CARACATIȚA sau ȚINUTUL CORBULUI

 „Din burta mă-tii neagră, neagră ai ieşit… Sub cazan, jeraticul se înfrățeşte cu noaptea. Nu-ți îneca privirile în para focului… Va trece repede şi-ai să te poți bucura de cenuşa de sub ea…”

Caracatița cântă de una singură. Ştiu că e un cântec prin care mamele îşi adorm plozii, când foamea nu le dă pace. Caracatița n-a fost mamă niciodată, dar ne are pe noi, surioarele ei… Cred că cântecul e mai lung însă soru-mea mare n-are de ce să-l învețe…”

„So gilabas akhana, kîtka ? - ce cânți acum, aici ?” o întreabă phuro - bătrânul.

„Cânt pentru surioarele mele”, nu-şi desprinde Caracatița ochii din spuza de jeratic.

Phuro îşi răsuceşte coarda biciului în jurul brațului. A renunțat deocamdată s-o lovească pe soru-mea, care se apleacă şi ațâță focul.

„Am poruncit să acoperiți cu țărână focurile, se mânie phuro. Cine ştie ce se mai poate întâmpla în urma noastră.”

„În căldare fierbe un cocoş întreg, spune Caracatița tot fără să-l privească. Surioarele mele trebuie să mănânce…”

Phuro pare nedumerit de răspunsul Caracatiței. Crede şi nu crede ce i se spune. Vâră adânc codirişca biciului în căldarea cu apă clocotită. Dă la iveală bucățile de carne şi le cântăreşte din ochi. 

„Cred că este cocoşul de-l prinseră băieții mei azi dimineață. A dispărut şi-am crezut c-a scăpat din ață… Tu, fată, mi-ai furat cocoşul…”

„Ba nu, cocoşul dumitale e dosit sub o târnă, laolaltă cu alte păsări, se mânie Caracatița. Să nu-mi spui mie!... Pe acesta mi l-a dat o româncă din sat, căreia i-am descântat de boală neagră…”

Caracatița e iute la mânie, chiar dacă phuro e bulibaşă şi poate spune ce-i place. S-a ridicat în picioare şi l-a amenințat cu privirile ei de şerpoaică, afurisită la gură. Phuro dă înapoi dar nu pleacă. Nu se lasă înfruntat de o zăludă care trăieşte din mila şatrei, ea şi surorile sale.

„Ți-am spus să stingi focul şi să urci în căruță. Surorile tale au urcat deja… Sunt cu phuri a mea, îi dorm în poală. Au mâncat mămăligă cu carne de capră. E prea destul pentru noaptea asta.”

„E păcat de atâta carne, dă înapoi soru-mea. Am să-i fac şi lui phuri a ta parte…”

Phuro e arțăgos şi tot mai nedrept cu oamenii lui de când românii ne-au cerut să le lăsăm libere pământurile peste care s-a întins şatra. În schimb, phuri este blândă şi bună iar Caracatiței îi este ca o mamă. Iar dacă bătrâna a strâns surioarele pe lângă ea, în căruța bulibaşei, este semn că musai trebuie să plecăm unde-om vedea cu ochii… Cu o cană din tablă, Caracatița scoate ciorbă din cazan şi o împrăştie peste jeratic. Fuioare de aburi o ascund de privirile îngrozite ale lui phuro. Bulibaşa strigă la ea, o amenință cu biciul. Încearcă s-o prindă dar brațele sale se scălămbăie în aer fără s-o atingă… Numai eu o văd, cuprinsă de aburi ca un corb rătăcit în cețurile de deasupra Jiului, în diminețele de toamnă târzie. Îmi înfund capul ciufulit în fustele ei umezite şi la rându-i mă strânge în brațe…

După ce aburii s-au împrăştiat, dau roată cu privirea în jurul meu şi nu mai recunosc locurile. Nisip peste tot, cât vezi cu ochii. O şopârlă se strecoară pe lângă picioarele mele, speriindu-mă. Îmi şterg sudoarea cu palmele, trecându-mi-le peste față. Unde s-a rătăcit Gae?...

„Eşti oarbă ?” se înfurie Caracatița.

Gae şi Juan sunt chiar la doi paşi de noi, ascunşi după loitrele căruții. Li se văd numai pălăriile mari, negre. Doi cai murgi, plini de bube, îşi închipuie că pot găsi ceva de mâncare sub creasta de pământ amestecată cu nisip pe care o tot frământă cu copitele.

„Nu sunt oarbă”, răspund soru-mii, fără să ridic vocea.

O las pe Caracatița în urmă, mă apropii de căruța lui Gae. Este înțepenită în nisip dar la o bătaie de privire mai încolo începe o pârloagă întinsă cât cuprinde ochiul, acoperită cu iarbă gălbejită. Doi cai tineri şi o mânză pasc liniştiți ce soarele n-a apucat să usuce.

