Antologie lirică VR
Constantin Iftimie
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
***
Deodată totul urmează să explodeze de prospețime înăuntru
Încet-încet,
Turme de porci se avântă spre marea încremenită a unei după-amiezi,
Grohăie,
Scot bulbuci printre dinții lor albi când se zdrobesc înnebuniți de pasiuni,
De amintiri.
Au limba înspumată de plăcere.
Încet-încet bem şi noi, mâncăm cu poftă fel de fel.
Nu putem face dragoste.
Însă Bricul Mircea nu mai iese de mult în larg,
Submarinele ruseşti din anii ’7o au ruginit complet,
Marea Neagră a încremenit la marginea Europei.
Nu mai am altă ştire drept pretext pentru cei bătrâni şi-nțelepți.
Lucrurile noi sunt netede şi uşoare în mările de nimic ale zilei, de rahat,
Plesnesc de grăsime,
Când le ating cu degetul tremurător ca să mă mântui,
Repede şi bine.
Asta presupune un transfer de putere care înfloreşte instantaneu,
În partea vieții care nu se vede.
Asta dovedeşte slăbiciune,
O artă facilă de-a crede,
Fluturele cinic al naturii mele
Deschide ochii, destupă-ți urechile,
Să simți
Fluturele cinic al naturii mele.
Înaintează contradictoriu prin văzduhul blând din jur spre prada lui.
Fericit cel ce cunoaşte cauzele înălțării în lumina adevărului,
Cărările înguste pe versantul lunecos şi dur.
Nici el
Nu mai suportă întunericul,
Nu poate să stea într-un loc fără să se joace puțin.
O furtună îi şuieră în cap încontinuu. Frumos cap,
I se zbate o pleoapă infimă,
Sub o aripă ponosită de abundență şi nestatornicie.
Nu se mai poate linişti,
E liber. Tot una e!
Până la urmă,
Cineva însă va rămâne ascuns în beregată ca un rechin în sângele negru,
Ca un om sătul de marile averi sau de tristețea amară a unei supreme puteri.
Ascultă-i rugă simplă bântuită de suferință , de distrugere,
În aerul pur al altui început.
Les femmes et le vin!
Sentimente profunde scurmă,
Rup cu lăcomie bucăți mari din natura plină de recunoştință.
Să râdem cât putem de slăbiciunea lor,
Jos cu răul!
Răul, jos, sănătos,
Gros,
Se clatină la mare depărtare ca o unealtă a adevărului împărtăşit de cei ce iubesc mult.
Are vârful ascuțit îmbăloşat de o vină nouă.
Babe cinice îşi mărturisesc în grabă neschimbarea, moşnegi –
Cum să nu,
Hi-hi!
Suferim de vină la fel toți,
Când frumuseții în tăcere nu-i cădem victimă uşoară.
Aud cuvintele lor clar, cum le citesc într-o carte,
Uneori în şoaptă, cu puțină spaimă,
Exact cum gândesc.