Cronica literară
Grațiela Benga
Bătălii pierdute, bătălii câştigate
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Apărută spre sfârşitul anului trecut, Amazoanele. O poveste (Iaşi, Editura Polirom) e o carte care are în spate istorie şi istorii. Nu numai că o altă producție de succes a Adrianei Babeți (dedicată şi ea, pe alte paliere, sexului atipic) era istorie (Dandysmul. O istorie – 2004), cât faptul că istoria de milenii a mitologiei referitoare la amazoane întretaie o anume istorie personală a autoarei. De aceea, probabil, istoria mitologică (sau mitologia istorică) din cartea Adrianei Babeți nu cuprinde nicio pagină aridă şi niciun pliu prăfuit. De aceea, are nerv, suflu şi parfum subtil de mirodenii. De aceea, exercițiul monografic erudit s-a metamorfozat într-o fermecătoare poveste.
Au fost odată...
Unei fetițe îi plăceau poveştile (ca oricărei fetițe), dar abia aştepta secvențele cu „în ce vrei să ne înfruntăm”. Aceeaşi fetiță subțire şi agilă era cercetaş, mai târziu, în jocurile cu băieții – lupte puse la cale cu strategii de tip Winnetou, prin stufărişul din mlaştinile Timişoarei de altădată şi într-o grădină părăsită, cu vegetație sălbăticită şi cu o fântână secată. Nu era băiețoasă, dar nici nu evita riscul aventurii. Îşi sonda trăirile, îşi forța limita. Structura ei fragilă verifica exact ceea ce îi era străin: ignorarea nesiguranței, pornirea nesupusă, dezinhibarea independentă. În anii ’50, fetița intra transfigurată în camera unui vecin, fostul ofițer Bojidar Moşorca, alături de care se aşeza sub pavăza unui candelabru din lemn sculptat şi mânuia armate întregi de soldați de plumb, lângă planşe, hărți militare şi macheta cetății fortificate a Timişoarei. Stabileau strategii, asediau şi dădeau comenzi de atac, luptau pe metereze şi, dacă situația de pe câmpul de luptă o impunea, băteau în retragere. Era o lume mirifică, paradisiacă – alta decât cea din jocurile cu păpuşile. Profund diferită. Şi complementară, căci îi scotea la iveală, pe şablon jungian, arhetipul animusului înăbuşit în inconştient.
Peste ani, Adrianei Babeți i s-a cerut să scrie un eseu despre fortărețe pentru revista „Secolul 20”. Eseul nu a fost scris, dar documentarea a rămas impresionantă. Aşa a ieşit la iveală un nou subiect, Despre arme şi litere, topos literar despre care studenții Adrianei Babeți auzeau câte ceva, fascinați, la cursurile din anii ’90. Pe vremea în care începea să prindă formă Despre arme şi litere. Pseudo-strategikos, autoarea a fost zile la rând în Muzeul Fortărețelor, în mansarda muzeului din Dôme des Invalides – o întoarcere în timp (în istoria luptelor reale şi în povestea celor imaginare, din copilărie), dar şi o reîmprospătare a strategiilor de cucerire şi a modurilor de supraviețuire. Sau de retragere – din îndoială, din neîncredere.
Iar, de la arme şi litere, de la straşnicii bărbați care au strălucit şi în luptă, şi în pagină, s-a ajuns la Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură (1998) iar, mai apoi, prin deviație, la un model inspirator pentru o înfruntare cruntă (aşa cum e şi scrierea unei cărți). S-a (re)descoperit o matrice neobişnuită. Copleşitoare. Amazoanele.
Femei războinice, istorie şi mit...
Cu chipurile ascunse sub coifuri şi trupurile umbrite de platoşe, amazoanele porneau neînfricate la luptă. Începând de la Homer, istoria mitologică a păstrat mitul fondator al amazoanelor, împreună cu variantele lui, ca produse ale imaginarului masculin. Hellada era o lume patriarhală, iar autorii care se îndreaptă spre povestea amazoanelor sunt, până în epoca modernă, bărbați.
