NEW YORK, VIA GHIRDOVENI

 Plouase toată noaptea, dezlănțuit şi furios de ziceai că venise Potopul de sfârşit de lume. Parcă de sus se prăvălea o cascadă generală, tone întregi de apă pe secundă, pe metru pătrat, pe centimetru pătrat, că te şi mirai cum se făcea totuşi că oraşul nu se prăbuşea în el cu totul ca într-o implozie ciudată, o gaură neagră care să antreneze apoi în ea întreaga lume.

Nu, nu fusese Potopul, iar lumea continua să existe aşa cum o ştiam, cum fusese cu o zi înainte şi numai cu mici schimbări care se produseseră în cele câteva ore trecute de atunci. Conform unor statistici invariabile în ultimul timp, la fiecare două secunde continuase să se nască un om, la alte câteva să moară altul, ziarele vor fi scris cam despre aceleaşi lucruri petrecute în ultimele 24 de ore la noi sau aiurea (angajamente realizate şi depăşite, insipida „Una pe zi” de pe prima pagină a „României libere”, creşterea prețului la petrol, vizite şi întâlniri la nivel înalt urmate de comunicate de presă „stas”, marşuri de pace, „Faptul divers” cu prima ştire neapărat „pozitivă”, noi capturări de droguri pe nu ştiu ce aeroporturi exotice, ultima conferință a preşedintelui Reagan, echipa națională de fotbal a fost din nou înfrântă, la limită, concisa şi înghesuita „Mica publicitate”, sateliți artificiali lansați de state de la care nu te aşteptai în veci s-o facă şi încă multe altele), încercând, şi în mare parte reuşind să ne țină trează conştiința că existăm în continuare şi că fiecare mai avem câte ceva de făcut. 

Nu, nu fusese Potopul, ci doar o ploaie dezlănțuită şi furioasă ca atâtea alte ploi de vară venite pe neaşteptate, ceva mai lungă, însă, şi dacă pentru câteva minute făcusem această, cum să-i zic, evident, în lipsa unei astfel de experiențe? – „comparație”, o făcusem gândindu-mă strict la bătrânii pe care adeseori, alături de mine sub un adăpost temporar, îi văzusem închinându-se în timpul unei astfel de ploi, cu fața cuprinsă de o spaimă de nedefinit (ceva între pocăință ad-hoc şi resemnare), îndreptată spre cer, închizând ochii şi mărind accelerația mâinii, transformând crucile largi, evlavioase, în cruciulițe grăbite, lipsite de o formă clară, din ce în ce mai mici, împăcate, cu fiecare fulger şi tunet nou, „vine sfârşitul lumii!...ai grijă, Doamne, de sufletele noastre!...”

Adormisem iar uitând fereastra deschisă, lăsând astfel să intre în voie aerul proaspăt adus de ploaia aceea uluitoare care mă făcea parcă să-mi pară rău că în zori va trebui să plec. Să stai în centrul oraşului şi să auzi vuietul aproape magic al pădurii ce înconjoară mica urbe ca o coroană, cu sonde în loc de pietre prețioase, iată un lucru pe care nu-l poți întâlni oriunde. 

Mai erau douăzeci de minute până la plecarea trenului, deja începuse a se lumina binişor, ora era foarte devreme, 4 şi ceva, şi mă întrebam, abia după ce cumpărasem biletul pe care îl achitasem unui tip pe jumătate adormit, de ce alesesem să plec cu trenul, când până atunci toate călătoriile le făcusem cu IRTA. Ştiam bine că traseul spre Bucureşti era un calvar – cu mers până la Filipeşti, unde erau lăsați minerii culeşi pe drum, din diverse sate cu mici halte, apoi întoarcere şi iar haltă la Ghirdoveni, cu schimbarea trenului, după o aşteptare bunicică, mers până la Ploieşti, altă aşteptare şi altă schimbare de tren şi uite aşa, din gară-n gară, şi din tren în tren, după multe ore aveai să pui în sfârşit piciorul pe peronul din Bucureşti Nord. Şi totuşi, aseară, chiar după ce începuse ploaia, am sunat la „Informații” şi am întrebat când pleca primul tren spre Capitală. „La 4.40!”, trosc! receptorul în furcă. 

