FRUMUSEȚEA ÎN VREMEA SIMULĂRII

 Da, aşa e: la timpuri de restrişte, frumusețea e hâdă. Şi ea, la fel ca şi tristețea oamenilor simpli, ca şi inconştiența împăraților (uitați-vă în orice fotografie sau planşă a Istoriei şi veți constata că tiranii au fost urâți!!), la fel ca şi gândurile lor, ca şi gesturile lor. Frumusețea nu mai e ceremonioasă, ci carcinomioasă! Oamenilor încep să le scape nuanțele printre degetele pretențiilor, de aceea, dau edicte personale prin care desființează criterii sănătoase (sau le înlocuiesc cu altele, împrumutate de prin ospicii!). Nu mai sunt atenți la delicatețuri, nu mai privesc în ochi candoarea, nu-şi mai amintesc deloc de clipele de gingăşie pe care le-au petrecut, cândva, odinioară, hăăăt, demult, un pic după „illo tempore”. Au ajuns să obosească foarte repede, de aceea sunt posaci, fiindcă le-a dispărut suflul generozității, după care, ca să-şi împlinească noua menire, se grăbesc să intre în portretul-robot al „omului nou”: se iau la harță cu onoarea, snopesc în bătaie cinstea şi otrăvesc cavalerismul. Pe calapodul existențial al unei periculoase pandemii – în care se dezvoltă viruşi mortali, precum: anormalul, bizarul, suspectul, imoralul, strâmbul şi nesănătosul – omul de azi, aflat sub presiune, calcă-n picioare, cu o sminteală negreşită şi irepresibilă, absolut toate principiile sacrosancte ale vieții. Nu numai Frumusețea, dar vor ajunge să ne oblige să simulăm până şi existența. Fiindcă, astăzi, noi, oamenii normatici, nu mai trăim propriu-zis. Ci doar ne prefacem că trăim. Simulăm viața. 

Astăzi, nimic nu se mai consumă în original. Totul e în copie. De fapt, mai exact, în copie a copiei. Ersatz cu înlocuitori. Surogat de substitut. Se simulează absolut tot ce poate înşela aparența şi se poate strecura în spatele acesteia, părând nu doar că-i seamănă, ci că este chiar ea: iubire, cinste, competență, morală, onoare, savoare, „savoir être”, conştiință, prietenie, bucurie, muncă, pricepere. Totul este întors, cu o îndărătnicie metodică demnă de cauze mult mai bune, cu josu-n sus. Se merge, chipurile, pe „valori alternative”. Albul nu mai este alb, ci negru, negrul nu mai este negru, ci albastru, albastrul nu mai este albastru, ci roşu... şi tot aşa. Iar, culmea culmilor, se găsesc unii care ne ocupă ziua de trai şi snopul de neuroni, spre a încerca să ne convingă că aşa e normal să trăim: cu capu-n jos. Că aşa e firesc: cu josu-n sus. Că aşa e natural: „vițăvercea”. Că putem pluti pe apă fără nicio grijă, într-o barcă(!), şi dacă ea e cu fundu-n sus, că ziua începe fix la miezul nopții şi se sfârşeşte cu precizie la prânz sau că ne putem spăla în copaie, chiar dacă ea e pusă cu gura-n jos, alminteri! Prin urmare, tot ceea ce vedem cu ochii noştri nu e adevărat, legile fizicii nu mai au nicio valoare, fiindcă ele au fost abolite prin edict. Ceea ce se dovedeşte însă foarte periculos pentru esența biologică a părții contemplative – adică noi! – este că inducerea zi de zi, ceas de ceas şi (vorba propagandei comuniste!) „în proporție de masă”, a acestei perspective inverse începe, încet-încet, aproape pe nebăgare de seamă, să schimbe lumea. Sigur, ea, lumea, săraca, nu face nimic în această direcție. Fizicamente, ca să zicem aşa, ea rămâne la fel de imobilă ca şi la început. Privirea noastră admirativă, chiar stând în cap, n-o atinge defel, n-o strică, n-o plasticizează în niciun fel. 

