Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
România literară, 35/2008. Pe penultima pagină, Livius Ciocârlie, „Din cartea cu fleacuri”: „Dosarele. Condamnarea comunismului... Unei priviri naive i se poate părea uimitor cât de mulți din lumea «noastră» nu se bucură. Amnezia îți permite să uiți laşitate, compromis, colaborare implicită cu vechiul regim. Colaborarea cu Securitatea, nu. Tot ce poți spera e s-o ascunzi. Ca să reuşeşti, te aliezi cu profitorii de atunci, printre care nu ai fost, dar eşti, prin interese comune, acum”. Şi tot Livius Ciocârlie: „Nu sunt supărăcios. Uit supărările, cum uit aproape tot. În schimb, extrem de rar, pot fi jignit. Jignirile nu le uit niciodată. Am o colecție de jigniri, unele în vârstă de cincizeci, şaizeci de ani. Am şi o jignire proaspătă, o jignire bebeluş”… În aceeaşi idee, Constantin Țoiu: „Regăsirea exercițiului libertății ca o haină nouă mult prea largă în care te simți slab şi pipernicit... Te sileşti să atingi limita adevărată a libertății, dar un gol rămâne între ce faci şi comportamentul liber, atât de mult a intrat frica în tine, – lupta cu reflexele vechi”. De reținut şi mărturisirea lui Ilie Constantin, intitulată „Atunci fugi în alt popor!” (despre destinul poetului român emigrat în 1973 şi întors acasă în 2002, premiant): «Trebuie acum să-i vorbesc cititorului român despre poezia scrisă de mine... în limba franceză: nu pot evita s-o fac, fiindcă e vorba de aproape jumătate din întreaga mea creație lirică – rod al unei îndelungate absențe din România, din toamna lui 1973 până la sfârşitul verii lui 2002! O primă întrebare se naşte: de ce, în exil, nu am continuat să scriu în româneşte? Rog să se țină seamă de faptul că, oferindu-mi singur libertatea, acordam comunismului în România, nu doar un deceniu şi jumătate cât avea să mai dureze, ci întinderea întreagă a restului meu de destin. La vârsta de 35 de ani, rolul meu în literatura română pe cale de a fi elaborată mi-a părut terminat, retezat. Mă consolam cu propriile mele cărți editate în țară, aduse cu mine sau recuperate, care dădeau mărturie că existasem cu adevărat... Am apărut şi în unele publicații ale exilului: "Revista scriitorilor români", "Limite", "Ethos" – cu două eseuri şi câteva poeme. Al. Cistelecan intitulează interogativ un comentariu din 1997: "Poet francez, poet român?". Încă din 1974, am trecut la limba franceză în poezie – fără iluzia de a deveni de-a binelea poet francez». Altfel, poetul Emil Brumaru îşi continuă în revistă extaziat aventura numai în limba română (limbă atât de expresivă): „Oh, locul mirosind dumnezeieşte/ A taină putrezind suav în sos? / Îngăduie-mi un timp, mai dă-mi / din mierea / Ce-o tăinueşte-n scorburi moi / muierea”...
Ramuri, 8 / 2008. Gheorghe Grigurcu, despre condamnarea comunismului, în continuarea celor adnotate în România literară de Livius Ciocârlie: – «Jaspers afirmă: „Culpa politică înseamnă răspunderea tuturor cetățenilor pentru consecințele acțiunilor de stat, dar nu implică culpa juridică şi morală a fiecărui cetățean pentru crimele comise în numele statului”. Aşadar se cuvine a-i trage la răspundere pe cei cu funcții de conducere şi de decizie, pe executanții fideli ai ordinelor aberante, pe complicii şi clienții lor venali şi, nu în ultimul rând, pe trâmbițaşii lipsiți de scrupule ai propagandei. Cum stau lucrurile în actualitatea românească? Culpa criminală e practic nepedepsită. Nu ştim ca vreo căpetenie a Securității, vreun torționar, vreun asasin cu mandat ideologic să fi pățit ceva, după cum ştim prea bine că autorii masacrelor săvârşite de clica ceauşistă în decembrie ‘89 şi aşa-zişii terorişti zburdă în libertate şi adesea prosperă, departe de a trece prin vreun Purgatoriu, descinşi de-a dreptul în Paradisul capitalismului „sălbatic”, mult prea tolerant. O amnistie neformulată juridic dar cu irecuzabile efecte s-a lăsat peste toate capetele lor, nicio clipă plecate spre căință, ci în continuare înălțate în chip de sfidare. La o simplă privire ne dăm seama că în felul acesta şi culpa morală rămâne jalnic nesancționată. Suspendată fiind instanța exterioară, cea a tribunalului, cum ne-am putea imagina că instanța lăuntrică, cea a conştiinței, ar avea sorți de izbândă?» Instanța lăuntrică e cinică la români.