De ani de zile se tot vorbea de modernizarea gării ăsteia-cap de linie şi de prelungirea căii ferate până spre Valea Largă, de unde să aducă mai repede şi mai ieftin muncitorii la cele trei fabrici din oraş şi de la marginea lui. Se făceau promisiuni după promisiuni, „în cincinalul următor…”, apoi în celălalt, şi tot aşa, micuța gară se ruina şi se chircea ca o femeie care îmbătrâneşte şi capătă alte şi alte boli pe măsură ce timpul trece, dar este amăgită că începând de anul viitor, gata, va fi dusă la băi şi pusă pe picioare. Auzisem şi de nişte studii, traseul s-ar fi putut realiza fără mari probleme pentru că relieful o permitea, la un moment dat s-au început şi nişte lucrări de reparație a gării care s-au încheiat însă rapid şi fără a aduce nimic spectaculos în înfățişarea clădirii, fiind mai degrabă o ultimă zvâcnire de energie a unui muribund.

Îmi dădeam seama că făcusem o alegere proastă, ce Dumnezeu, doar nu eram copil, nu aveam nici un motiv serios să merg cu trenul, ia să mă întorc eu frumos acasă şi să plec cu rata, mai am timp să trag şi un puişor de somn! Se porni însă din nou, din senin, ploaia şi, în loc s-o iau înapoi m-am trezit că urcam treptele vagonului din fața mea. Am deschis uşa compartimentului, era un „bou-vagon” şi am ajuns în fața unui tablou de o mizerie cumplită. Banchete de lemn soioase şi lipicioase la atingere, ziare rupte, mucuri de țigări unul lângă altul, resturi de mâncare, cutii de conserve goale, cu capacele tăioase răsucite ca nişte clătite liliputane, sticle de băutură ce emanau încă izuri de-ți întorceau stomacul pe dos. 

Tot vagonul mirosea ca un frigider deschis în care fusese ținută mâncare stricată. Un bec chior, ascuns în plafon sub un capac de plastic ce nu cred că ar mai fi putut fi spălat vreodată astfel încât să arate acceptabil arunca o lumină straniu-gălbuie pe care nici un pictor nu ar fi obținut-o oricât ar fi amestecat culorile pe şevalet. M-am aşezat pe o banchetă pe care am desluşit câteva mini-texte porcoase încrustate cu lama briceagului ori scrise cu creion chimic, temeinic 

Preț de câteva secunde m-am uitat pe fereastra slinoasă din care te privea propria-ți figură fantomatică, suprapusă pânzei de râulețe de apă dincolo de care nu se mai zărea nimic, după care am tras-o în jos, cu multă greutate, lăsându-mi apoi fața biciuită de stropii grei ai ploii care se întețise. Cădea şi grindină, astfel încât ploaia căpătase o tentă fluorescentă. În fața uşii gării ieşise unicul angajat – vânzător de bilete, impiegat, acar, şef de gară -, care moțăia pe o bancă, ştiind însă, pentru că îi intrase în natură, când să se ridice şi să dea drumul trenului. Sală de aşteptare nu exista, iar peronul însemna câțiva metri pătrați de ciment macerat sub o improvizație de acoperiş. 

Undeva într-o parte se zărea o țâşnitoare înțepenită, bună de dat la fier vechi. Se părea că sunt singurul călător al trenului. La un moment dat, vânzătorul de bilete-impiegatul-acarul-şef de gară îşi ridică anevoie capul care-i căzuse în piept, se uită la ceasul de deasupra intrării şi reintră în poziția aceea de supraviețuire. Răcoarea ploii mă înviorase suficient, am retras capul şi m-am trezit iar în frigiderul plin cu mâncare stricată

M-am reaşezat pe bancheta de care am simțit cum mi s-au lipit instantaneu pantalonii. Dacă îmi aminteam bine, asta era a treia oară când călătoream cu trenul. 

