Locuri şi locuiri la Mircea Eliade

 Debutul cu Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009) delimitase deja, cu stil şi farmec, zona de interes a Andreei Răsuceanu: geografia literară. Sensurile pe care le dă acestei sintagme în cartea cea nouă (Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, 340 de pagini) diferă, însă, de ceea ce înțelege prin geografie literară Cornel Ungureanu, de pildă, dar ele se despart discret şi de impresionanta bibliografie occidentală a temei. Căci, dincolo de radiografierea atentă a locurilor apropriate de Eliade prin personajele sale şi cu toată atenția pe care o acordă terminologiei de ultimă şi penultimă oră – aceasta diversificată, subtilă, dar şi suficient de ambiguă –, cartea sugerează (chiar şi prin adăugarea unor secvențe cumva colaterale subiectului, cele despre care vorbeşte în cronica sa Paul Cernat) un adevăr vechi, formulat periodic în fel şi chip: nu există un loc adevărat, real, există doar nenumăratele locuri văzute, descrise, trăite, iubite, con-crescute de oameni. 

Restrângând perspectiva la nivelul cititorilor de literatură, aceştia nu mai au acces la privirea inocentă asupra lumii, ceea ce „văd” ei a mai fost văzut şi (de)scris, aşadar încărcat cu un sens de neocolit. Sigur, un loc anume poate accepta mai multe lecturi, acestea completându-se unele pe altele până la a rotunji aura mitică a unor geografii. În plus, locurile/ținuturile cu pereche reală se comportă aidoma celor imaginate, intrând deopotrivă în instrumentarul interpretativ al cititorului. Nu întâmplător trimite A.R. la comentariile lui Mircea Mihăieş la Yoknapatawpha faulkneriană. Aceasta are o realitate la fel de consistentă precum cea a Dublinului lui Joyce, a Parisului lui Balzac şi a Bucureştiului lui Mircea Eliade. Ce rămâne în urma unei locuiri personalizate – din viață şi/sau din scris – e atmosfera înțeleasă ca rezultantă a unor impregnări senzitive. Cei care vin în urmă o adulmecă, o degustă, în cazurile alese o completează, căci ea nu-i altceva decât rezultatul succesiunii coadaptațiunilor, cum ar spune Eminescu („Ceea ce-au pus părinții înlăuntru iese azi la iveală; dar părinții înşişi n-au făcut decât să-şi coadapteze intelectul unor medii consecutive, şi rezultanta acestor coadaptațiuni consecutive e inteligența noastră. De aceea şi avem înțelegerea oricărui timp din trecut, şi puțină pricepere pentru viitor”). 

Ținutul astfel mitificat, prin locuire expresivă, fie păstrează urme vii, fie imită/reproduce schema livrescă a unui loc de-acum recognoscibil. Aşa se întâmplă cu enigma dublei ninsori descrisă de Giampiero Comolli (vezi Propensiunea narativă în fața peisajului inenarabil, în Gianni Vattimo, Pier Aldo Rovatti, Gândirea slabă, 1998): „Când peste satul troienit apare în tăcere castelul...”. Ninsoarea văzută pe fereastra trenului şi cea din Castelul lui Kafka se confundă, îşi împrumută semnalmente, adâncesc peisajul. Ființa culturală nu mai e inocentă, vederea ei mereu „mişcată” descoperă ploi bacoviene, cețuri ca-n Turner, luminişuri grigoresciene. Memoria culturală e (mai) puternică; a împins în umbră memoria „naturală”. A.R. îşi propune să descopere „ce anume a făcut ca anumite zone bucureştene să capete acea «aură» de mister care supraviețuieşte şi astăzi”, ştiind deja că „între ceea ce am numit, succesiv, geografie reală, fictivă, interioară, trăită, spirituală etc.” granița este subțire. 

Geografia „vie” a oraşului este consemnată „nu doar în documente oficiale, prin mijloacele şi instrumentele ştiințelor exacte, ci mai ales în ceea ce J.-J. Wunenburger numea «atlasul interior» al fiecăruia“. Semnele citite de Mircea Eliade şi personajele sale pentru a favoriza întrepătrunderi ale sacrului cu profanul sunt introduse în text, ca apoi să li se constate misterioasa realitate. Strada, oraşul sunt interpretate ca o partitură; când interpretarea e memorabilă, ea e recunoscută şi asumată şi de alții. Poezia străzilor eliadeşti s-a transferat acestor străzi reale şi durează, funcționând ca realitate pentru cititori. 

