Proză
Camelia Pantazi

LABIRINT

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014

 A te pierde într-un labirint… Cine nu a avut nopțile îngreunate de coşmarul rătăcirii pe străzi necunoscute, locuri străine şi duşmănoase?! Cine nu s-a trezit brusc din somn, speriat de pierderea drumului, de rătăcirea prin propria ființă, aproape țipând şi cu inima bătând puternic, trăind minunea trezirii, minunea regăsirii în propriul pat? Regăsire sau pierdere? Nimeni nu ar putea spune cu exactitate. Labirintul vieții continuă să se desfăşoare zi şi noapte, până la sfârşit. Rătăcire şi regăsire. Spaimă şi liniştire. O încrengătură de trăiri, de emoții, de nostalgi, de vise, de speranțe…
 
Străbătea cu paşi mărunți străduțele înguste, urmărind indicatoarele pentru a găsi drumul spre Piața San Marco. Un labirint de străzi o despărțea de celebrul loc văzut prin documentare televizate sau albume. Nu îi era teamă ca în vis, deşi se afla pentru prima dată la Veneția. Nu-i era teamă nici ca în realitatea vieții sale obişnuite. Surescitarea, dorința de a vedea, de a cunoaşte îi accentuau curajul şi entuziasmul, îndemnându-i paşii fără nici cel mai mic efort sau şovăială, indicatoarele devenind în scurt timp lipsite de interes. Labirintul de străzi o ghida el însuşi spre ieşire…
Cu o seară în urmă se cazase la Mestre, o fracțiune a oraşului lagunar Veneția, la hotelul Sirio. Era toamnă. Octombrie. Ploaie şi frig. Departe de a fi vremea pe care şi-o dorise pentru scurta vizită de două zile! Dezamăgită, adormise cu gândul la plimbarea ce o aştepta, pe care o aştepta, chiar şi aşa…. cu ploaie cu tot..
Se afla într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei, ce fusese odinioară o mare putere maritimă şi unul dintre cele mai rafinate de pe bătrânul continent, bucurându-se de o importantă influență în domeniul artelor, arhitecturii, literaturii. Ploaia? Nu avea nicio importanță.
Se spune că nu există minuni şi totuşi…în ziua de vineri 21 octombrie, razele soarelui învadară camera de hotel, trezind-o, luminându-i dimineața şi redându-i voioşia şi speranța. Autobuzul nr. 2 o conduse, fără grabă, lăsând-o să fiarbă pe focul nerăbdării, până în apropierea locului de unde se putea urca pe un vaporaş.
Ajunse la labirintul de străzi căruia soarele ce-l privea din înalt îi dăruise ceva din generozitatea sa, dezvelindu-i tainele pentru a-i înlesni ei drumul. Casele mici, vechi, colorate, unele cam neîngrijite, dărăpănate, trădându-şi anii, îi atraseră atenția abătându-i privirea de la vitrinele magazinelor cu suveniruri. Canalele îşi conduceau pasagerii până la uşile acestora, în bărci sau în gondole, situație inedită pentru ochii ei. 
Podul Rialto, cel mai vechi pod din oraş, care timp de peste două sute de ani fusese singura modalitate de a traversa pe jos Marele Canal, o întâmpină în toată măreția sa. Trecând peste Grand Canal, conducându-şi pasagerii mai departe spre frumusețile Veneției, Podul se arăta un loc încântător de unde se puteau privi vaporaşele, gondolele, restaurantele ce din păcate păreau cam scumpe după aspect şi după prețiozitatea zonei. Dar Podul era doar o etapă a drumului său spre centrul oraşului, Piața San Marco, ce încânta privirile de mai bine de opt sute de ani. 
