Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
Metafizica, prin tribunalele istoriei
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
La începutul anilor 2000, George Bondor era Asistent la Facultatea de Filosofie din Iaşi şi ținea seminariile cursului de Metafizică, al cărui titular era Ştefan Afloroaei. Printre studenții de atunci, nu neapărat mai inteligenți decât cei de azi, dar poate ceva mai cultivați, puțini totuşi puteau pretinde că înțeleg discursul celui de-al doilea. Era nevoie de o „lungime de undă” la care cei mai mulți nu se puteau conecta. O colegă de an declara înainte de fiecare curs că preferă „să-şi odihnească neuronii”. Orele de seminar însă veneau cu „lămuririle” necesare, implicit pentru cei „odihniți” sau care funcționau pe „unde scurte”. Explicațiile lui George Bondor clarificau „neînțelegerile” noastre. Era suspect de calm şi poate prea îngăduitor cu interpretările stângace, „originale”, ori de-a dreptul în afara subiectului. Avea, concret spus, talentul pedagogic de a te face să pricepi când era ceva de priceput. Nu vreau să spun că nu era sau nu este filosof, ci că avea şi are ceva în plus, e cu adevărat profesor de filosofie (lucru rar). Dar, dacă ar fi să păstrez distincția între filosof şi profesor de filosofie, la care s-au referit vechi şi noi comentatori, aş opta, cel puțin în privința cărții la care mă voi opri, pentru George Bondor – profesorul.
Într-un interviu televizat, George Bondor îmi spunea că, dacă şi-a dovedit calitățile de scriitor, dacă a scris până acum cu plăcere şi pasiune, atunci cartea de debut, Dansul măştilor. Nietzsche şi filosofia interpretării (Editura Humanitas, 2008), este aceea. Şi îi dau dreptate, scriitorul e la lucru şi la locul potrivit acolo. În a doua jumătate a anului 2013, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi i-a apărut a doua carte de autor, Dosare metafizice. Reconstrucție hermeneutică şi istorie critică. Dar în mod normal, Dosare metafizice ar fi trebuit să fie prima. E cumva lesne de recunoscut, în privința stilului, că ea a fost la început.
Cartea reia, după cum mărturiseşte însuşi autorul în Cuvânt înainte, prima parte a tezei lui de doctorat, susținută public în decembrie 2003 (aşadar cu 10 ani mai devreme de apariția în volum) care purta titlul De la metafizică la hermeneutică. Friedrich Nietzsche. Ultimul capitol este o reconstituire din cursurile susținute în ultimii ani, de Filosofie contemporană, Fenomenologie, Fenomenologie aplicată şi filosofie practică, Exegeză şi argumentare în filosofie, Cercetări hermeneutice actuale.
Un merit pe care i-l atribui lui George Bondor, cel din Dosare metafizice, este că a reuşit să îl dubleze pe profesorul de filosofie de un excelent avocat al metafizicii, în nenumăratele procese în care istoria a târât-o pe aceasta din urmă. Îi ia partea elegant, obiectiv, inteligent, chiar dacă se simte deopotrivă afecțiunea ascunsă. În plan secund, lectura cărții poate fi un prilej de reamintire pentru cei care s-au intersectat vreodată cu filosofia (sunt analizate momentele esențiale ale disciplinei, sunt clarificate noțiunile ei fundamentale), dar şi o bună introducere în domeniu pentru cei neinițiați. Se spune adesea despre filosofi că au o limbă a lor, numai de ei înțeleasă. Şi iată că mai există câte un autor care contrazice prejudecata aceasta, care are o minte de o claritate remarcabilă, care expune sistematic, cu metodă, parcursul metafizicii, că nu poți citindu-l, să nu admiri şi să nu te bucuri. Şi o spune un om care are cel puțin pretenția că a stăruit, de peste un deceniu, în lăcaşurile bătătorite, mai mult sau mai puțin, ale filosofiei.
Cele cinci capitole structurează istoria metafizicii într-o ordine căreia nu ai ce să-i reproşezi (dacă ar fi totuşi să remarc o omisiune, atunci aş numi lipsa unor concluzii finale, deşi poate nu e chiar o lipsă, ci mai curând o deschidere...). În reconstrucția punctelor importante ale metafizicii dintotdeauna, se disting două situații în care aceasta s-a supus criticilor: când presupozițiile ei au fost percepute ca imposibile ori inutile, fapt care a venit cu apariția altor presupoziții, cu schimbările de paradigmă din epoci noi, cu îndoiala, criza, dorința de altceva (au fost sensibili la această tendință Kant, Hegel, Nietzsche, Heidegger etc.); şi când s-a crezut aşa de mult în supozițiile ei, că nu doar că s-au dus la împlinire, dar s-a mers până la consecințele ultime, până la considerarea metafizicii un întreg, cu o logică definitivă şi cu posibilitățile esențiale epuizate (mai ales romanticii şi-au asumat această situație, precum Schleiermacher, Schlegel, Dilthey, dar şi Hegel, apoi Nietzsche, Heidegger, Derrida şi alții).
