Note clasice
Liviu Franga

VASILE PÂRVAN ?I CULTURA SLAVĂ (IV)

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014

 Proiecte 
 
1. Problema continuității românilor în Dacia lui Traian. Câteva banalități istorice regrupate antitradițional, de Vasile Pârvan, Membru al Academiei Române
 
Acest „proiect autograf de studiu”, aflat în arhiva „Vasile Pârvan” a Institutului de Arheologie omonim de la Bucureşti, redactat pe „1 f[oaie] ” (id., ibid.), îşi propune să abordeze, între altele privitoare la „problema romanismului oriental”, şi pe cele referitoare la ceea ce autorul numeşte „biologie etnică: migrații şi deznaționalizări”. Notăm, selectiv, poziția cercetătorului, aşa cum o întâlnim formulată în documentul manuscris: „Problema se pune aşa: din stările existente sub romani, năvălirile barbare rod şi distrug anumite regiuni, înconjură altele ca apa o stâncă / ... / Iar nu: transmigrații peste sute de km şi reîntemeieri de națiuni; acestea sunt excluse la popoare cu sentiment autohton (geții, celții etc.).” Prin genericul termen de „barbar”, tradițional în literatura de specialitate, istorică şi lingvistică, autorul are în vedere, evident, şi decisiva, din punct de vedere etnogenetic, apariție şi răspândire, apoi stabilire şi aşezare a elementului slav, meridional, în întregul bazin danubiano-pontic, de-a dreapta şi de-a stânga marelui fluviu.
 
 
2. Istoria românilor
 
Şi acest document autograf (de „2 f[oi]”) se află în arhiva „Vasile Pârvan” a Institutului de arheologie menționat deja. Documentul reprezintă cuprinsul sau sumarul unei viitoare sinteze, rămase într-un atât de regretabil stadiu, nici măcar incipient, doar embrionar. În cadrul capitolului al V-lea, autorul urma să abordeze Năvălirile turaniene, şi anume ale avarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor, tătarilor şi turcilor, la care se adăugau «bizantinizarea turanienilor» (de fapt, a unei părți a lor), precum şi «turanizarea claselor conducătoare», în sfârşit, dar separat (deşi în cadrul aceluiaşi capitol), «adoptarea slavismului ca formă de expresie publică a turanismului stăpânitor».
 
3. Dimitrie Cantemir. Comemorarea solemnă făcută în ziua de 21 septembrie 1923, pentru împlinirea a 200 de ani de la moartea principelui, de Vasile Pârvan, secretarul general al Academiei Române
 
Acest manuscris holograf («9 f[oi]”), purtând titlul şi însemnarea de mai sus, se găseşte, de asemenea, în arhiva „Vasile Pârvan”, aflată în posesia Institutului de Arheologie care îi poartă numele, şi scoate în evidență importanța excepțională a prezenței savantului domnitor moldovean în cultura, ca şi în istoria românilor. Reproducem mai jos comentariul, pe marginea acestui proiect, aparținând lui Al. Zub: „ / ... / un plan de expunere: « / ... / Ce a adăugat societatea în care a trăit (1 Moldova; 2 Constantinopolul; Rusia)? Rezultatul ». Pregătită spre a substitui discursul cu care fusese însărcinat N. Iorga, dar refuza acum să-l mai facă, [cuvântarea, N.N.] a rămas neterminată, căci sarcina a trecut, printr-o hotărâre a delegațiunii, asupra lui I. C. Negruzzi. Textul a fost însă utilizat parțial în alocuția rostită la 19 oct. 1923, cu ocazia centenarului Gh. Lazăr (Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Bucureşti, vol XLIV, 1923 / 24, p. 20)”. O referire la evenimentul din 1923 (respectiv, la bicentenarul morții lui Cantemir) ne oferă acelaşi Al. Zub în articolul intitulat În jurul unei comemorări la Academia Română, din revista Ateneu, X (1973), nr. 10 (octombrie), p. 15.
 
4. Die kulturgeschichtlichen Grundlagen des Sudost-europäischen Slaventums (Versuch einer historischen Archäologie der ehemaligen illyro-thrako-dakischen Gebiete in ersten Jahrtausend n.Chr.)
 
Penultimul proiect de care avem cunoştință, privitor şi la raporturile etnogenetice daco-romano-slave, se află în acelaşi fond „Vasile Pârvan” menționat mai sus. Autorul lui realizează, după cum suntem informați, o sinteză de mici proporții, pe care o propune (probabil, pe cale epistolară) profesorului german A. Trautmann, spre tipărire în revista care îl solicitase. Manuscrisul este datat 5 iunie 1924. Pe baza corespondenței păstrate, Al. Zub ne informează că „la 16 iun., acelaşi an, [Pârvan, N.N.] anunța deja că va preda ms. la 1 ian. 1928.”
 
5. Protoistoria slavilor
 
Ultimul proiect pârvanian dedicat investigării culturii slave şi relațiilor acesteia cu istoria altor culturi, materiale şi spirituale, limitrofe spațiului etnogenetic comun protoslav, deplasărilor protoistorice şi habitatului panslav originar, intitulat în forma notată imediat mai sus, a reprezentat, de fapt, ultima parte, a treia, „a tripticului privitor la istoria antică a spațiului carpato-dunărean”. Această continuare a Geticii, subsecventă părții a doua a tripticului (partea secundă urmând a se intitula Dacia Romană), avea să poarte titlul edificator de Protoistoria slavilor. Este citată, în acest sens, şi mărturia aparținând aceluiaşi Radu Vulpe, în articolul Vasile Pârvan gânditorul, savantul, profesorul, publicat în revista Luceafărul, IX (1966), nr. 2 din 8 ianuarie, p. 7.
 