Prima dată se întâmplase când treceam în clasa a VIII-a şi am mers într-o tabără, prima şi ultima mea tabără de elev. Atunci, am făcut o lungă pauză la Ploieşti Sud, timp în care am văzut şi o bătaie între câțiva inşi beți. În tabără am fost elevi de naționalitate română şi maghiară cu care noi ne-am înțeles foarte bine (în armată însă lucrurile aveau să fie puțin mai delicate însă); era în ’68 şi la un moment dat am auzit că trupe sovietice invadaseră Cehoslovacia. Habar n-aveam noi care era necazul cel mare. A doua zi însă, profesorii ne-au strâns pe toți, am adunat gherghine şi am scris cu ele pe asfaltul şoselei „P.C.R. – Pace” şi numele conducătorului iubit. Am aflat că acesta făcea un tur prin județele cu majoritari maghiari şi noi urma să-l salutăm când o trece pe lângă tabăra noastră. Am aşteptat ore bune, am tot refăcut cele scrise pe şosea cu fructele acelea roşii, pentru că era tot un du-te vino de maşini mici, negre şi într-un târziu a apărut şi maşina cu el. Era tras la față, obosit, şi răguşit. A coborât din maşină şi a ținut o scurtă cuvântare care nu ne interesa prea mult, dar din care am reținut că ei, conducătorii, vor face totul pentru ca noi, copiii, viitorul de aur al țării să trăim în linişte şi pace şi că tot ei, conducătorii nu vor permite niciodată, nimănui ca să atenteze la nu ştiu ce. Abia mai putea să vorbească, gesticula excesiv, apoi a strâns câteva mâini, şi a pupat vreo doi, trei copii (printre care şi pe fata directorului taberei împinsă de taică-său în față), sub privirile îngrijorate ale unor tipi cărora le jucau ochii-n cap de parcă ar fi fost bilele de la jocul acela, Flipper. S-a urcat înapoi în maşină şi tot alaiul a plecat în mare viteză. 

– E nasoală treaba… l-am auzit pe unul dintre profesori spunându-i unui coleg, dar văzându-mă în apropiere a tăcut. 

Că era ceva „nasol” am înțeles şi când a doua zi a venit tatăl unui prieten ca să-şi vadă copilul şi ca să se convingă că acesta era bine şi nu pățise nimic. Ce să pățească însă, n-am înțeles, dar bietul om era disperat, venise cu un amic, cu motocicleta acestuia, un MZ 125, şi când şi-a văzut copilul a început să-l pupe de ziceai că nu se mai văzuseră de nu ştiu câți ani şi-l tot pipăia pe toate părțile parcă spre a se convinge că era întreg.

A doua oară a fost când am plecat în armată. 

– Dumneata crezi că în armată face fiecare ce vrea? Cum dă te-ai găsit tocmai dumneata să te duci cu IRTA până la unitate, când nici nu şti unde e? (parcă totuşi pe undeva se contrazicea; oricum, acesta să fi fost singurul inconvenient?, dar, în sfârşit, odată intrat cu valiza – o valiză normală, de carton, nicidecum un cufăr – pe poarta Comisariatului, nu mai aveam voie să comentez). Ce, crezi că în armată e ca-n civilie, vii-pleci dă capul tău când vrei tu şi când ți să scoală ție? Aici, ordenu o orden! Să egzecută, nu să discută! Auzi la el!

Toate acestea mi le spusese atunci (fără să fie prea clar), aproape pe nerăsuflate şi uitându-se mai mult la viitorii mei camarazi de arme cu care, începând de chiar a doua zi aveam să mănânc armată pe pâine, timp de un an şi jumătate, plutonierul-adjutant ce urma să meargă cu noi de la Centrul militar județean până la unitatea în care aveam să-mi trec la propriu examenul maturității; şi asta în urma unei banale - şi (eram convins, dar nu strica să fac o încercare) fără nici o finalitate practică - întrebări: anume, dacă nu era cumva posibil să fac drumul până la unitate cu maşina, pentru că de când mă ştiu, am avut, nu ştiu de ce, oroare față de tren. Mi-ar fi fost suficient un simplu şi scurt răspuns – nu!, dar adjutantul, poate din obişnuință sau, mai ştii?, din dorința de a ne impune de la început o anumită „disciplină”, se pierdu în acest mic discurs despre rigorile armatei, începând cu chiar momentul încorporării, şi după ce mă privi câteva clipe pe sub cozorocul caschetei, închizând savant un ochi, mă taxă: 

– Am impresia că dumneata eşti cam impertinent!