Gae şi Juan mă măsoară cu privirea. Mă întreb cu care dintre ei s-a împreunat în potopul nopții soru-mea. Dormeam iepureşte când unul dintre ei a ridicat-o din căruță şi a culcat-o în nisipul cald, ceva mai încolo. Celălalt sforăia ghemuit în trențe… Gae mă priveşte flămând, Juan picoteşte, încercând să rămână treaz, fiindcă soarele bate pieziş şi drumul până la noaptea ailaltă e şi prost, e şi lung. Îmi trece prin cap că Juan n-a închis ochii, iubindu-se cu soru-mea. Afurisitul îmi citeşte pe față bănuiala. Rânjeşte:

„Phuro aşteaptă să-i cer consințământul pentru treaba asta, îi spune lui Gae. Mi-a sugerat că pentru cinci miare de euroi s-ar învoi…”

„Cinci miare?... Atâta bănet pentru o femeie trecută?... Caracatița are de două ori vârsta Miandei…”, îşi freacă palmele Gae.

„I-am spus că nu e drept să vorbească aşa cu mine. El e bulibaşă, nu părintele Caracatiței. Îi cer hatârul dar nici un ban nu vede de la mine… E drept, phuri i-a fost ca o mamă, dar numai atât… Şi, oricum, şatra are să se destrame…”

Gae îmi aruncă priviri încrucişate. E mult mai bătrân decât Juan, ştiu asta. Este fiul bulibaşei dar n-are de gând să-i ia locul şi phuro a aflat din gura lui că trebuie să-şi aleagă alt moştenitor în şatră. Gae ținteşte departe: vrea să-nvețe buchiile şi o țâră de matematică, să intre în Partida Romilor şi să participe la alegerile pentru Parlamentul României… Phuro a râs, ascultându-l, phuri a început să bocească dar Gae a împăcat-o, spunându-i că asta n-are să dureze: strânge ceva bani şi-şi face palat în centrul Strehaiei; un palat cu o sută de camere în care să vâre toată şatra…Caracatița se îndoieşte că Gae va ajunge atât de departe. Iar când mă-sa i-a spus că poate să se folosească un timp de căruța cu cei doi cai murgi, soru-mea a scuipat în urma lui ca să fie ferită de ispita de-ai fi femeie.

Gae dă să mă prindă de fuste. Sar în lături. Se târâşte prin nisipul adânc, încercând să mă ajungă. Şi râde… Râde ca un băiat, deşi cinci băieți împreună au vârsta lui şi Caracatița crede că n-are ce-i trebuie ca să fie legat de-o femeie. 

„Miandă, mânca-ți-aş ochii, fă-te încoace!...”

„Stai bine…”

„Vino, fată, de-mi îndreaptă şalele…”

„Ba nu…”

„Ți-oi da galbenii mumii…”

„Mumă-ta a dat galbenii lui Ceauşescu… Crezi că eu nu ştiu?...”

„A păstrat pentru femeia mea o salbă.”

M-a ajuns, m-a trântit în nisip ca pe-o iadă. Mă zbat, îl lovesc cu pumnii peste piept, peste față. Guiță de durere sau fiindcă nu-i pasă. Când încep să țip, mă muşcă de gură. În rest, nimic… Vreau să spun că nu de ce m-am temut cel mai tare.

„Miandă, ai vârât moartea în oasele mele, fată!...”

Îmi şterge sângele de pe bărbie cu palma. Mă priveşte, prostul, minute în şir şi-mi trece prin cap că atât poate Gae, soru-mea, Caracatița, nu se înşală niciodată.

„Mă arde nisipul, Gae…”

„Arde-te-ar focul de zăludă. Mi-ai fript inima…”

„Să mor dacă te cred…”

M-am cocoțat pe genunchii lui, îi trag din barbă firele albe. Sunt o mulțime. Țipă de durere sau de plăcere, dracul să-l pieptene…

„Ai să mă laşi fără barbă, fă, Miandă.”