De la explicarea numelui de amazoane, cu care se deschide eseul, se poate înțelege de unde s-a ivit imaginea femeilor războinice cu sânul tăiat, din cine s-au născut sau cum apar când duşmane bărbaților, când egale, când iubitoare. Modul în care le văd istoricii şi poeții din Antichitate, tărâmurile pe muchia dintre realitate şi mit, unde viețuiau amazoanele, chipul sub care apare amazoana de-a lungul vremilor, din epopei, poeme, tragedii, romane, picturi şi sculpturi, filme, benzi desenate şi jocuri pe computer sunt, şi ele, preluate, expuse şi analizate. Prin urmare, se examinează suporturi deosebite (literare, metaliterare, virtuale), se iscodesc epoci diferite. De la Homer şi Aristofan, prin creştinismul timpuriu, Renaştere, Baroc şi Lumini, prin „şocul romantic” şi scrisul decadenților, amazoanele ajung în secolul XX. Devin, treptat, un bun de larg consum. Aparțin periferiilor artei, fiindcă numele mari care ating mitul amazoanelor o fac în treacăt sau ca simplu exercițiu de imaginație. Însă „cine citeşte literatura confesivă (jurnale, autobiografii, memorii, corespondență) a unor Lou Andreas-Salomé, Rosa Mayreder, Alma Mahler-Werfel, Natalie Clifford Barney (cea pe care Rémy de Gourmont avea să o numească «Amazoana», destinatara celebrelor Lettres à une Amazone), Gertrude Stein, Colette, cine urmăreşte biografiile incredibile ale Isadorei Duncan sau Mata Hari, dar şi viața Fridei Kahlo sau a lui Coco Chanel, poate să înțeleagă mai bine de ce anume vechea poveste a luptătoarelor libere şi neînfricate renaşte sub semnul Noii Eve.” (p. 177).
Ieşite din comun, femeile războinice se adună când într-un bloc compact, când în rânduri puternic şubrezite. Intră în categoria superwoman, începând cu femeia-muschetar, pirat sau şerif, spadasină, corsară, pistolară, până la femeia puşcaş marin, comisar în revoluția sovietică, android sau hacker. La fel ca Ahile (cel care a ucis-o pe faimoasa Pentesileea), vulnerabil doar în călcâiul său, destule amazoane par să ascundă o singură slăbiciune – iubirea. În rest, sexualitate nudă, duel amoros, elanuri nimfomane sau impulsuri sadice, toate depistabile în poveştile cu şi despre femeile războinice, din vremurile de demult până în producțiile de astăzi, fie ele la cote estetice înalte, fie destinate publicului larg sau intoxicate de militantisme (feministe, stângiste ş.a.). Sălbatice, frigide sau devoratoare, amazoanele străbat veacurile răsturnând convenții, întrebuințând pragmatic bărbații sau lăsând garda jos în fața iubirii. Cu o răbdare şi o perseverență greu de egalat, Adriana Babeți cercetează toate ungherele, suflă praful de pe coperte îndelung neglijate şi înlătură păienjenişul dintre role de filme uitate. Nu o sperie nici riscul rătăcirii în luxurianța informațiilor, nu dă înapoi nici în fața anvergurii unor clasici, a dificultății unor filosofi ori a obscurității unor valori. Tasso, Von Kleist, Baudelaire, Stendhal, Virginia Woolf, Marcel Proust, William Faulkner se întâlnesc, fără reculul inadecvării, cu pop culture, cu filme de serie B, cu romane polițiste sau de serie neagră. Îi aduc împreună câteva femei „mânuitoare de arme (la propriu), dar, mai ales, variantele lor stilizate. Toate însetate de amor, gata să-şi devoreze bărbații. Să ni le reamintim pe Brigid O’Shaughnessy, femeia fatală şi criminala versată din Şoimul maltez (1930) al lui Dashiel Hammett, sau pe Irene Adler a lui Conan Doyle, sau pe eroina lui Maurice Leblanc, Dolores Kesselbach. Spre a nu mai vorbi de seducătoarele ucigaşe cu sânge rece din romanele lui Raymond Chandler (Carmen Sternwood, Eileen Wade, Dolores Gonzales).” (p. 545)