N-am mai zis nimic.

Era un om mic de statură, cam bondoc şi îmbătrânit peste măsură şi înainte de vreme – un moşneguț (şi nu ştiu ce mă făcea să cred că şi în urmă cu zece ani tot aşa de îmbătrânit arătase), cu fața plină de cute adânci, energic şi sprinten însă, în ciuda vârstei (oricum) înaintate, şi cu (lucru care în ziua aceea m-a surprins cel mai mult – mai târziu aveam să mă obişnuiesc cu el şi să mi se pară normal la toți subofițerii) dese accese de superior, de parcă era cel puțin colonel. Cu toate acestea, şi în pofida faptului că până să plecăm se mai rățoise la câțiva dintre noi (din te miri ce, desigur), pe drum avea să se dovedească un om de toată isprava, cu un suflet larg, deschis, foarte prietenos chiar, şi care „înțelege tineretul de azi”, cum ne-a spus.

La puțin timp după ce trenul a plecat din gară, parcă pentru a ne îndepărta gândurile de la cei rămaşi acasă, sau cine ştie din ce alt motiv, a început să ne povestească viața sa, viață care, aşa cum ne-a istorisit-o (şi cât a reuşit să ne istorisească din ea), mi s-a părut o sumă ilogică şi nedreaptă de experiențe şi întâmplări. Asta poate şi pentru faptul că trecea repede de la un lucru la altul şi de la o vârstă la alta, fără să țină seama de desfăşurarea cronologică a anilor.

Îi plăcuse de mic armata, şi îşi alesese această meserie („cariera armelor”) atât pentru frumusețea uniformei („parcă era mai frumoasă înainte, un sublocotinent pus la costum dă gală ai zicea azi că e general!”) şi considerația de care se bucură un militar, dar şi pentru că, „odată intrat pă drumu’ ăsta”, putea să se ştie împăcat cu gândul că mai despovărase umerii apăsați de griji şi sărăcie ai părinților care nu-l aveau doar pe el. 

– Noi, la părinți, acasă, am fost unşpe copii, cinci băieți şi şase fete, şi numai unu’ nu mai trăieşte, Mielu, că l-a pus dracu’ să stea la Bucureşti, unde s-a prăpădit acum un an, călcat dă tramvai; era croitor particolar cu aotorizație, avea şaişcinci dă ani şi mai lucra încă, numai pentru studenți lucra, că stătea în Regie, şi le loa puțin.

Începuse (cum altfel?) prin a fi „copil dă trupă” şi abia apoi făcuse (sau îşi „completase?” – n-am înțeles prea bine) şcoala, „în timpu’ noului regim popular… după ’48 adică…” 

– Ehe-heeiii, ce ştiți voi, mă copii?… Am dus-o greu, al draculi dă greu, pă vremea aia era alfel… vorbesc, până-n şcoală… Te înjura, te mai şi cârpea, da’ n-aveai voie nici măcar să strângi dân măsele. Strângeai p-ormă, când să dădea stingerea, noaptea, sub pătură, şi-l înjurai şi p-ăla care te bătuse, şi pă mă-sa, şi pă mă-sa lu mă-sa, şi-o țineai aşa până adormeai… Alfel era… acuma toate s-a schimbat, armata e penzion, nu alceva…

Ne dădeam unul altuia sticla de țuică (ce trecea inclusiv pe la el, unde poposea mai mult, chit că nu prea se atingea de ea) pe care unul dintre noi o scosese dintr-un cufăr veritabil, şi nu ne venea să credem că omulețul din mijlocul nostru care, aşa cum ne spusese, „la anu ies şi io la penzie şi d-acum o să am timp să pui şi io şi să îngrijesc câteva brazde acolo în fața casii şi-o să încep să pui şi bani de-o parte, pentru moarte, cum face orice om cu cap care vrea să-şi scutească neamurile de belele”, era în divorț – „în plin divorț!” 

