Cronica literară
Tudorel Urian
Caractere şi destine
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
În a doua jumătate a anilor ’80, pe la începuturile mele de cronicar literar, am scris pentru revista „Orizont” o cronică la romanul lui Viorel Marineasa, Litera albă. Titlul ei, Marcel Proust ?i scriitorii plugari, este foarte relevant pentru a defini opera de ficțiune a scriitorului, inclusiv substanța volumului de proză scurtă, Înainte ?i după (războiul rece), scris un sfert de secol mai târziu. Scrisul lui Viorel Marineasa s-a bazat încă de la început ?i s-a perfecționat continuu pe o combinație pe cât de originală, pe atât de neobi?nuită între, pe deoparte, un fel de descriere arhetipală a satului din sudul Banatului de la sfâr?itul celui de-al Doilea Război Mondial (cu rădăcini înfipte temeinic în interbelic) încoace, cu reguli de conviețuire transmise din generație în generație, cu vocabularul specific, menit să dea relief ?i să creioneze psihologii, pentru care astăzi, în multe situații, chiar ?i un timi?orean ca mine trebuie să apeleze la dicționar ?i, pe de altă parte, tehnicile narative cele mai sofisticate, ținând de experiența literară a modernității ?i postmodernității. Citind cărțile lui Viorel Marineasa, regăse?ti intact farmecul scrierilor lui tata Oancea ?i ale altor scriitorilor în grai bănățean din perioada interbelică, dar ?i opera de virtuoz a unui inginer al textului cum puțini mai găse?ti astăzi în literatura română, material didactic ideal pentru ample seminarii la cursurile de naratologie. Parcă pentru scriitori ca Viorel Marineasa a inventat Cornel Ungureanu disciplina Geografia literară.
Înainte ?i după (războiul rece) este un volum de proză scurtă, încărcat de o mitteleuropeană nostalgie în care o lume pe cale de extincție, rămasă doar în amintirile autorului din anii îndepărtați ai copilăriei sale, este pusă în implicită paralelă cu decadența, lipsa de repere ?i de substanță, ritmul de viață tot mai accelerat al lumii contemporane. Memoria are capriciile ei ?i unele personaje, prezențe solide în cotidianul rural al unor vremuri demult trecute în uitare, ies, pe nepusă masă, la suprafață prin câte o replică dată într-un anumit moment, poate nu cea mai spectaculoasă, nici cea mai inteligentă rostită vreodată, care a străbătut însă în chip miraculos timpul ?i în jurul căreia se poate reconstitui, ca un vas din cioburi, întreaga personalitate a celui în cauză, dar ?i locul său în cadrul comunității.
În spirit postmodern, în proza lui Viorel Marineasa diacronia a fost abolită în favoarea totalei sincronii. Viziunea narativă este una rizomică, în care trăirile prezentului încorporează amintirile trecutului, clasicii literaturii împart locurile de onoare ale mesei cu vechii povestitori țărani din anii copilăriei, raționamentele vorbele de duh ?i reacțiile iconoclaste ale unor oameni demult trecuți în lumea drepților se insinuează par?iv în gândurile, conversațiile ?i întâmplările prezentului, comunismul pur ?i dur al anilor '50 se se prelunge?te sub alte forme, perfid ?i grotesc, în anii tot mai decerebratei tranziții spre nicăieri. Până la urmă, toate crochiurile ?i schițele acestui volum pot fi luate ?i ca momente ale existenței unui om singur care astăzi î?i trăie?te viața, rememorând întâmplări de demult ?i observând tot ceea ce îl înconjoară, dar se ?i autodefine?te prin unghiurile din care observă ?i interpretează realitatea, pornind de la pretexte dintre cele mai diverse. Ca un adevărat prozator, Viorel Marineasa descrie, nu analizează, relatează faptele ?i spusele personajelor sale, nu le judecă. Tonul său, cum spuneam, este unul discret melancolic, specific literaturii mitteleuropene scurtcircuitat din când în când de acute observații metatextuale care vizează tehnica povestirii: „Trenul înaintează printr-un tunel vegetal. La Gomila (văzută din cer, trebuie să fie chiar o cocoa?ă înțesată de copaci) opre?te o clipă în pădure. Nu urcă, nu coboară nimeni. Nicio făptură nu mi?că la canton. Sate ?văbe?ti fără ?vabi. Turnurile ca ni?te suliți ale bisericilor ce stau să pice; descind bihoreni ?i moldavi tăciunii. Nu asta ai vrut să zici. ?i nu a?a. Ton searbăd, tristețe căcăcioasă. Dându-te jos din vagon ai probleme cu identitatea. De ce trebuie să-l continui pe ăla de acum patru?ceva de ani, de ce să te raportezi la el? De ce această priză toxică pe care ți-a trecut-o în grijă? Încă te bagi prea mult în seamă, îți spui, ?i constați că fațada mânăstirii franciscane i se arată prea de-a dreptul privitorului.” (p. 67)