Cultura, 38 / 2008. Săptămânal apărut în 25 septembrie, editat de Fundația Culturală Română, preşedinte Augustin Buzura. La 70 de ani, Augustin Buzura – intervievat în redacție (despre destinul unui scriitor neemigrat, hărțuit sau nu de Securitate, care a plătit sau nu cotizații la PCR, dar recompensat oficial după Revoluție, instalat preşedinte al FCR, azi ICR, tradus în limbile de circulație ale pământului): „Mi s-a propus (după Revoluție) să intru în diverse partide politice, ba chiar să înființez eu însumi un partid, să candidez pentru un loc în Senat, să ocup, adică, funcții importante, să preiau conducerea unor publicații etc., dar am refuzat… Pe urmă mi-am dat seama că laşii şi turnătorii de ieri şi, în special, frustrații deveniseră peste noapte profesori de democrație. Erau condamnați cu vehemență apoliticii, neangajații. Şi, pentru că la capitolul cărți erau vulnerabili sau inexistenți..., ne-au angajat ei! Căci dacă ei erau slugi, nu puteau concepe că cineva ar putea să rămână independent, adică în afara unor partide sau a unor lideri cu influență... Sigur este că tonul contestărilor nu l-au dat tinerii, ci nişte frustrați bătrâiori. Tinerii s-au angajat repede în corul organizat de către aceştia, bucurându-se nu numai de efortul de a cunoaşte literatura importantă de după ultimul război, ci şi de nişte burse sau alte favoruri”... Şi cu amărăciune, o spune resemnat: „Vârsta mă previne că mă aflu în fața confruntării finale, că mai pot să scriu ceea ce trebuie neapărat. Privirea este orientată mai mult spre Cer decât spre semeni. Mai mult spre mine decât spre alții. Drumul mi l-am găsit de mult, dar trebuie să-l străbat cu luciditate, fără ezitări, până unde şi cât se va putea. Incomodez? De când mă ştiu, am incomodat impostorii, veleitarii şi neisprăviții”…
Orizont, 9 / 2008. E inițiată o anchetă intitulată „Critica, moduri de întrebuințare” – prin Lucian Alexiu, care depune mărturie (el fiind unul dintre cei ce au trădat critica literară, alături de Mircea Mihăieş şi atâția alții): „A vorbi despre aceştia (despre criticii literari) nu-i, în contextul actual, doar un exercițiu de memorie, întâmplările memorabile, ori dimpotrivă, din spațiul criticii / istoriei literare autohtone pot da o idee asupra unor mutații deloc lipsite de consecințe în obştescul nostru mintal cultural. De luat în seamă aici şi faptul că atunci când nu au dispărut pe cale naturală, ori când nu s-au retras, înțelepțeşte, într-o senectute studioasă, o bună parte dintre devotații genului au trecut, în ultimele decenii, cu arme şi bagaje, în tagma comentatorilor politici, zişi formatori de opinie, a parlamentarilor, a alcătuitorilor de palmaresuri / cariere universitare, a făcătorilor de gazete din ce în ce mai puțin literare, de propagatori de cărți pe gustul unui public din ce în ce mai puțin educat”. Consemnez aici rânduri din două răspunsuri publicate la anchetă. Grațiela Benga: „Aş înclina să spun că da, se poate vorbi despre o criză, dar numai în măsura în care unii critici literari se lasă conduşi de ambiția autorității, iar ceilalți (scriitori, cititori) refuză să ia în calcul inflexiunile vocii critice, încă dinainte ca acestea să se audă”. Şi Doru Munteanu: „Spre deosebire de mileniul trecut, astăzi critica de întâmpinare este critică de grup. Un simplu strănut al cuiva din grup devine eveniment (național, internațional, galactic). Ceea ce se petrece în afara grupului «nu există»... Dacă deschizi o publicație, poți bănui cu destulă exactitate cum bate vântul în politica grupurilor româneşti”.
Liviu Ioan Stoiciu
Ramuri, 8 / 2008. Gheorghe Grigurcu, despre condamnarea comunismului, în continuarea celor adnotate în România literară de Livius Ciocârlie: – «Jaspers afirmă: „Culpa politică înseamnă răspunderea tuturor cetățenilor pentru consecințele acțiunilor de stat, dar nu implică culpa juridică şi morală a fiecărui cetățean pentru crimele comise în numele statului”. Aşadar se cuvine a-i trage la răspundere pe cei cu funcții de conducere şi de decizie, pe executanții fideli ai ordinelor aberante, pe complicii şi clienții lor venali şi, nu în ultimul rând, pe trâmbițaşii lipsiți de scrupule ai propagandei. Cum stau lucrurile în actualitatea românească? Culpa criminală e practic nepedepsită. Nu ştim ca vreo căpetenie a Securității, vreun torționar, vreun asasin cu mandat ideologic să fi pățit ceva, după cum ştim prea bine că autorii masacrelor săvârşite de clica ceauşistă în decembrie ‘89 şi aşa-zişii terorişti zburdă în libertate şi adesea prosperă, departe de a trece prin vreun Purgatoriu, descinşi de-a dreptul în Paradisul capitalismului „sălbatic”, mult prea tolerant. O amnistie neformulată juridic dar cu irecuzabile efecte s-a lăsat peste toate capetele lor, nicio clipă plecate spre căință, ci în continuare înălțate în chip de sfidare. La o simplă privire ne dăm seama că în felul acesta şi culpa morală rămâne jalnic nesancționată. Suspendată fiind instanța exterioară, cea a tribunalului, cum ne-am putea imagina că instanța lăuntrică, cea a conştiinței, ar avea sorți de izbândă?» Instanța lăuntrică e cinică la români.