La rândul ei, ea ce să facă? stă ca proasta-n târg, cu palma la gură, de uimită. E posibil aşa ceva? Deci, ea nu trebuie să facă vreun gest în sensul de a se răsturna, doamne fereşte, la fel ca Răsturnica lui Ion Barbu, despre care poetul spune vorbe cam verzişoare sau aidoma junei Rodică a lui Vasile Alecsandri, v-o mai aduceți aminte, drăguța aceea – minune în mediul rural – cu ulciorul pe umăr („Purtând cofiță cu apă rece. Pe-ai săi umeri albi, rotunziori / Juna Rodică voioasă trece. Pe lângă junii sămănători”), dar, care ghinion! – aşa vedem noi, este viziunea nostră anti-romantică! – taman când trece ea mai mândră şi mai furlandisită, când păşeşte ea mai fudulă şi mai semeață, numa’ ce-odată îi scoate Împielițatul un ciot în cale, de se-mpiedică şi... buffff! se rostogoleşte-n iarbă, ca-n herborizantele ei vise erotice. 

Deci, ca să fim la modă, nope! lumea rămâne stabilă. Nemişcată. Ea nu se „prăvale-baba”, bolnavă de atâta uitătură din parte-ne. Însă cea mai gravă problemă este cu noi. Noi, purtătorii de perspectivă (ăia care ținem oglinda, în celebra parabolă despre roman a tăicuțului Stendhal!), suntem cei care ne schimonosim ca nişte leproşi. Noi ne-am pricopsit cu maladia. Noi suntem cei plasticizați. Noi suntem mutanții. Noi suntem cei deformați. Noi rămânem aşa, loviți de soartă, mofluzi, confuzi şi uzi (la nădragi!), în veşnică gâlceavă cu norma şi, din care cumplită stare, cu greu vom izbândi a ieşi. Noi suntem ciungi, nesimțitori, ologi, surzi, orbi (totuşi, dacă-mi permiteți, vin şi eu cu o contribuție şi corectez o veche zicală: Orbul n-aude, dar le desluşeşte!), suciți, încovrigați, împletiți ca după tornadă, cu mintea-nvârtejită „à tout vent” şi cu capu-n jos şi cracii-n sus (ca la Antipozi!)... Bref! Noi suntem cei blestemați.

Totuşi, cronicart-ul are puterea şi abilitatea de a depăşi aceste momente dezagreabile de istorie (întotdeauna, cea mai de calitate însuşire a Urâtului – spre nutrirea speranței noastre – este că el se trece repede, se fanează grabnic, se epuizează rapid!). Şi descoperă, ici-colo, eşantioane prețioase de Frumos autentic şi gustos. Nedisimulat.  

Pe care... iată-le!

 

 

DEVIS GREBU – Un histrion între metafizici

 

