Lecturi fidele
Ioan Groşan
O SAGA MARAMUREŞEANĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Am mai spus-o şi o repet: scriitorul din provincie trăieşte în ultimii ani o situație ingrată. În condițiile catastrofalei difuzări de carte, când revistele literare, cu una sau două excepții, au tiraje confidențiale, când jocurile, premiile, fondurile literare se împart cu precădere doar de şi în Capitală, un volum sau mai multe, chiar foarte bune, apărute în provincie, riscă să rămână necunoscute publicului larg iubitor de beletristică, şi el înjumătățit de concurența televiziunilor. Doar şansa de a fi ajuns relativ devreme în Bucuresti (ca Ioan Es.Pop, de pildă) sau de a fi descoperit şi apreciat la superlativ încă de la debut (ca Ion Mureşan) i-a salvat pe cei pomeniți mai sus de un păgubos anonimat.
Situația pe care am descris-o o trăieşte, cred, şi prozatorul maramureşean Victor Tecar. Deşi a publicat din 2003 încoace trei romane, parți ale unei ample trilogii (Visul ca pedeapsă, scos de Biblioteca județeană Petre Dulfu, Baia-Mare, 2003, Visul ca iertare, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2008, şi Visul ca ispită, Editura Gutinul, Baia-Mare, 2013), ampla sa întreprindere epică n-a avut parte, după ştiinta mea, de ecoul meritat. Altfel s-ar fi întâmplat dacă romanele sale ar fi beneficiat de o difuzare tip Humanitas sau Polirom…
De la primele rânduri ale Visului ca ispită, cititorul profesionist îşi dă seama că autorul se înscrie cu fermitate în linia marilor prozatori realişti ardeleni, de la Slavici, Pavel Dan¸ Liviu Rebreanu, trecând prin Titus Popovici, Augustin Buzura, Ion Lăncrănjan şi ajungând până la mai tinerii Alexandru Uiuiu (de la Bistrița) şi Cornel Ivanciuc, ultimul – tot din Maramureş, dar bine „aclimatizat” în Bucureşti. E vorba, aşadar, de lumea satului transilvan, mai precis a celui chiorean, surprins în trei situații istorice: în perioada colectivizării, apoi în ceea ce ipocrit s-a numit „epoca de aur” ceauşistă şi, în fine, la începuturile „democrației originale” postdecembriste. Sunt urmărite destinele mai multor familii rurale şi ale unei multitudini de personaje din zona circumscrisă, volumele constituindu-se într-o veritabilă „cronică de familie” (în sensul romanului lui Petru Dumitriu). Victor Tecar ştie să pună în scenă, cu simț cinematografic, ample scene de masă – vezi în Visul ca pedeapsă secvența târgului de la Chioar – creionând din două-trei linii expresive crochiuri de figuri umane, mai mult sau mai puțin caricaturizate. Eroii săi – țărani mijlocaşi, activişti de partid, milițieni, muieri aprige, „smintiți” etc. etc. – sunt urmăriți într-o sarabandă de situații şi întâmplări, principalul – şi dificilul pentru orice prozator – intrument de individualizare fiind dialogul. Din această perspectivă, trebuie spus imediat că la Victor Tecar dialogul curge firesc, impecabil, şi, chiar dacă nu puține reginalisme apar în strucura lui, ele îşi dezvăluie pe deplin întelesul prin contextul în care sunt plasate.
Există apoi, mai ales în pasaje descriptive, un autentic lirism, unde metaforele potențează misterul atmosferei. Iată, în chiar începutul primei părți a trilogiei, descripția unui foc de stână: „Flăcările spintecau întunericul cu răni adânci de lumină; tăciunii se ațâțau între ei sfârâind de plăceri ascunse, iar noaptea era rece şi sumbra”. Se creează aici, ca, de altfel, şi în finalul primului volum şi-n începutul celui de-al doilea, un timp al realismului magic, ca în proza de sorginte sud-americană, potențând ascunse, stranii înțelesuri.
Toate acestea, ca şi multe alte calități epice, pe care spațiul nu-mi permite să le mai pun în lumină, fac ca trilogia lui Victor Tecar să se citească pe nerăsuflate.
Şi nu pot să nu remarc, în încheiere, că într-un singur an, 2013, spațiul maramureşan a reuşit să produca două saga care-l definesc, cel puțin literar, cu prisosință: recent încheiata trilogie a Visului… şi excelentul roman al sigheteanului Cornel Ivanciuc, Stăpânul spaimei. Ceea ce, în contextul literaturii române de azi, nu e puțin lucru.