Ajunse. Porumbeii albi îşi fâlfâiau prietenoşi aripile, dar deveneau enervanți uneori, năvălind peste oameni, lovindu-i fără intenție, strecurându-le în suflet sentimentul paradoxal al fragilității şi al puterii. Zburau nestingheriți prin spațiul vast al locului încărcat de istorie ce se deschidea în fața ochilor ei oferindu-le bucuria libertății după ce se izbiseră de pereții labirintului de străzi. Nu intră în Basilica San Marco, simbol al Veneției, cea mai cunoscută biserică din oraş, mulțumindu-se să privească doar exteriorul acesteia - cele cinci arcade despărțite de stâlpi decorați cu marmură, mozaicul poleit cu aur aflat deasupra uşii centrale reprezentând Judecata de Apoi, statuia lui San Marco, leul înaripat, cei patru cai de bronz.. Nu intră nici în Palatul Dogilor, minunat exemplu de arhitectură gotică venețiană, al cărui aspect o impresionă deşi nu se opri să admire numeroasele capitele purtând sculpturi deosebite. Nu intră nici în magazinele cochete ce, cu siguranță, ar fi captivat-o ca pe orice femeie, lăsă în urmă şi renumita cafenea Florian, datând de la începutul secolului al XVIII-lea şi încă deschisă publicului larg, căreia îi trecuseră pragul celebrități ca Lordul Byron, Goethe, Chateaubriand, Dickens, Proust. Merse drept înainte, printre oameni, printre porumbei până la întinderea de apă ce i se înfățişă în toată splendoarea ei, purtând misterul unui trecut uneori glorios, alteori mai puțin glorios, al unui prezent pe care nu i-l lăsa dezvăluit decât două zile, al unui viitor ținut pentru totdeauna ascuns de ochii ei. Dar ce contau trecutul şi viitorul?! Prezentul o găsise acolo şi ea se bucura ca un copil, abținându-se cu greu să nu bată din palme.
Cerul prinsese culorile asfințitului şi se revărsa în apă într-o cascadă liliachie. Ea trase aer în piept, închise ochii şi simți liniştea, acolo, în mijlocul mulțimii forfotinde şi înconjurată de porumbei zgomotoşi. În stânga sa se afla Puntea Suspinelor, şi gândul îi alunecă fără vreo explicație la prizonierii ce altădată mergeau pe ultimul drum, de la Palatul Dogilor la locul în care erau executați, având doar în acel loc prilejul, ultimul, de a mai vedea lumina soarelui... Poate că toți suntem prizonieri, prizonieri ai propriei noastre vieți, zbătându-ne să ne eliberăm, sperând, visând, renunțând, luptând, învingând sau pierzând. Căutăm o libertate iluzorie...
Ea simți nevoia să se întoarcă, să treacă iarăşi prin labirint. Deschise ochii. Lumina cerului se stingea permițând oraşului să se scufunde în misterul propriilor lumini. Se dezlipi din locul ei din fața întinderii de apă şi se întoarse spre Piața San Marco. Impresionantul loc strălucea scăldat într-o lumină albastră. Nu înțelegea. Probabil că adormise meditând în fața apei şi încă nu se trezise. Porni încet, fără grabă, să cerceteze piața. Acoperişurile şi pereții tuturor istoricelor clădiri, întreg pavajul cu modele artistice din piatră gri şi plăci de marmură albă, terasele cu măsuțe albe şi umbreluțe colorate, totul devenise de un albastru ce îi amintea de operele celebrilor pictori italieni Veronese şi Tiziano. În mod ciudat, în loc să fie contrariată, se lăsă cuprinsă de o stare de linişte. 
Oamenii intrau şi ieşeau din clădirile albastre fără să pară a remarca strania transformare.. Ea ridică din umeri. Ce rost avea să-şi pună întrebări?! Uneori lucrurile trebuie luate aşa cum sunt... Peste oraş cădea o înserare albastră asemenea cerului ce se ascundea, încetul cu încetul, în noapte. Se urcă din nou pe vaporetto, de data aceasta albastru şi se întoarse la hotel. 
Se dezbrăcă de pardesiul de culoarea untului, de fusta neagră şi bluza albă şi îşi puse o pijama de mătase neagră special cumpărată pentru ocazia acestei călătorii. Dorea să se răsfețe, să arate bine, să se simtă bine. Se aşeză pe patul larg, matrimonial şi somnul o luă în stăpânirea sa nelăsându-i timp să analizeze cele întâmplate, să revadă în minte locurile vizitate. Chiar şi visele o ocoliră....