În locul unor concluzii
 
În orizontul de cunoaştere, ca şi în activitatea cotidiană, profesională, universitar-academică, a savantului român, preocupările legate de contactul cu lumea complexă a slavității, de la investigația cultural-istorică propriu-zisă, ca domeniu distinct al cercetării, până la colaborarea ştiințifică în proiecte şi parteneriate instituționale, nu au ocupat, nicidecum, o poziție marginală. De asemenea, atari preocupări nu au apărut mai târziu, după cristalizarea domeniului central şi prioritar de cercetare ştiințifică, cumva în prelungirea şi completarea acestuia. Raportarea lui Vasile Pârvan la lumea culturii slave a constituit o constantă a întregii sale investigații istorice, ea s-a prefigurat de timpuriu, odată cu celelalte interese ştiințifice, încă de pe băncile facultății, şi, în sfîrşit, subliniem, nu l-a părăsit nici măcar în anul sau anii dinainte de presimțitul (chiar de el însuşi) sfârşit. 
Prin urmare, în viziunea general-istorică a lui Vasile Pârvan, apariția şi primele forme de manifestare ale fenomenului cultural slav, apoi întreaga sa dezvoltare, de-a lungul devenirii comunității de civilizație istorică euro-asiatică, până în epoca, practic, contemporană, au reprezentat părți constitutive decisive ale unei Istorii globale fundamentale a umanității, părți de Istorie coarticulate în mersul acesteia de la un mileniu la altul şi, totodată, conexând continentele, de la vechile bazine ale civilizației antice clasice până în pragul mondializării începute în secolul al XX-lea şi triumfătoare prin globalizarea de astăzi. 
Aducem în sprijinul acestei afirmații, incluse în ultimul paragraf de mai sus, următorul scurt fragment dintr-o lucrare la care nu ne-am referit deloc până acum, în pofida celebrității ei perene. Este vorba de Memoriale, carte apărută în anul 1923, la Casa editorială „Cultura Națională”. În ediția originală, acest pasaj se află în finalul primului alineat de la p. 104:
„Amară şi grozavă pedeapsă a Destinului a căzut însă apoi şi asupra conducătorilor sălbatici. Mulțimile deslănțuite, odată zvârlite înapoi de rezistența biruitoare a adversarilor, au început distrugerea propriei lor țări, uciderea în massă a propriilor conducători, dărâmarea întregei orânduiri a societății de până la ei; cei săraci, cei înfometați, cei nenorociți, au aruncat la pământ pe cei mai norocoşi ca ei din propria lor patrie, i-au maltratat, i-au batjocorit, i-au ucis. Din robi, ei au devenit tirani sângeroşi. Din exploatați, ei au devenit exploatatori. Şi până şi roadele geniului creator, în artă şi ştiință, ale vremilor trecute, au fost nimicite, fiindcă erau rude bune cu foştii stăpânitori, deveniți acum martiri.”
În opinia noastră, reputatul savant român face aici aluzie - aşadar, fără, altminteri, absolut necesarele precizări cronologice, existente obligatoriu în operele propriu-zis istorice, din sfera cărora Memoriele n-au făcut niciodată parte - la foarte recent petrecutele, în epocă, evenimente politice din Rusia celui de-al doilea deceniu al secolului trecut. Precizările istorice lipsesc, desigur, intenționat, fiind evitate din evidente rațiuni politico-diplomatice: în 1918, revoluția bolşevică triumfase în Rusia devenită U.R.S.S., iar în anul publicării în volum a Memorialelor, 1923, Lenin era încă în fruntea statului sovietic şi a partidului comunist, autoimpus ca unicul legal. Aluziile din pasajul citat au în vedere, prin urmare, evenimentele, pe cât de sângeroase, pe atât de absurde ca logică şi curs al Istoriei, survenite în Rusia transformată, dintr-un imperiu țarist, până la 2 martie 1917, într-un alt, dar fundamentalmente nou, imperiu, de data aceasta dictatorial, al proletariatului, al sovietelor şi al comisarilor poporului, mai ales după 24-25 octombrie ale aceluiaşi an (celebra „Mare Revoluție Socialistă din Octombrie”). Citim, în consecință, rândurile aluzive ale lui Pârvan ca pe o amară, implicită concluzie la imprevizibilele răsuciri, răbufniri violente uneori, ale destinului istoric. Evenimente „scrise” mai întâi cu sânge au condus, prin voința dirijată a liderilor unui singur partid, cel bolşevic - cunoscut şi temut prin declaratele sale scopuri de acaparare exclusivistă, totalitară a puterii -, la apariția primului stat socialist din lume. Cumplită experiență a Istoriei, căci un astfel de stat s-a născut printr-o dublă lichidare: a trecutului „exploatator”, țarismul, pe de o parte, dar şi a prezentului extrem de incomod, aripa social-democrată a stângii („menşevicii”), pe de alta.
Prin Vasile Pârvan, cultura română, depăşind orizontul fatalmente îngust al specializării ştiințifice, arheologico-epigrafice, din domeniul istoriei, se afirmă, pe urmele deschise, cu mai multă sau mai puțină vreme înainte, de savanți de notorietate enciclopedică, precum Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Nicolae Iorga, ca produsul unei experiențe cognitive specifice şi complexe. Grație lui Pârvan, ştiința şi, nu mai puțin, arta explorării istoriei / Istoriei în perimetrul culturii române ajung să ofere epistemei moderne panorama unei viziuni integratoare, în spațiu şi timp, dar şi profund comprehensive, a meandrelor, vizibile şi invizibile, din care este alcătuit parcursul individualului către universalul umanității.