Putere si solitudine

 Marcantă personalitate nu doar a literaturii, ci şi a vieții noastre publice, Ana Blandiana e o figură atipică. În timp ce alte personaje dintr-o asemenea zonă fie aspiră fără ocol la puterea politică, fie se dovedesc atrase de aceasta slujindu-i, nu o dată în chip indign, pe reprezentanții săi aflați pe val (nicio grijă, atît înainte, cît şi după 1989, cînd cei doi preşedinți de țară cu o prestație mai lungă şi-au format cîte o „curte” culturală), poeta se distanțează categoric de magnetica putere. Mărturia d-sale poate surprinde: „Poate că trăsătura mea cea mai determinantă – calitate aproape ireală şi, cu siguranță, defect vinovat de multe – a fost de-a lungul întregii vieți oroarea de putere. Ea este cea care explică majoritatea actelor mele, de la cele mai bune pînă la cele mai rele. O oroare în care se amestecau disprețul şi dezgustul, repulsia şi chiar ura (în măsura în care am fost vreodată în stare să înțeleg definiția acestei noțiuni), dar niciodată frica”. Deoarece frica i se înfățişează drept resortul ascuns al atracției către putere. Frica de cei ce-o dețin şi frica pe care pofteşti s-o inspiri, odată ajuns un beneficiar al ei. Socotind puterea „o realitate dezgustătoare şi revoltătoare, vulgară şi profitoare”, Ana Blandiana declară: „Doresc să schimb esența puterii fără s-o ating”. Şi aici se poate vorbi nu doar de puterea totalitară, care a găsit în persoana scriitoarei un adversar decis, ci şi de puterea postdecembristă, cînd „ipocritul ideal egalitar al comunismului” s-a văzut substituit prin „transformarea consumului (şi a banului care îl face posibil) într-un jalnic ideal”. „Ideal” ilustrînd repulsiva deviză, imună, se vede, la schimbarea macazului politic, a scopului care scuză mijloacele, întrucît suspendă frînele morale. Lupta împotriva unui asemenea factor perfid nu e mai puțin dificilă decît cea împotriva aberației comuniste, căci se situează sub baniera democrației la care am năzuit atîta amar de vreme. Şi aici intervine conştiința individualității. Dacă în „epoca de aur” un „disident” putea în mod firesc a se simți un exponent al unei colectivități oprimate, în prezent libertatea cuvîntului, mozaicul politic, peisajul schimbat sub diverse raporturi al existenței impune o retranşare pe poziții personale. Ana Blandiana vrea să se exprime în nume propriu: „Nu-mi vine să spun noi, românii sau noi, femeile sau noi, poeții, deşi sunt şi româncă, şi femeie şi poet. Dar sunt în felul meu, pluralul mă jenează, îl simt inexact, nu numai vulgarizator, ci şi manipulator”. Poeta are nevoie de libertate precum de un act vital, de o respirație a conştiinței. Dacă în trecut, înrolîndu-se în „disidență”, participa, într-o măsură inevitabilă, la sartriana „angajare” (o angajare nobilă în acel caz), acum îşi declară insistent nonangajarea. Identificarea cu destinul singular: „Mi-a fost întotdeauna frică de lucrurile care te angajează pentru toată viața”. Înțelegînd a se disocia de orice formă de colectivism (termenul frisonează în urma terifiantei experiențe comuniste), mărturiseşte a fi învățat, drept „un lucru esențial” „că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mîna ta este făcut şi că orice delegare de intenție este o trădare de intenție”. Un rabat la liberul arbitru al persoanei, delegarea puterii conține, măcar virtual, impostura delegării inclusiv a ideilor în numele cărora s-ar cuveni exercitată. 