Efuziunile belicoase ale femeilor sunt, desigur, parte a unui stil de viață. Derivă dintr-un mod de a pregăti trupul, cu sau fără mutilare, dintr-o rutină a exersării, dintr-o tradiție a întreținerii lui (şi) prin alimentație, din arme, cai, harnaşamente, haine, coafuri, bijuterii şi travestiuri identificabile în aproape orice câmp mitologic străvechi sau actualizat. Pe toate la rând le studiază autoarea în efortul ei enciclopedic, dar şi cu dorința de a discerne realitatea istorică de mit, cu pasiunea de a consulta tratate de morală şi scrieri politice, reprezentări artistice şi reflecții filosofice. Cât despre acestea din urmă, citim câteva rânduri lămuritoare: „Oare de ce filosofii se referă atât de puțin la amazoane? Întâi, pentru că, urmându-l pe Aristotel, majoritatea separă ferm mythos şi logos. Dacă filosofia e ştiință, atunci închipuirile din mit, cum sunt şi amazoanele, nu au ce căuta pe teritoriul ei. Şi, în al doilea rând, pentru că mai toți filosofii mari stau de strajă pe redutele sistemului patriarhal şi apără, cu voie, fără de voie, andocrația.” (p. 310)
Tactici de luptă, strategii de seducție....
Dacă Amazoanele. O poveste este, în primul rând, un studiu academic erudit, cu o bibliografie consternantă care acoperă milenii şi adusă la zi cu cele mai proaspete titluri de pretutindeni, cartea e, totodată, deschisă spre o categorie generoasă de cititori. E o carte cu două focoase (după cum mărturiseşte autoarea într-un interviu luat de Elena Vlădăreanu), țintind atât specialiştii, cât şi acel public interesat de femeile luptătoare care, mai ales în ultimii ani, au invadat filme şi cărți de succes, cum sunt Million Dollar Baby (cu Hilary Swank) şi Millenium-ul lui Stieg Larson. Pentru a scăpa din această situație aparent fără ieşire, fără ca focoasele să-i explodeze în față, Adriana Babeți recurge la ceea ce a învățat în copilărie, când imagina asediul cetăților fortificate. Caută cea mai bună tactică pentru a se apropia de victorie, cu atât mai mult cu cât propune un subiect față de care cultura română nu şi-a arătat mai deloc fascinația. Şi o face împăcând disecția textului, analiza, interpretarea, explicația, filiația, comparația cu narativizarea şi grația stilistică. Adică mânuind cu aceeaşi abilitate armele cercetării academice şi pe cele ale seducției epice.
Lupta nu i-a fost uşoară: „... cotropită de iureşul noii armate, mă cuprindeau iar îndoiala şi neîncrederea. Dar când le vedeam pe bravele oştene cum se avântă călare, cu pletele ascunse sub coifuri sau lăsate în vânt, [...], simțeam că parcă prind şi eu curaj. Simțeam clar că, spre a le povesti cum se cuvine mărețele isprăvi, nu mă-nzestrase cerul nici cu piept de aramă, şi nici cu glas de oțel. [...] Eram doar eu şi ele, în pagină. Atunci, cum să fac? Să lupt în primul rând cu partea firavă, temătoare, din mine, căci îmi era tot mai clar că acolo era adevăratul vrăjmaş, cel care mă descuraja atât de des. Să strâng ca pe un scut o carte albă la piept, să mă ascund în platoşa de hârtie, să trag viziera din litere pe chip, ca să se ivească altcineva, o altă persoană, parcă străină, vorbind cu înzecite glasuri la a-ntâia plural, plină de siguranță şi de curaj.” (p. 20) Curajul de a aborda un subiect fără prea mare impact în peisajul cultural românesc e dublat, aşadar, de nevoia de a-şi învinge propriile temeri, dar şi de necesitatea de a-l seduce pe cititor. De a-i învinge mefiența că un demers erudit, cu ambiții exhaustive, este, fără doar şi poate, greoi şi plicticos. De a-l obliga să se predea necondiționat curiozității intelectuale şi bucuriei de a se lăsa sedus de farmecele textuale.