– Io, mai mult plecat în tot felul dă misiuni (şi zicea misiuni cu o mândrie aparte, ca şi cum până de curând figurase pe ştatele de plată secrete ale Intelligence-service-ului), am lăsat-o mereu singură, că doar nu era s-o iau cu mine în misiuni (şi apăsă din nou cuvântul, deşi în afară de scripte de rutină nu credeam să mai fi făcut şi altceva decât să însoțească unul după altul contingentele de recruți de la „Centru” la unități, sau, mai ştii?), şi ea ştie ce pizda mă-sii a făcut în timpu’ ăsta, că degeaba n-a stat ea… Mai m-am făcut şi io că nu ştiu şi nu cred, da’ acuma, la bătrânețe, parcă a apucat-o dracii, că ne râde şi curcilii… Şi nu ştiu, domnule, nu ştiu dă ce, pentru că şi io am fost om la viața mea, şi nu i-a lipsit niciodată nimica… 

Şi-a trecut mâinile prin părul alb şi rar chiar şi pe acolo pe unde îi mai rămăsese, şi-a pus apoi cascheta şi, ştiind că nu mai aveam mult de mers sau poate – iar – dintr-un motiv ce ne-a rămas necunoscut, s-a închis în el, ca o broască țestoasă sub carapace, n-a mai scos un cuvânt, şi liniştea care s-a lăsat în compartiment am înțeles-o ca pe o nevoie a lui şi i-am respectat-o în consecință, cufundându-ne la rândul nostru în propriile gânduri, până am ajuns la destinație…

După ce am intrat în curtea unității privind melancolici la poarta grea de fier care s-a închis în urma noastră, sentimentul cert că cel puțin pentru o lună şi jumătate nu vom mai vedea oraşul decât eventual încolonați, în drum spre locurile de instrucție şi la întoarcere, aproape că s-ar fi materializat într-un fel anume de nu ar fi intervenit el. 

– Misiunea mea s-a termenat, io am primit orden să v-aduc întregi aici şi v-am adus! ne-a spus bătrânul plutonier-adjutant, trezindu-ne la realitate, cu ochii cuprinşi subit de o umezeală suspectă, după care a continuat: Aveți acuma grijă dă voi, făceți tot ce vi să ordonă şi nu vă încăpățânați, că tot vouă vă făceți rău. Ştiu şi io că armata e mai frumoasă s-o vezi la televizor, de 23 August, decât s-o faci, da’, mai ales că mulți dân voi aveți liceu’ la bază, trebuie să înțelegeți dă la bun început un lucru: cine nu face armata, nu e bărbat! Şi pentru asta trebuie să egzecutați ordenele, toate ordenele, întocmai şi la timp! Chiar dacă unele o să vi se pară absurde (?), sau dacă unele antrenamente vi se va părea suficiente pentru a le mai repeta încă de câteva ori. Au, şi ele, un rost al lor… Ei, şi-acuma rămâneți sănătoşi, şi nu uitați ce v-am spus, dacă vreți să vă fie bine…

A dat apoi mâna cu fiecare din noi, a făcut un stânga-mprejur impecabil, şi a pornit-o cu paşi elastici, săltați spre clădirea Comandamentului, aranjându-şi din mers ținuta…

 

Gândurile mi-au fost întrerupte la auzul unui zgomot metalic. Cineva executa operația aceea de ciocănire a roților, înaintea plecării trenului. Zgomotul trecu trăgând după el o umbră prin dreptul ferestrei lângă care stăteam lipit pe bancheta aceea capcană. După un timp, încetă. Se auzi apoi un hârâit chinuit ieşit dintr-un fluier plin cu apă, acestuia îi răspunse şuieratul subțire al sirenei locomotivei, umbra de adineauri, acoperită cu o pelerină de ploaie ridică un felinar roşu şi îl mişcă stânga-dreapta, stânga-dreapta, vagonul se zdruncină puternic, din toate încheieturile apoi, încet, încet, trenul se puse în mişcare, după ce roțile mai patinară în gol câteva secunde.

„Mai am timp să mă dau jos!”

M-am repezit la uşa vagonului, am deschis-o din nou cu multă greutate, şi ploaia care cădea drept, semănând cu o pădure deasă de fire cu plumb crea impresia că trenul se strecura cu prudență printr-un tunel foarte îngust, că dacă întindeam puțin mâna îi puteam atinge pereții reci. Am ridicat din instinct gulerul hainei subțiri şi am coborât o treaptă, pregătindu-mă ca în clipa următoare să sar. „Valiza!”