Cultura, 38 / 2008. Săptămânal apărut în 25 septembrie, editat de Fundația Culturală Română, preşedinte Augustin Buzura. La 70 de ani, Augustin Buzura – intervievat în redacție (despre destinul unui scriitor neemigrat, hărțuit sau nu de Securitate, care a plătit sau nu cotizații la PCR, dar recompensat oficial după Revoluție, instalat preşedinte al FCR, azi ICR, tradus în limbile de circulație ale pământului): „Mi s-a propus (după Revoluție) să intru în diverse partide politice, ba chiar să înființez eu însumi un partid, să candidez pentru un loc în Senat, să ocup, adică, funcții importante, să preiau conducerea unor publicații etc., dar am refuzat… Pe urmă mi-am dat seama că laşii şi turnătorii de ieri şi, în special, frustrații deveniseră peste noapte profesori de democrație. Erau condamnați cu vehemență apoliticii, neangajații. Şi, pentru că la capitolul cărți erau vulnerabili sau inexistenți..., ne-au angajat ei! Căci dacă ei erau slugi, nu puteau concepe că cineva ar putea să rămână independent, adică în afara unor partide sau a unor lideri cu influență... Sigur este că tonul contestărilor nu l-au dat tinerii, ci nişte frustrați bătrâiori. Tinerii s-au angajat repede în corul organizat de către aceştia, bucurându-se nu numai de efortul de a cunoaşte literatura importantă de după ultimul război, ci şi de nişte burse sau alte favoruri”... Şi cu amărăciune, o spune resemnat: „Vârsta mă previne că mă aflu în fața confruntării finale, că mai pot să scriu ceea ce trebuie neapărat. Privirea este orientată mai mult spre Cer decât spre semeni. Mai mult spre mine decât spre alții. Drumul mi l-am găsit de mult, dar trebuie să-l străbat cu luciditate, fără ezitări, până unde şi cât se va putea. Incomodez? De când mă ştiu, am incomodat impostorii, veleitarii şi neisprăviții”…
Orizont, 9 / 2008. E inițiată o anchetă intitulată „Critica, moduri de întrebuințare” – prin Lucian Alexiu, care depune mărturie (el fiind unul dintre cei ce au trădat critica literară, alături de Mircea Mihăieş şi atâția alții): „A vorbi despre aceştia (despre criticii literari) nu-i, în contextul actual, doar un exercițiu de memorie, întâmplările memorabile, ori dimpotrivă, din spațiul criticii / istoriei literare autohtone pot da o idee asupra unor mutații deloc lipsite de consecințe în obştescul nostru mintal cultural. De luat în seamă aici şi faptul că atunci când nu au dispărut pe cale naturală, ori când nu s-au retras, înțelepțeşte, într-o senectute studioasă, o bună parte dintre devotații genului au trecut, în ultimele decenii, cu arme şi bagaje, în tagma comentatorilor politici, zişi formatori de opinie, a parlamentarilor, a alcătuitorilor de palmaresuri / cariere universitare, a făcătorilor de gazete din ce în ce mai puțin literare, de propagatori de cărți pe gustul unui public din ce în ce mai puțin educat”. Consemnez aici rânduri din două răspunsuri publicate la anchetă. Grațiela Benga: „Aş înclina să spun că da, se poate vorbi despre o criză, dar numai în măsura în care unii critici literari se lasă conduşi de ambiția autorității, iar ceilalți (scriitori, cititori) refuză să ia în calcul inflexiunile vocii critice, încă dinainte ca acestea să se audă”. Şi Doru Munteanu: „Spre deosebire de mileniul trecut, astăzi critica de întâmpinare este critică de grup. Un simplu strănut al cuiva din grup devine eveniment (național, internațional, galactic). Ceea ce se petrece în afara grupului «nu există»... Dacă deschizi o publicație, poți bănui cu destulă exactitate cum bate vântul în politica grupurilor româneşti”.
Liviu Ioan Stoiciu