Mai mult decît oricînd, Ana Blandiana realizează prețul libertății. Libertate jugulată fățiş de regimul comunist, amenințată în zilele noastre de concrescența intereselor mercantil-politicianiste, drapate de principiile liberale ale societății de consum. Şi cum ar putea fi dobîndită libertatea la o cotă satisfăcătoare, decît prin solitudine? Prin izolarea individului în forul conştiinței sale de care e întrutotul răspunzător. Deajuns cu pluralul etatizat şi (ori) folosit în scopuri demagogice. Drept care, repliindu-se pe treapta nonangajării, poeta devine o ferventă a solitudinii pe care ne-o înfățişează drept o condiție inalienabilă a supraviețuirii morale: „Toată viața nu mi-am dorit decît să fiu singură. (…) Pentru că singurătatea este condiția meditației şi a gîndirii şi prin asta poate deveni o armă şi un pericol pentru cei care încearcă să te stăpînească, gîndind în locul tău”. Un reper oportun îl reprezintă acel laitmotiv al dostoievskienelor Amintiri din Casa Morților, potrivit căruia imposibilitatea de-a rămîne singur, ani îndelungați, constituie cel mai apăsător neajuns la care ar putea fi supus un deținut. Pentru un tip uman introspectiv, un veritabil supliciu. Astfel încît, condiția izolării progresive, simțămînt congruent cu cel al identificării cu sine a ființei înzestrate cu vocația binelui, se impune în centrul considerațiilor autoarei. Mai întîi, pe palierul ipostazei publice, pe care, totuşi, d-sa rămîne o prezență: „Poate că drama persoanei publice care am fost este aceea de a fi cu egală intensitate radicală şi democrată: ideile în stare pură aveau tendința să viseze în aerul rarefiat al irealității, în timp ce egalitatea şi toleranța pe care le presupune democrația – mai ales sub strălucirea suspectă a balcanismului – impunea obligația cedărilor succesive”. Apoi, pe cel al intimității, care include şi autoscopia eului creator (ale cărui produse, în situația de față, s-au bucurat de o largă recunoaştere): „Toată viața am fost obligată să mă scuz nu pentru defecte, ci pentru calități. De altfel, acestea din urmă, şi nu celelalte, mi se reproşau. Mi-a fost întotdeauna jenă să-mi etalez darurile şi am avut întotdeauna vinovăția noroacelor”. Ca şi, apoftegmatic, printr-o recuzare a antologiilor: „Un poet trebuie citit singur, aşa cum o femeie frumoasă trebuie privită decupată din context”. Atitudine ce implică, normal, disocierea de politica propriu-zisă: „N-am trăit niciodată la hotarul dintre politică şi literatură, ci la hotarul dintre implicarea în viața cetății şi abstragerea în lumea propriei pagini”. Ceea ce impune o radicalizare a solitudinii. Iese aici la iveală, în chip explicit, fibra conservatoare a individului creator, „aristocratismul” său pe care nivelarea „democratică” e predispusă a-l ignora. În ambientul contemporan, „Ascultarea, ca virtute creştină”, s-a pierdut „în toate sensurile ei semantice”, deci şi în acela al superiorității unor categorii umane: „Nu numai că nimeni nu se mai supune nimănui (nu este ascultătoare), dar nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Toată lumea (ca şi istoria contemporană) nu este decît o colecție de discursuri simultane şi paralele pe care nu le ascultă nimeni. De aici şi singurătatea, şi războaiele”. Întru sprijinirea ideii elitelor, căci despre acestea e vorba, chiar dacă nu e folosit termenul, ni se oferă şi o analogie anatomică. Numai o parte redusă a creierului uman e folosită în procesele vieții, aşa cum doar un procent foarte scăzut din populația globului trece dincolo de necesitățile biologice, dedicîndu-se temeinic valorilor spiritului. Plus o supoziție ironic-rezonabilă: „Dar nu cumva ar fi mai greu de suportat un creier care ar funcționa cu toate celulele sau o omenire formată numai din intelectuali?”. 