Rămas pe treapta vagonului, indiferent la ploaia care îşi schimbase direcția iar acum îmi poliza hainele am privit, până a dispărut, pata neagră a gării, apoi am urcat înapoi şi am împins la loc uşa neunsă a imensului compartiment.

Pe bancheta din fața celei pe care stătusem, era aşezat un bărbat şi văzându-l m-am bucurat pentru că împreună cu el, timpul avea să treacă mai repede. Totodată, dar fără a insista cu acest gând, m-am întrebat de ce se aşezase tocmai în acel loc, în ditamai vagonul gol, şi având în vedere şi că valiza aşezată pe banchetă indica faptul că acolo stătea deja cineva. Bărbatul mi-a răspuns la salut mormăind ceva neclar (puteam chiar să jur că făcuse „mor-mor”, întocmai ca un urs), apoi vreo cinci minute mă ignoră pur şi simplu, privind pe fereastră un peisaj pe care cu siguranță îl ştia pe dinafară. Iată că nu avusesem totuşi noroc, era clar că omul din fața mea era dintre aceia care chiar şi la un drum de sute de kilometri nu scot o vorbă, făcând călătoria un calvar, şi mai de nesuportat, ducând la crearea unei atmosfere stânjenitoare şi de tot rahatul. Nu puteam să mă uit la el, fiindcă îl simțeam atent la orice mişcare a mea şi nu ştiam cum va reacționa dacă ar fi observat că-l privesc. De încercat să intru în vorbă cu el, nici pomeneală. La un moment dat m-a încercat chiar un sentiment de teamă. Dar nu se făcea nici să mă mut pe altă banchetă. Priveam pe fereastra din cealaltă parte (nu vedeam nimic!), cu toate simțurile încordate, trăgând din când în când cu coada ochiului spre el.

Era o situație penibilă, din care nu vedeam cum puteam ieşi. Măcar dacă aş fi avut o carte la mine din care cel puțin m-aş fi prefăcut că citesc. Bărbatul din fața mea nu avea habar de temerile ce-mi bântuiau mintea, nu se sinchisea deloc de prezența mea şi m-am întrebat dacă nu cumva locul acela pe care se aşezase era al lui, ca vechi navetist ce părea, având în vedere că aceşti călători îşi stabilesc printr-un sistem de reguli unanim şi tacit acceptate locul fiecăruia în mijlocul de transport respectiv, pe care îl respectă cu strictețe, iar la o adică, îl şi revendică, în cazul în care a fost ocupat de cineva ce nu cunoaşte rostul lucrurilor. 

La un moment dat a scos dintr-o geantă sărăcăcioasă pe care o ținea pe genunchi (am tresărit fără să vreau când a deschis-o) un pachet cu mâncare: o bucată de brânză, câteva felii de salam, un sfert de pâine neagră şi o ceapă de apă. Se puse pe mâncat plescăind cu o aşa plăcere că am început să salivez. Plescăiturile mai că acopereau zgomotul roților şi o asemenea performanță m-a făcut să zâmbesc în sinea mea. Terminând de mâncat a aruncat firesc resturile pe jos, s-a şters la gură cu mâneca hainei ponosite, a scos o sticlă de-o jumătate cu nu ştiu ce conținut, a ras cam jumătate din ea şi mi-a întins-o fără un cuvânt. Nici prin gând nu-mi trecea să refuz, am luat sticla şi am dus-o profesionist la gură; era țuică – în mod curios foarte bună, „de casă”, eu aşteptându-mă la cine ştie ce poşircă. Am tras un gât apoi i-am înapoiat sticla mulțumindu-i; a dat din cap, a băut restul, a aruncat sticla pe jos apoi, cuprins de o veselie neaşteptată şi-a frecat palmele trosnindu-şi în acelaşi timp degetele şi m-a întrebat:

– Facem un şeptic?

– Facem! i-am răspuns ca un robot. 

Cum dracu’ să nu facem? Aş fi putut să-l refuz?