„Le smulg pe-ale albe, negre n-ai deloc…”

„Eşti afurisită, mânca-ți-aş gura!... Nu-s chiar aşa de bătrân…”

„Eşti copt-răscopt, puți a bătrânețe…”

Am mers prea departe. Gae mă azvârle de pe genunchi ca pe o pisică nevolnică. Se ridică şi începe să mă izbească cu picioarele. Urlu mai mult de teamă decât de durere. Se potoleşte însă repede. Avea dreptate Caracatița: Gae nu e în stare să bată o femeie, darămite s-o mai şi…” 

Când soarele e deja sus, Juan ne strânge în jurul lui şi ne vorbeşte despre ferma sa din Spania. Are o sută de loturi de pământ cultivat cu căpşuni pe care muncesc numai oameni negri: africani, indieni şi țigani veniți din toată lumea. Îi plăteşte regeşte pe cei care fac treabă bună.Dar fiindcă ta-su, regele Juan, a cam căzut în brânci după boala mare, a crezut de cuviință să-şi ia lângă el un om de nădejde: l-a ales pe Gae. Caracatița îi va fi nevastă iar eu… De mine, Juan nu pomeneşte. Îmi face semn să urc în căruță, lângă soru-mea:

„E timpul s-o urnim din loc, Spania nu e atât de aproape…”

„Unde mai pui că din față vine potop de ploaie”, spune Gae.

„Am văzut o groază de şopârle galbene mişunând pe nisip, zice soru-mea. Umblau ca nebunele după apă…”

Habar n-am dacă umblau după apă sau după gângăniile de nisip care mie mi-au făcut duluri pe picioare. Au o înțepătură a dracului de rea, arză-le-ar focul… Caracatița întreabă într-o doară unde-s caii…

„Se-ncură pe pârloaga de dincolo de nisipuri, crede Gae. Ăştia nu-s cai să-i ții în frânghii…”

„Du-te după ei, trebuie să ieşim din nisipuri până nu dă potopul”, hotărăşte Juan. 

„Doamne iartă-mă, adineauri, când am urcat în căruță, mi s-a părut că mă împiedec de picioarele babei, zice Caracatița. Acum o toamnă, l-a întors pe Gae care fugise c-o fată din şatră în Banatul sârbesc, să-şi piardă urmele… Lasă că se întoarce el singur, a zis phuri… A făcut ce-a făcut şi l-a lăsat pe Gae fără limba cocostârcului. S-a întors țiganul fără fiştigoi la mă-sa..”

Caracatița crede că phuri nu-l va dezlega pe fiu-său decât atunci când va pune ochii pe fata pe care ea şi-o doreşte ca noră. S-ar putea să se fi gândit la soru-mea…

„În căruță, sub trențe, sunt două desage cu mălai”, îi spun soru-mi, ca şi cum nu ea le-ar fi dosit acolo cu ştirea lui Gae.

Caracatița mă străfulgeră cu privirea. Simte că-i pun la îndoială cuvintele. Fiindcă am făcut patru clase la şcoala din Popoveni, eu nu cred în vrăjitoriile babei; nici că phuri s-ar fi strecurat sub țoale, pe fundul căruței.

„Ce-i cu desagele alea, fă ? mă ia din scurt. Tu nu mănânci din ele?...”

„Ba mănânc… Am spus numai că te-ai împiedecat de ele, nu de ciolanele babei…”

N-am înfruntat-o niciodată pe soru-mea a mare. Acum însă mi-am pierdut mințile. Soarele a început să încingă nisipul. Vântul, stârnit din senin, ridică în aer praful de nisip peste capetele noastre. Simt fierbințeala cuprinzându-mă întreagă. Caracatița încearcă să mă ocărască dar se îneacă cu nisip şi începe să tuşească.

„N-ai crezut… N-ai crezut, fă, nebuno!... Morții mă-sii de babă!” înjură. 

Prind brațul soru-mii. O aud cum geme. Mă prinde de mijloc. Ne clătinăm şi ajungem cum putem la căruță. Phuri ne priveşte şi râde: căruța e plină ochi cu nisip iar coviltirul a fost smuls de vânt şi răsturnat într-o parte. Caracatița înjură, phuri o ocărăşte amestecându-şi amenințările cu suspine şi bocete.

„Să nu mă loveşti, babă!...” strigă Caracatița.

„Leapădă-te de năpârci!...” urlă phuri.

Încolăcit în jurul gâtului soru-mii, şarpele negru a ridicat capul şi-l agită înspre bătrână. Ochii reptilei sunt ai lui Juan. Alunecă, înghețați şi lipicioşi peste fața zbârcită a lui phuri până ce pielea bătrânei se strânge pe maxilarele scurte ca o iască. La urmă, Caracatița se întoarce spre mine şi, părându-i-se că bolesc de-a-n picioarele, îmi promite că după ce vom ieşi din nisipuri, încingem pirostriile şi punem de mămăligă.

„Nu mi-e foame”, spun fără convingere.

În schimb, mi-este frică. Din neagră-neagră, phuri a devenit galbenă ca nisipul; un corb galben, suspendat la un metru deasupra căruței. Croncăne şi-mi dă târcoale. Are ochii lui Gae.

„Pune mâna pe lopată şi goleşte nisipul!” îmi cere Caracatița.