Vremea se înrăutățise. Ea privi pe fereastră căutând vreo rază pierdută de soarele ce se ascunsese printre norii negri. Zadarnic. Astrul alesese să dispară în acea zi de toamnă, poate supărat, poate ursuz, poate obosit. Trase pe ea un pantalon de stofă neagră şi un pulover albastru. Îşi aranjă părul căzut în valuri până la umeri, privindu-se în oglinda montată pe uşa dulapului, şi tresări. Albastru! Culoarea puloverului îi trezi amintirea întâmplării din ajun ce avu efectul unei cafele mari, tari şi negre după o noapte nedormită. Se repezi la fereastră şi privi din nou priveliştea liniştită pe care Mestre i-o oferea. Nimic albastru! Şi totuşi... Îmbrăcă pardesiul subțire de culoarea untului, îşi luă umbrela vişinie şi ieşi din cameră. 
Ploua mărunt şi picăturile îi loveau nu numai umbrela mare şi rezistentă ci şi sufletul, inundându-l, curățându-l, limpezindu-l. Nu pricepea de ce se simțea atât de uşurată, dar nu-şi bătea capul căutând răspunsuri. Refăcu drumul parcurs cu o zi înainte care, de data aceasta, devenise trist, mohorât, parcă resemnat. Ploaia se întețise şi nu dădea vreun semn că ar avea de gând să înceteze. Vaporaşele de pe Grand Canal îşi aşteptau cuminți viitorii pasageri. Ea urcă în vaporetto-ul de pe linia 1.
Se afla pentru a doua zi în Veneția, şi probabil avea ultima ocazie de a o mai vizita. Cu toate acestea, alesese ca destinație insula Sfânta Elena despre care nu ştia decât că purta acelaşi nume ca insula unde îşi petrecuse ultimele zile de viață împăratul Napoleon. Insula Murano, cu a ei fabrică de sticlă renumită, părea să fie de departe o destinație mult mai interesantă. Sau insula San Giorgio Maggiore, sau insula Burano... Dar ea alesese Sfânta Elena. 
Ocupă un loc pe vaporetto şi, cât dură călătoria, admiră superbele palazzi construite de-a lungul Marelui Canal ce nu-şi pierduseră farmecul nici biciuite de stropii reci ai ploii de toamnă.
Păşi pe pământul insulei cu nume ce o făcuse să-şi amintească de orele de istorie din perioada ciclului al doilea al şcolii generale când bărbatul cu statură impunătoare le explicase elevilor, toți numai ochi şi urechi, planul bătăliei de la Austerlitz, le vorbise despre mărirea şi decăderea unui mic caporal devenit un împărat temut în întreaga Europă. Forța amintirilor copleşea ispitele prezentului.
Sfânta Elena părea desprinsă dintr-un vis. Clădirile colorate de o parte şi de alta a străzilor perfect trasate păreau construite de mâna unui copil ce credea, cu naivitatea caracteristică vârstei, în existența perfecțiunii. Ea mergea încet, urmărind cum picăturile de ploaie se lăsau molcome peste acoperişurile caselor, ale hotelurilor, pe vechea biserică ridicată în stil gotic, abia atingându-le, parcă temându-se să nu le producă vreo stricăciune. Totuşi, ceva se petrecea, construcțiile acelea de poveste îşi schimbau culoarea, una câte una, trecând printr-un curcubeu de culori şi luând, în final, culoarea cerului aflat acum dincolo de nori, aşa cum o percepem noi aici – albastră.. Picăturile ploii alunecau pe trotuarele lipsite de orice urmă de denivelare intrând în asfalt şi dându-i culoarea albastră. Ei îi reveni în memorie întâmplarea din ziua anterioară şi înțelese că nu fusese o iluzie. Era real.. albastrul invadase insula!