Scoase din buzunar o pereche de cărți făcute din coperte de caiete şi le împărți cu o dexteritate uimitoare. Am început să jucăm. Îmi tăia orice carte pe care o puneam pe servieta lui de pe genunchi transformată în masă de joc, şi nici nu aveam timp să văd ce anume semn era pe ea pentru că el mă aştepta nerăbdător să mi-o taie şi pe următoarea, fiind de fiecare dată convins că are aceeaşi carte sau cel puțin două la fel, dublate eventual de un şeptar. Total absorbit de joc, continua să tacă şi nu scotea decât câte un „a-haaa!” triumfător, de fiecare dată când îmi lua cartea, după ce mai întâi o izbea tare cu a lui, aplicându-i parcă o pedeapsă. Când venea rândul meu să amestec soioasele cărți, le cântărea cu atenție din ochi înainte de a tăia un şeptar, şi n-au fost multe dăți să greşească, astfel că de fiecare dată el pornea cu avantajul a două, trei atuuri. Eu în schimb jucam fix ca un ageamiu, total aiurea, şi în plus mă şi enervasem pentru că încă nu reuşeam să desluşesc bine literele şi cifrele de pe cărți (care nu aveau şi „figuri”), dar nici nu puteam să mă opun ritmului de foc automat pe care el îl impusese jocului.

Salvarea a venit absolut întâmplător, eu neavând nici un amestec în asta; făceam din nou cărțile, după ce mă bătuse („lampă”) a nu ştiu câta oară, şi, în timp ce mă străduiam să le amestec cît mai bine (ba chiar mi-a trecut prin minte să găsesc o soluție de sustragere a şeptarilor), în vagon intră controlorul. Îl salută pe bărbat ca pe o veche cunoştință şi schimbară câteva cuvinte. Am profitat de întreruperea jocului şi luând cărțile de pe servietă (le aşezasem ca să le taie, fiind pregătit să văd cum trage iar câțiva şeptari) am încercat să le studiez puțin. Controlorul nu stătu mult, îi spuse partenerului meu „noroc”, îmi zise de data asta şi mie „vă salut” şi, fără să-mi ceară biletul plecă spre vagoanele din față, călcând nepăsător pe gunoaiele de pe jos.

Am reluat jocul şi tot nu pricepeam nimic din ceea ce scria în colțurile cărților dar, curios, omul din fața mea aşeza cele două cărți, a mea şi-a lui de-o parte, de fiecare dată în dreptul meu, până când, strângându-le pe toate, am înțeles că în sfârşit îl bătusem. S-a posomorât brusc (sau poate că scurta discuție cu controlorul îl indispusese), a adunat cărțile şi le-a pus înapoi în haină fără nici o explicație. Ce puteam să zic sau să fac? Evident, nimic. Mi-am aprins o țigară, i-am întins şi lui pachetul dar nu s-a uitat la el, a mai stat o vreme cu ochii pironiți pe fereastră, apoi s-a ridicat şi a ieşit din vagon, cu doar câteva secunde înainte de a se opri trenul. Ajunsesem probabil într-o haltă, pentru că după nici un minut trenul se puse din nou în mişcare.

Am terminat de fumat, am strivit restul țigării pe podea, că doar asta era regula casei şi am simțit că mă cuprinde o uşoară toropeală. Puținele ore pe care le dormisem se resimțeau, ce bine ar fi fost să închid ochii şi să mă trezesc acasă, în pat, mai având încă la dispoziție cel puțin două ore de somn! Dar nu, eram în acvariul ăla mizerabil, uite că nici nu mai ştiam dacă mai ploua – m-am uitat pe fereastră, parcă nu! -, şi rămas singur mă întrebam iar cum putusem face o aşa mare prostie alegând să merg la Bucureşti cu trenul, contrar tuturor convingerilor mele de până atunci, după care cel mai bun şi mai avantajos mijloc de transport în comun este autobuzul (un număr rezonabil de indivizi, un control mai riguros, chiar posibilitatea înduplecării şoferului de a opri maşina mai aproape de casă decât în stație). 