„Lopata e pe fundul căruții”, îmi aduc aminte unde a pus-o Gae. 

Corbul galben dă țipăt de primejdie şi se pierde cât ai clipi în vârtejul de nisip care se rostogoleşte către câmpie. Dintr-acolo vin nori negri de ploaie. Cocoțată pe lada căruții, Caracatița goleşte nisipul cu palmele. A uitat de mine ori nu-mi mai dă nicio atenție. Unde este Juan? L-a auzit pe Gae urlând şi-a alergat la el, în valea cu bălăură. De-atunci, soarele a urcat binişor spre crucea cerului. Caracatița zăboveşte cu privirea chiar într-acolo. În urechile mele plesnesc țipete de corb venind de departe. Soru-mea se agită pe lada căruții şi-mi închipui că le-a auzit şi ea. Norii continuă să se bulucească către noi, spre nisipuri…

Soarele coborâse mult când Juan şi Gae se întoarseră. Se țineau bine pe picioare dar erau plini de sânge. Juan avea pieptul sfârtecat, lui Gae îi lipsea un ochi iar de pe pieptul gol îi atârnau pieile ca rufele pe sârmă. Niciunul însă nu dădea semne că suferă.

„Afurisiții de corbi ne-au omorât caii, spune Gae. Au tăbărât pe iei şi i-au ciugulit ca pe-o găină…”

Juan confirmă printr-o smucitură a capului.

„Şi tu, Juan, arăți ca o vită belită de piele”, zice soru-mea.

„Gae era s-o pățească… Am intrat în iureş şi am reuşit să împrăştii păsările cu securea. M-au tăiat şi pe mine dar până la urmă le-am pus pe fugă… Păcat de cai, erau doi murgi tineri…”

Eram în căruță, în genunchi, pe sacii cu făină de porumb şi mă minunam că norii aceia umflați cu apă neagră de ploaie dispăruseră. Juan susținea că fusese un stol de corbi flămânzi care înfulecaseră caii, ochiul lui Gae şi ce mai reuşiseră să smulgă din trupurile lor înainte să fie dovediți de el şi să se îndepărteze. Lăsaseră în urmă, pe cer, dâre de sânge. Urmăresc cu privirea cum se prelinge sângele pe burta cerului până în clipa în care Caracatița mă prinde de mână, mă zbiceşte zdravăn şi urlă la mine:

„Coboară, fă, şi ai grijă de omul tău. Moare cu zile până te trezeşti…”

Mă întind lângă Gae pe nisipul călduț la doi paşi de Juan şi Caracatița. Soru-mea şi-a scos fusta, a făcut-o bucăți şi le îmbibă în rănile bărbatului cu care se împreunase în noaptea trecută. Aş vrea să pot face acelaşi lucru cu Gae. Nu e omul meu, cum a spus soru-mea şi nu va fi niciodată. Îi lipseşte limba cocostârcului iar eu vreau să fiu femeie. El ştie asta… Mă lasă să-i presar nisip cald peste rănile sângerânde, îşi aminteşte de cai şi începe să plângă:

„Erau murgi tineri, armăsărelul avea limba cocostârcului cât coada toporiştei iar iepuța rămăsese borțoasă…”

„Ducă-se!... Să-i ia moartea de cai!” bombăne phuri pe lada căruței. 

„I-a luat deja, să-mi bag…”, mormăie Gae, cătând bănuitor înspre mă-sa. 

„Muşcă-ți limba, băiete! cârâie phuri. Ți-a luat ochiul cu care vedeai totul pe dos dar s-a îndurat şi ți-a lăsat unul. Cată să-i mulțumeşti pentru asta…”

„Caii erau ai mei, îi aveam de la tăicuțu…”

„În Lunca Jiului sunt şi alți cai din care îți poți alege. Românii nu mai au cu ce-i hrăni şi i-au lăsat de izbelişte…”

Juan se ridică în capul oaselor şi-o priveşte pe phuri cu ură:

„Poți să-l întorci pe Gae acasă, dacă numai pentru atâta ne-ai omorât caii, spune. Eu şi femeia mea mergem în Spania…”

„Gae are să moară şi vreau să-l ştiu lângă mine, în cimitirul satului, cârâie phuri. Bulibaşa a cumpărat gropi boltite pentru tot neamul nostru…”

S-a crăpat binişor de ziuă. Croncăne corbii prin apropiere. Juan şi Caracatița sunt acum prea departe, ca să-i mai pot ajunge. A plecat şi Gae în urma mă-sii… Un pui de şarpe galben îmi trece peste picioare. Habar n-am ce caut eu aici, singură. Stau în cur şi-mi fac gânduri de pribegie… 

 

Fragment din romanul Negru profund, noian de negru