Bondor face inventarul criticilor ce s-au adus metafizicii de-a lungul timpului, cu scopul de a înțelege cum anume ea a devenit, astăzi mai mult decât oricând „arena unor certuri fără sfârşit”. Cauzele bătăliilor de secole sunt împărțite de autor în patru categorii: 1. Definirea diferită a obiectelor de studiu ale metafizicii şi a problemelor ei; 2. Absența unor convenții unanim acceptate cu privire la enunțurile metafizice; 3. Intersectarea metafizicii cu alte discipline, mai cu seamă cu ştiințele exacte, care i-au „furat” temele şi, firesc apoi, au apărut şi întrebările asupra a ce i-a mai rămas metafizicii; 4. Din pricina multiplelor metode la care metafizica a recurs, s-a ajuns şi la multiplele ei sensuri şi la indeterminare. În pofida acestor cauze însă, Bondor pledează pentru o unitate a metafizicii tradiționale, care ar consta în primul rând în a vedea „habitudinile mentale şi discursive” proprii acesteia, în pofida pluralității sistemelor metafizice şi interpretării asupra lor. Apoi, conceperea metafizicii ca ontoteologie e un alt argument solid în favoarea unității. Cercetarea ființei şi a lui Dumnezeu rămân să identifice acel corpus al metafizicii clasice. Aşa s-ar rezuma primul capitol al cărții, cel care analizează natura problematică a metafizicii dintotdeauna.
Aristotel, Toma din Aquino, Suárez, Descartes şi urmaşii lui sunt analizați pentru a structura şi întregi corpus-ul metafizicii, printr-o schiță genealogică, în cel de-al doilea capitol. Urmează, în capitolul trei, dezvoltarea argumentelor pentru unitatea metafizicii, cu referire la subiectul metafizicii, la constituția onto-teologică a domeniului, la cea istorică şi la conceptul formal al „metafizicii clasice”. Sub zodia criticii este structurat cel de-al patrulea capitol, cu scenariile ce au făcut posibile transfigurările şi punerea la zid a metafizicii: critica naturalistă (Francis Bacon), critica empiristă (John Locke), critica pozitivistă (Auguste Comte), critica logico-nominalistă (Occam), critica lingvistică (Lorenzo Valla, Thomas Hobbes), critica analitică (Rudolf Carnap). Tot în acest capitol, sunt analizate criticile radicale, care încep la Kant şi continuă cu Hegel şi filosofia modernă. Ultimul capitol expune o critică a modernității târzii, cu reformularea hermeneutică a ideii de fundament, cu destrucția istoriei ontologiei, cu depăşirea metafizicii, cu gândirea împreună sau nu a identității şi diferenței, cu pozitivități, opoziții şi deconstrucția lor, cu reabilitarea marginilor prin deconstrucție, cu critica reprezentării, cu analiza sistemelor şi a metanarațiunilor, cu trecerea de la „moartea lui Dumnezeu” la „dincolo de ființă” şi cu critica subiectului.
Astfel, răsfoieşte George Bondor dosarele metafizicii, făcând deopotrivă o reconstrucție a conceptului de metafizică şi rememorând momentele istorice importante, de la Aristotel până la şcoala lui Wolff, trecând prin Kant şi Hegel, cei care primii înfăptuiesc o radicală critică a metafizicii. Dosare metafizice poate fi închipuită ca o hartă pe care poți pune degetul, pentru a urmări ori de câte ori a fost metafizica criticată, pusă sub acuzare, declarată vinovată, învinsă, dată la o parte, abolită. Foarte inspirat este titlul lucrării, ce trimite, în opinia autorului, la trei lucruri. În primul rând, la faptul că volumul este alcătuit pe seama unor fişe de lucru privitoare la istoria metafizicii, cu întâmplările ei fundamentale. În al doilea rând, titlul spune că istoria metafizicii poate fi pusă în dosare distincte, în funcție de tradițiile de gândire, de şcolile filosofice sau de interesele cercetătorilor. Al treilea motiv, şi poate cel mai sugestiv, trimite la chestionarea în repetate rânduri a metafizicii. Nenumărate sunt procesele şi tribunalele în care istoria a chemat la judecată metafizica şi, totuşi, ea a reuşit să le supraviețuiască (printr-un „miracol” doar, crede George Bondor), cu riscuri asumate, cu „muncă în folosul comunității”, plătind de multe ori cheltuielile de judecată sau ajungând, alteori, în situația de condamnată la moarte. Numai un autor care iubeşte cu adevărat metafizica şi are, pe deasupra, vocația ei, are dreptul şi pasiunea de a o personifica!