Mi-am întins picioarele pe bancheta din față şi abia atunci am văzut că acela care stătuse acolo, în graba aproape suspectă de a coborî mai repede, îşi uitase geanta. Nu îmi stârnea nici un interes, dar nu mă îndoiam că altul în locul meu ar fi fost curios să vadă ce putea fi înăuntru. Chiar citisem undeva că nu ştiu unde se făcuse un experiment ca să se vadă reacția unor indivizi în fața unei astfel de situații în care îşi puteau băga nasul în diverse lucruri atunci când se simțeau în siguranță, nevăzuți de nimeni; erau primiți în diverse circumstanțe (un birou, apartament etc.) după care, sub un pretext oarecare erau lăsați singuri câteva minute, timp în care erau urmăriți şi filmați cu ajutorul unor camere ascunse. Un procentaj foarte mare se apucau să scotocească prin hârtii, sertare, dulapuri, unii şi-au ascuns chiar chiloți femeieşti în pantaloni – tot felul de cazuri ajungând până la patologic. La ce naiba îmi tot treceau chestiile astea prin minte? Am luat servieta – abia acum, ținând-o în mână am văzut cât de jalnic arăta, jupuită, descusută şi cu un mâner improvizat dintr-o împletitură de sârmă izolată – şi am plecat în căutarea controlorului. L-am găsit repede, în vagonul următor. Stătea obosit pe o banchetă şi se căuta prin buzunare.

– Uitați servieta domnului cu care am jucat cărți, i-am zis, întinzându-i-o. A uitat-o pe banchetă. Vă rog să i-o dați dumneavoastră când o să-l mai întâlniți.

Controlorul a luat-o şi a pus-o alături:

– Care domn? m-a întrebat, continuând să-şi întoarcă buzunarele, nemulțumit.

– Cel cu care am jucat… cu care jucam cărți când ați intrat în vagonul nostru.

– Aha! Bine, i-o dau.

– Doriți o țigară? 

Nu ştiu de ce, dar bănuiam că aşa ceva căuta. Nu mi-a răspuns, dar a dat din cap că „da”. I-am întins pachetul, a scos o țigară căreia i-a retezat rapid filtrul cu dinții apoi i-am oferit şi foc. Acum ar fi trebuit să mă întorc la locul meu, dar ceva inexplicabil mă ținea încă lângă el. Trenul se oprise din nou, dar nu urca şi nici nu cobora nimeni. Geamurile din acest vagon erau pur şi simplu mate din cauza murdăriei, astfel încât era imposibil să vezi ceva afară. Deşi se părea că nu-i făcea plăcere prezența mea, m-am aşezat lângă el şi am fumat şi eu o țigară. Mă ignora. Ba mai mult, îşi lăsă capul între mâini, ridicându-l doar din când în când, ca să poată trage din țigară.

– Da’ plouă, nu glumă!... am zis auzind picăturile lovind cu putere tavanul vagonului.

Nu mi-a răspuns şi acesta a fost şi motivul care m-a făcut să mă ridic şi să plec. Nu am făcut însă nici doi paşi că m-am auzit întrebat:

– Dumneata ai bilet?

– Sigur că am, i-am răspuns puțin furios şi am scos bucata de carton hotărât să i-o vâr în ochi. Poftim!

– Nu-i nevoie, zise, şi abia atunci catadicsi să-mi arunce o privire, plină de curiozitate. Îmi mai dai o țigară?

Am scos pachetul şi i l-am întins, făcându-i semn că-l poate opri. Şi-a aprins o țigară cu un chibrit gen „plic”, din acelea pe care eu nu reuşeam niciodată să le folosesc şi puse pachetul în buzunarul de la piept al hainei sale albastre de ceferist.

– Dumneata unde mergi?

– Poftim?

– Unde vrei să mergi? mă întrebă a doua oară.

– Pînă la New York! i-am răspuns plin de nervi.

– Nu, domnule, zise, fără a sesiza ironia, sau poate că dimpotrivă, intrând în joc (ceea ce totuşi n-aş crede): Unde mergi cu trenul ăsta!

– Cu ăsta, i-am răspuns țâfnos, pentru toată indiferența cu care mă tratase până atunci, merg până la Ghirdoveni, apoi schimb, şi tot aşa, până ajung la Bucureşti…

I-am întors spatele şi am pornit-o hotărât spre vagonul unde îmi rămăsese valiza.

– Te-ntreb, l-am auzit în spate, pentru că ne-am reîntors în Ghirdoveni de zece minute…