Concurența realului cu ficțiunea s-a extenuat, cei doi descoperindu-se frați supuşi interpretării, adică interogării prin cuvinte. Realul plus proiecția sa livrescă provoacă „dublarea sensului” (Giampiero Comolli) şi conduc la încheierea că gândirea narantă e proprie şi celui care citeşte, nu numai celui care scrie. Cum precizează A.R., „Eliade vorbeşte în mai multe rânduri, în jurnalele sale, despre o «geografie reală», care nu coincide neapărat cu datele imediate ale «realității» profane, ci cu cele ale unei mitologii bucureştene: «Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942», spune în Jurnal. În acelaşi sens, Eliade vorbeşte şi despre istoria «adevărată» a oraşului, ce se bazează pe geografia sacră deținută de orice spațiu natal care, odată explorat, reconfigurează harta acestuia într-o schemă intimă, echivalentă cu un parcurs inițiatic.” 

A locui înseamnă şi a-ți afla locul în alt loc decât casa ta, însă traiectoria nu exclude dorința de a reveni acasă. Mircea Eliade spunea firesc acasă având în minte casa de la Bucureşti, de mult şi pentru totdeauna rămasă în urmă. Locațiile succesive pot fi înmulțite până la complicata structură a unei rețele, dar casa-acasă e una singură, cea la care revii, cu gândul măcar, ori de câte ori alegi să străbați unicalea rememorării: „Într-un anumit fel, traversând spații geografice familiare sau necunoscute, călătoresc totodată în trecut, în propria mea «istorie».“ „Privirea” în trecut e ritualică (vezi Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice. Antropologie şi comunicare, 2003). În contextul ritualic al amintirii, se ivesc un spațiu şi un timp care se delimitează de real (de ambele realuri, aş zice – de cel al prezentului şi de cel al momentului rememorat) pentru a permite accederea la illo tempore. Andreea Răsuceanu scrie: „Vorbim, în cazul axei ce uneşte zona Căii Victoriei cu cea din preajma Foişorului de Foc (mai exact, două străzi – Christian Tell şi Salcâmilor), de una tempo-spațială însă, căci ea semnalează şi un proces introspectiv, de rememorare, consemnând un parcurs prin memoria personajului: întreaga filozofie a acestuia, viziunea sa despre viață şi frământările care dau glas vriei sufleteşti a unei întregi generații sunt cuprinse între aceste două limite care generează, deopotrivă, topografia exterioară, bucureşteană, precum şi pe cea interioară, a memoriei”. Locuirea se întâmplă mereu în spațiu (locul-cel-larg, gândit, inevitabil, cu o jumătate de gând, căci simțurile ne înşală de îndată ce privim dincolo de lungimea brațului nostru întins, un dincolo totuna cu lumea şi universul) şi în loc (lumea-cea-mică a prejmei şi împrejurului, a casei, a curții şi grădinii, a străzii). „Imaginea lumii“ şi nostalgia depărtărilor, topografia conştiinței, labirintul citadin, podul ca spațiu al angoasei, tramvaiul: un vehicul psihopomp, o fereastră deschisă spre peisaj, tabloul, oglinda, fotografia ca fereastră spre trecut sau vehicul anamnetic, labirintul vegetal, insula sunt sub-temele ingenioase prin care A.R. detaliază tema incitantă a geografiei literare. 

Sorin Alexandrescu însoțeşte entuziast volumul şi remarcă un lucru esențial: „Lectura lui Eliade o conduce pe Andreea Răsuceanu la o altă lectură a Bucureştiului. Oraşul se citeşte ca o carte, observa Bertrand Westphal”. Însă geocritica descrisă de acesta din urmă nu apropie geografia reală şi cea ficțională, ci scoate în evidență o apropiere funcționând deja de la bun început. Cartea Andreei Răsuceanu o probează ispititor pagină cu pagină.

 

Andeea Răsuceanu, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, 

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, 340 de pagini