Se produce însă o compensație. Puterea execrată de Ana Blandiana face loc puterii pe care o dobîndeşte o individualitate cultivată prin solitudine. Aceasta funcționează cum o instanță care ia în considerare, analizează, judecă fenomenologia socială, angajată doar față de sine însăşi, confruntîndu-se cu epoca, nu în numele unor criterii exterioare, ci prin cele ale asumării personale. S-ar zice că nu există un vid al puterii. Nu devine astfel solitudinea însăşi o putere? Operațiile sale valorizatoare sunt libere de presiunile de-atîtea ori oneroase ale contextului. E o putere deschisă, separată fiind de pragmatismul politic-administrativ şi, prin urmare, fără instrumente coercitive. Pentru a afla adevărul, ochiul autoarei sfredeleşte necurmat derutantele aparențe. Dispensîndu-se de „băşcălia care dizolvă cu aversiune tot ce nu înțelege” (umorul, să zicem caragialesc, nu intră în stilistica d-sale favorită), poeta apreciază cu gravitate specificul poporului român. Începînd cu o interogație, schițează o conciliere între extremele ce l-ar putea caracteriza: „Suntem, într-adevăr, un popor frivol? Există nenumărate argumente gata să sprijine o afirmație atît de frivolă ea însăşi. Şi totuşi, cum se împacă frivolitatea cu răbdarea şi capacitatea de-a îndura, ba chiar cu înclinarea spre dăruire pînă la jertfa care apare în istoria noastră în anumite momente de răscruce, cum au fost tragedia şi apoteoza primului război mondial?”. Pentru a urma un răspuns… blagian: „Dar poate că nu e vorba de un amestec, ci pur şi simplu – asemenea unui gheizer care reuşeşte să străpungă de dedesubtul unei mlaştini – din cînd în cînd ajunge la suprafața istoriei, din adîncuri, cîte un ecou recuperator al fondului nostru prelatin”. În legătură cu un calendar al compromisurilor colaboraționismului, următoarea observație a contrarietății, pe care lesne am putea-o corobora cu cîteva nume de cărturari care s-au „vîndut” la spartul tîrgului: „Există oameni care n-au făcut dintr-un motiv sau altul compromisuri şi care, îmbătrînind, nu cunosc suferință mai mare decît regretul de a nu se fi vîndut la timp. (…) Nu există destrăbălate mai perverse decît domnişoarele bătrîne care regretă că nu au devenit cocote şi care, cu ultimele forțe, se aruncă la masa bucatelor înfulecînd fără ruşine tot ce se nimereşte”. Şi, în sfîrşit, o opinie critică asupra Occidentului, pe care de atîtea ori ne arătăm dispuşi a-l socoti nediferențiat paradigmatic: „o Europă obosită de propria ei libertate şi dominată de strania noțiune de political correctness, o noțiune absolut similară cenzurii interioare, pe care am cunoscut-o atît de bine şi de care m-am apărat cu atîta înverşunare”. Rînduri lucide, care ne reamintesc reacția dezamăgită a unor disidenți ruşi. Să admitem, de-o neştirbită actualitate. Ne-am fi mirat dacă discursul Anei Blandiana n-ar fi conținut şi acest embrion de euroscepticism. 

Declarînd, conclusiv, că şi-a scris cartea nu pentru a comunica un adevăr pe care-l deține, ci pentru a găsi un adevăr de care are nevoie, poeta subliniază natura de fluid existențial pe care-l au paginile d-sale. Pagini fidele unor stări de spirit mai curînd, decît unor preconcepții fie şi cu alură onorabilă, fidele mobilității unor căutări ce le asigură o specială frăgezime. Insuflată nu o dată de „puterea credinței”, Ana Blandiana pare a se afla într-un confesional, în care mărturisirile i se amplifică, iau avînt în asemenea măsură, încît se aud pînă-n rîndul enoriaşilor prezenți în biserică. 

 

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, 2013, 484 p