Atentă la tot ce are o cât de mică legătură cu tema, autoarea excavează în cele mai diverse şi îndepărtate zone. Cu metodă, cu disciplină – obligatorii în orice tactică de cucerire a unui obiectiv. Şi cu un lexic adaptat pe măsura frontului de luptă: amazonland, amazonomahie, amazonstyle, amazonsaga, amazonotopică, amazonologie, amazonolog, amazonograf, amazonerit. Iar pe acest front, autoarea intră, pe rând sau deodată, în mai multe roluri. E arheolog, istoric literar, eseist, antropolog, etnolog, detectiv, istoric al mentalităților, sociolog, psihanalist, istoric al artei şi comparatist. Caută, studiază, contemplă. Lărgeşte mereu, concentric, hotarele subiectului – căci receptivitatea ei iese din sfera pasivității absorbante de informație – pentru a intra în registrul asediului temerar, dar binevoitor. Al ieşirii în întâmpinare. Cu tenacitate, cu îndrăzneală. Cu răbdarea de a forța fără odihnă zidurile cetății. Iar, când aceste virtuți ale combativității se păstrează egale peste decenii de documentare şi peste multe sute de pagini de carte, fără ca abordarea să devină vreodată exsanguă, încercănată şi devitalizată de acțiuni lipsite de temei, e limpede că victoria îi e la îndemână.
... şi fascinația poveştilor
Ceea ce îi apropie autoarei victoria e chiar împletirea cercetării minuțioase cu o poveste fabuloasă. Sau cu mai multe. Fiindcă, privind înlăcrimată machetele faimoaselor fortărețe din Dôme des Invalides, autoarea notează. „Cu inima strânsă, le mai cuprind o dată, din prag, pe toate. Oh, Doamne, îmi spun. Praful şi pulberea şi uitarea mai crâncenă decât moartea o să se aştearnă peste ele. Peste tot. Învârt comutatorul. Apoi plec.” (p. 686) Praful şi pulberea s-ar fi putut alege şi din chipurilor femeilor războinice. Independente. Care au răsturnat pe dos lumea patriarhală, cu convențiile şi restricțiile ei. Cartea Adrianei Babeți le asigură supraviețuirea. Le oferă locul (meritat) în istorie – într-o istorie scrisă până acum mai cu seamă de bărbați, cu şi despre bărbați. Aşa cum apare în Amazoanele, istoria temerară îşi arată o față până acum ignorată. Prin devoalarea, explicarea şi compararea actelor de agresiune şi transgresiune ale femeilor de-a lungul veacurilor, se revendică pentru acestea, nu violent-militant, ci perseverent-seducător, un loc printre cei care au făcut / au „scris” istoria.
Iar peste poveştile amazoanelor (cele mai multe încheiate tragic) se aşterne povestea autoarei înseşi, care, scriind, îşi rememorează copilăria şi îşi reactualizează formarea, incluzând totodată şi altă poveste – a scrierii acestei cărți. Printre poveşti, aşadar, la întretăierea dintre ordine, rigoare, metodă şi freamătul imaginației, la limita dintre migală şi pasiune – acolo se situează Adriana Babeți în cartea sa. Căci disciplina discursului nu se confundă cu linearitatea searbădă. Autoarea anticipează, revine, nuanțează, îşi mută personajele pe tabla narațiunii ca pe nişte soldăței de plumb, astfel încât o amazoană sau alta (re)apare în alte locuri, în alte timpuri. Pusă mereu în altă lumină.
Demers enciclopedic, reliefând în construcția lui însuşi modelul de lectură folosit de autoare în abordarea mitului şi a siajului pe care l-a lăsat, Amazoanele e, explicit, un captivant tratat despre istorie şi mit, război şi strategii de cucerire, dar, implicit, şi un fascinant tratat despre seducție (erotică şi epică), în care, dincolo de atitudinea lor atipică, Talestris, Pentesileea, Bradamante, Clorinda, Madeleine de Maupin, Albertine şi atâtea alte amazoane apar ca o ilustrare convingătoare a excelenței feminine.
Sub acelaşi semn al excelenței stă şi cartea despre ele.
Adriana Babeți, Amazoanele. O poveste, Editura Polirom