Se amuza privind treptata colorare a locurilor în albastru. Liniştea continua să domine, şi niciun om nu se vedea, nici pe străzi, nici la ferestre... linişte perfectă, loc perfect. Albastru.. Singură, intrebându-se ce căuta acolo, se lăsa purtată fără țintă de paşii ei neauziți de nimeni prin ploaia monotonă, calmă, pe trotuarele albastre, privind casele albastre, biserica albastră, academia navală albastră, copacii albaştrii, gardurile albastre, sperând să vadă măcar un om, fie el chiar şi albastru. Nimic... Se hotărî să se întoarcă. Mergea alene, fără să se teamă de apariția bruscă a vreunui autoturism, fără a mai aştepta să se schimbe vreun semafor, fără a mai fi incomodată de oamenii care în graba lor haotică izbesc pe cine nimeresc, nici de voci cu tonalități ridicate ce zgârie neplăcut urechile celor din jur, nici de cerşetorii ce se milogesc, mai mult sau mai puțin îndreptățit, pentru un leu. Împăcată, satisfăcută de libertatea pe care i-o dădea singurătatea locului perfect, tresări nemulțumită când văzu venind spre ea patru persoane ce i se părură cunoscute. Le recunoscu imediat, mai ales că îi făceau tot felul de semne prin care îşi manifestau bucuria. Erau câțiva români pe care îi întâlnise cu o zi înainte în holul hotelului din Mestre.
– Nu se poate! exclamă singurul bărbat din acel grup vesel, privind-o de la o înălțime considerabilă prin ochelarii cu lentile mari şi rotunde. Incredibil! continuă el să se minuneze. Nici nu-mi trecea prin cap că voi întâlni vreun român aici!
Cei patru gălăgoşi puseră capăt atmosferei calme, liniştite, ca la începutul lumii. Ea privi cu teamă în jur, intuind că insula îşi va relua vechea înfățişare.Tăcea
– Să vă arăt ce am cumpărat ieri din Murano, se extazie o tânără blondă, tunsă scurt, cu un breton ce-i acoperea ochii verzi, fericită că apăruse încă o persoană căreia să îi arate colierul roşu din renumita sticlă de Murano. 
 Ea se uită la bijuterie, încercând să se lămurească dacă regreta sau nu faptul că nu fusese acolo, la vestita fabrică, pentru a le oferi ochilor priveliştea spendidelor podoabe. Aruncă, apoi, o privire în spatele său. Casele reveneau, treptat, la normal, sub ploaia ce se întețise izbind cu putere trotuarele care, cu doar puțin timp înainte, îi stătuseră sub pantofii negri şi comozi - albastre. Ceva din fosta lor culoare se prinse însă de picioarele ei, pătrunzându-i în corp şi umplând-o de o linişte pe care o crezuse pierdută, iar ohii săi păstrară pe retină imaginea construcților de un albastru odihnitor..
Părăsi insula, regretând. Simți, însă, că insula nu o părăsise.
Vaporetto îi conduse pe cei cinci români la debarcaderul din apropierea Palatului Dogilor unde trecură prin clipe de uimire la vederea unei Veneții inundate de apă. Autoritățile italiene, spre deosebire de altele în situații oarecum asemănătoare, se dovediseră pregătite pentru că montaseră poduri de lemn ce străbăteau toată zona ca niste străzi aeriene. Inedit. Persoanele care se îndreptau spre Palatul Dogilor, şi apoi spre Piața San Marco, mergeau pe partea dreaptă, în şir indian, fără a se înghesui sau a încerca să depăşească lovindu-se inevitabil de cei ce veneau din direcția opusă, pe partea stângă. Probabil cauza o reprezenta agentul aflat la capătul fiecărui pod, dirijând circulația pe podurile-străzi. 
Foarte amuzați, cei cinci intrară în Palatul Dogilor, ea sperând să rămână pentru a-l vizita, iar ceilalți pentru a-şi cumpăra câteva suveniruri în timp ce se adăposteau de ploaie. 