Lumea lui Viorel Marineasa este ca un joc lego ale cărui piese aruncate dezordonat într-o cutie conțin chipuri umane, vorbe, sentimente, bârfe, caractere, trăiri, behaviorisme, obiecte, imagini insolite, sentimente care i-au marcat existența, i s-au impregnat în colțuri ale memoriei de unde ies năvalnic la suprafață atunci când de a?tepți mai puțin. Periodic, autorul scoate la întâmplare astfel de piese (precum dadai?tii cuvintele din pălărie), pe care le asamblează, dezasamblează ?i reasamblează în combinații dintre cele mai originale pentru a pune cât mai bine în evidență caractere, a sugerea destine, a readuce în atenție aerul altor timpuri. În vorbe puține, Viorel Marineasa recompune o întreagă lume, căreia îi simți bătăile inimii, pe care ai sentimentul că o înțelegi, că îi simți dinamica vieții. Ca în climatul acestui birt popular din anii ’50. Respect întocmai grafia autorului: „Uica (mătu?oniu, nu pricepi? unchiu, pră domne?te) îi încins cu un ?urț ?i numa trage din țigare. Când măsoară răchia până la dungă, câteodată lasă plugara pe marginea tejghelei. Uneori nu-i dă drumul dintre buze, chiar dacă scrumul se desprinde singur ?i se mai lasă prin pahare. Nu-i bai, Europa-i departe, suntem la începutul anilor ’50, ne pregătim să tragem oblonul la semnalul clasei muncitoare alcătuite din frizerul Ferencz ?i po?ta?ul Zăicin. Unchiul o să meargă un pic pe la Canal, de unde se va întoarce cu multe istorii. Va rămâne acela?i palavragiu. Pultul (tejgheaua) o să păstreze mirosul trăscăurilor de pe vremuri ?i atunci când fostul copil, devenit mo?, va vizita casa (anul 2007) ajunsă în posesia unor bihoreni”. (p. 120)
Poate paradoxal, de?i sunt foarte scurte (într-una dintre secțiunile cărții ele nu depă?esc mai mult de o filă ?i jumătate), textele lui Viorel Marineasa sunt greu de clasificat din punct de vedere literar. Aproape toate sunt o combinație de memorialistică, publicistică (conțin elemente concrete, verificabile din prezent sau din trecutul nostru mai mult sau mai puțin îndepărtat), teorie literară ?i proză de cea mai bună calitate. Luate în sine, multe dintre ele sunt un fel de tablete literare, precum cele scrise de Geo Bogza înainte de căderea comunismului. Laolaltă alcătuiesc însă un volum închegat, nea?teptat de coerent, ca un roman al trecerii prin viață a personajului narator, pe modelul, să zicem, al prozei Norei Iuga, dar beneficiind de cu totul alte mijloace narative.
O carte precum Înainte ?i după (războiul rece) are, în principal două mari ținte de public: cei care urmăresc conținutul pove?tilor relatate ?i mai cu seamă nostalgicii unui mod de viață specific localităților din Banatul montan, dar ?i speciali?tii sedu?i de tehnicile narative destul de sofisticate ale autorului, preocupați mai degrabă de cum spune, decât de ce spune scriitorul. Speciali?tii în teoria textului vor găsi cu siguranță în scrisul lui Viorel Marineasa un excelent teren de aplicație. Pe de altă parte, o observație pe care o făceam în urmă cu douăzeci ?i cinci de ani mi se pare chiar mai actuală astăzi decât atunci, pentru că, între timp, obi?nuințele de lectură ?i ritmul vieții au suferit mutații majore. Adevărată delicatesă pentru naratologi ?i fanii textualismului prin tehnicile narative foarte bine puse la punct ?i postmodernismul manifest, cartea lui Viorel Marineasa are un caracter regional foarte pronunțat, trimite la specificitatatea unui ținut ?i a unui mod de viață destul de greu de descifrat de către cineva care nu este de-al locului. În schimb, cei familiarizați cu viața culturală ?i socială specifică vechilor localități din Banatul montan, au toate ?ansele să se rătăcească în tehnica narativă uneori destul de complicată a prozatorului, dacă nu au deschiderea teoretică a lui Cornel Ungureanu, ?i el fiu al locului. Riscul real este ca o asemenea carte, admirabil scrisă, să-?i găsească mai greu publicul, dincolo de perimetrul zonei geografice din care î?i extrage substanța. Volumul lui Viorel Marineasa este, a?a cum menționam mai sus, un produs emblematic de geografie literară.
Discret ?i modest, truditor de ani buni în câmpul literaturii, dar niciodată în bătaia reflectoarelor, Viorel Marineasa este unul dintre cei mai rafinați prozatori români ai anilor din urmă. Cu siguranță, scrisul său ar merita mult mai multă aplecare din partea criticii literare ?i a marelui public.
Viorel Marineasa, Înainte ?i după (războiul rece), proză scurtă ?i foarte scurtă,
Editura Paralela 45, Pite?ti, 156 pag.