângele lui
pregătit pentru calea războiului.
Pregătit pentru un destin plutitor.
Atotputernicul şi Multcunoscutul Salah Al-Din
Îşi cunoştea caii.
Toți caii dăruiți acelui război.
Se hrănea cu laptele de ametist
al iepelor cu sfârcuri sticloase, iepe arabe.
Orice oază părea a fi un început de cetate asediată.
Când se umpleau burdufurile dimineților deşertice,
ca o sabie de Damasc,
pornea prin norii de praf
ridicați de copitele cailor
şi gândurile risipite ale duşmanului.
Mai târziu Allah îi scotea în cale o iapă albă,
cu o şa şi un căpăstru de aur
încrustate cu pietre prețioase.
Răsfoiesc prezicerile lui Mtamani
Mtamani a îmbătrânit.
E atât de bătrân încât nu mai poate muri prin vrajă,
prin luptă sau prin blestem.
El va trebui să îşi aleagă o zi în care să moară.
El ştie că în acea zi vântul va bate uşor
şi-i va duce spiritul
până în locul în care un şarpe,
un leopard, un mistreț sau un hipopotam
va fi pregătit să-i găzduiască sufletul.
El roagă cerul să-l găzduiască un leopard de aer,
de smirnă sau de nard.
Luna se va întoarce de două ori în acelaşi loc
pe cerul prezicerilor lui Mtamani.
Atunci fiul lui porneşte la vânătoare.
Mtamani va trimite animalul ființei lui
în bătaia săgeții fiului.
Cu pielea de aer, smirnă sau nard a animalului,
fiul lui Mtamani îşi va cumpăra o soție.
Mtamai surâde, închide ochii şi moare.
Povestea se spune mereu şi mereu...
Până când înțelegi că Mtamani
este o treaptă.