Deşi vremea se arătase atât de neprielnică, totuşi apropiata vizitare a Palatului în care alegerea dogilor Veneției avea o istorie de o mie de ani, o entuziasmă. Se aşeză la coada de la casa de bilete, dar italianca trecută de prima tinerețe, nervoasă probabil din cauza atâtor persoane ce se perindau pe acolo, îi spuse răspicat că nu-i poate schimba bancnota de 50000 lire italiene. Enervată, şi fiind nevoită să renunțe la admirarea statuilor lui Neptun şi Marte - simboluri ale puterii venețiene pe mare şi uscat, a lojei unde erau încoronați dogii, a camerelor private, a picturilor primilor şaptezeci şi şase de dogi aflate în Sala Consiliului, a picturilor lui Tintoretto şi ale lui Tiepolo, cumpără totuşi o casetă video ca amintire şi plecă împreună cu ceilalți, îndreptându-se pe podul de lemn spre destinația oferită de acesta. 
Aspectul Pieței San Marco, cu totul diferit de cel din ziua anterioară, o surprinse într-un mod pe care nu îl putea descrie. Nu mai putea fi vorba de acea tulburare plăcută a sufletului care produce surescitare oricărui turist la vederea unui loc la fel de renumit ca Piața Concorde din Paris, Trafalgar Square şi Piccadilly Circus din Londra, Times Square din New York. Poate mai degrabă încerca o părere de rău pentru ceea ce „pățise” Veneția, amestecată cu o oarecare spaimă la gândul că oraşul se afla în pericolul de a se scufunda. Oamenii mergeau pe poduri fără a mai fi în măsură să se plimbe prin spațiul elegant al Pieței şi să intre prin buticurile rafinate şi cafenelele, ele însele inundate. Cei mai curajoşi, probabil localnicii obişnuiți cu fenomenul „aqua alta” datorat, în acest caz, de ploaia abundentă, ignorau podurile de lemn şi traversau Piața de capul lor, afundându-se până la genunchi în apă, încălțați cu cizme de cauciuc. 
Deşi regreta faptul că nu se mai putea bucura de priveliştea plină de farmec pe care i-o oferise cu o zi înainte Piața San Marco inundată de razele soarelui, totuşi se amuza la gândul că o văzuse în două ipostaze, ambele inedite, cel puțin pentru ochii ei. Destinația următoare, permisă de podul de lemn, era Basilica San Pietro. Turiştii intrară, grăbiți, abia aşteptând să părăsească podul care îi condusese până în interior. Crucea grecească, având fiecare braț împărțit în trei părți, domina interiorul, iar tavanul acoperit cu mozaic stălucea încărcat de aur, bronz, pietre scumpe. Ea se apropie de un grup de turişti cărora un ghid le dădea explicații în franceză şi aşa află că inițial biserica fusese o capelă pentru conducătorii venețieni ca, apoi, pe la începutul secolului al XIX-lea să devină locaşul Patriarhului Veneției. Aspectul opulent, reflectând bunăstarea şi puterea dintr-o perioadă a istoriei, îi conferise numele de Biserica de Aur. Îşi delectă privirea cu minunăția aceea nemaivăzută, dar fără să simtă nimic deosebit . Forfota oamenilor ce o străbăteau, veniți din curiozitate, ca turişti, sau doar în căutarea unui adăpost, acopereau ecourile pe care trecutul le aruncase peste timp. Biserica devenise doar un muzeu, un muzeu frumos, dar doar atât...
Trebuia să plece. Rămăseseră multe obiective de vizitat, dar orele se scurseseră în ritmul lor obişnuit, fără să întrebe dacă mai exista cineva care să aibă nevoie de ele. Timpul nu este generos, el îşi parcurge paşii mereu la fel, fără să se abată din drum, fără să aplece urechea la rugăminți, la cereri imperative, fără să se lase impresionat de dureri ce strigă pentru a cere timp de vindecare, sau de bucurii care s-ar dori eterne. El este imparțial, obiectiv, dur, puternic nimeni nefiind în stare să i se opună.
Aşa că ... ea trebuia să plece!
Împreună cu ceilalți din grup părăsi Piața San Marco. Părăsi labirintul de străzi. Ajunse la hotelul din Mestre şi aşteptă să vină momentul să plece spre casă. Ca de obicei, dimineața nu se lăsă aşteptată, aducând cu ea soarele.. Venise timpul!
Plecă, lăsând, pentru totdeauna în urmă, Veneția dar, purtând în suflet albastrul insulei Sfânta Elena...