L-am cunoscut pe etape. Mai întâi, doar ca un complementar de presă. Îi gustam paradele zilnice din „Cotidianul”, din perioada lui de frumoasă amintire (fiindcă, despre cealaltă, de naştere şi pionierat, 1992-1994, pot depune eu însumi mărturie, făcând parte din colegiul de redacție!), deci îi savuram celebrele sale butade – în care inteligența aluziilor era egalată doar de aciditatea tuşelor – ori complicatele puneri în scenă grafice din „Idei în Dialog”, sub conducerea uluitoare (nu mai vorbesc de serviciile aduse culturii, în general, de către această publicație!) a lui Horia-Roman Patapievici. Deci, Devis Grebu aş spune că îmi era cunoscut. Şi, într-un fel, apropiat. Ne vizitam zilnic. Cu singura diferență însă că el tăcea. Sigur, nu se putea opune legilor faimei. Făcea parte dintr-o celestă echipă redacțională, mereu în stare de ascensiune, care cu greu mai găsea timp să se lase în jos, înspre noi, oamenii obişnuiți, ca să ne bucurăm şi noi de privilegiul, dacă nu de a-i atinge pe semnatari, măcar de a-i vedea de aproape. Mai departe, desluşesc umbrele celor care au participat la lansarea albumului DEVIS GREBU la ICR şi cuvântul lui Horia-Roman Patapievici (în care, între noi fie vorba, am descoperit strecurate primele note de scepticism prudent şi de pesimism camuflat ale viitorului alungat şi fugărit pe ulițele Cetății, de către o armată de farisei, gnomi şi impostori, care şi astăzi îi poartă o inexplicabilă aversiune!). Şi, de atunci, parcurgând albumul, am rămas, ca să zic aşa, în contact cu Devis Grebu (dar şi cu Horia-Roman Patapievici, de a cărui amiciție şi recunoaştere sunt mândru!). Ne-am apropiat „indestructibil” în ultimii doi ani, când am devenit părtaşi ai unui sistem de discuții ce ne apropie din ce în ce mai mult, până la a ne condamna să devenim, probabil, Pat şi Patachon(!). I-am admirat lucrări expuse în spațiul virtual, i-am văzut (ca să zic aşa, de visu!) expoziții, ne-am întânit în locuri frumoase, am combătut pe teme de actualitate, am strigat împreună, am vorbit împreună (sau singuri!), am discutat împreună, am delirat împreună, am calamburat împreună... Am făcut de toate câte fac prietenii apropiați. Ba, chiar era cât pe-aci să fie posibil să-l vizitez la reşedința lui din Fontenay-sous-Bois, dacă o situație „meşantă” nu s-ar fi opus strigător la cer... Însă ritmul succedării expozițiilor sale în România începe să mă pună pe gânduri. Caricatură politică, în decembrie 2013, la Fundația Bărbuş. Esențiale şi notații asupra lui Cioran – cu titlul „Conversații la pătrat”(I), în aprilie 2014, la Colony Art. Şi, iată, pe 9 mai, partea a doua a acestui ciclu, tot la Colony Art. Pentru ca, în toamnă, tot ca să fie sigur că nu ne plictisim, infatigabilul şi onorabilul să ne amenințe cu o alta. Bravo! Grafica lui Devis Grebu are o chichiță, o nestare – precum însuşi autorul ei – ca o codiță de drăcuşor pe care e foarte greu s-o apuci, în ideea vreunei intenții (sau iluzii!) taxonomice. N-o poți aşeza la locul ei unic cu aceeaşi cumsecădenie cu care Dali, de pildă, ne lăsa să înțelegem că respectă o ordine foarte strictă în a deschide „Femeia cu sertare”! De aceea, în general, cu Devis Grebu nu prea ştii cum să procedezi, spre a sta confortabil în fotoliu, ca orice iubitor de artă şi a-l plescăi (n.n. da, există verbul ăsta, dar, astăzi, cronicart-ul l-a făcut tranzitiv!). Nu ştii ce este mai întâi de toate, cum ar zice el, „cel mai prima”: ghiduş sau spiriduş, ironic sau histrionic, cusurgiu sau calamburgiu, metafizic sau patafizic, marginal sau original, filozof sau glumozof, hedonist sau moralist, colonist(!) sau umorist, grafician sau patrician, artizan sau partizan... ş.a.m.d. (am convingerea că Devis va continua seria, tocmai de aceea, am şi lăsat-o deschisă!). Fiindcă e dificil să baletezi teminologic şi caracterial, taxonomic şi categorial, gândindu-te – dați-mi voie să mă opresc la un singur şir de paralele, restul le găsiți în albumele Devis Grebu sau în uriaşul patrimoniu apărut în cele mai elegante şi de prestigiu publicații – că aceeaşi minte şi aceeaşi mână, care, de pildă, au caricaturizat toată pegra politică românească a ultimilor 23 de ani, au fost în stare să recitească – grațios, nesățios, dureros şi tacticos – faimoasele „Silogisme ale amărăciunii”, „descoperite” de Emil Cioran. Sau că tot ele, de dimpreună (gândul, mâna, inima, spiritul şi dorința de îndreptare!), s-au răstit cu skepsis la istoria acestei bătute de soartă Românii, bine garnisită cu neregului. Ori au alunecat, în clipe de tandrețe a singurătății – însoțind căderea cu nişte fabuloase plutiri de feuilles mortes – pe ghizdurile fântânii în adâncul căreia clipocesc undele acelei unice stări de melancolie despre condiția umană, în general şi înfiorătoare, în particular. Sau să îți iei inima-n dinți şi să te apuci să vorbeşti ore în şir despre funcția terapeutică şi, în cele din urmă – pentru că „materialul didactic” se încăpățânează să ne ostilizeze, exorcizantă – a operei sale... Sigur, e greu, e foarte greu să ajungi familiar cu geniul. Ba chiar, uneori, cu justificată nefandoseală şi fără sclifoseli, să ajungi să-i spui pe nume. Se tutoyer avec le génie... Devis Grebu îndrăzneşte şi izbândeşte. Ceea ce, ca prieten, mă încântă cu maximum de onoare!

 

 

CRISTINA BOLBOREA – Cutia Neagră a Domniței Cristina

 

În urmă cu şase ani, îmi notam câteva gânduri despre o expoziție a Cristinei Bolborea, deschisă în Sala de lectură a Teatrului ACT. Şi scriam aşa: „Ştergare chitite frumos. Sau brâuri cu motive florale bizare. Sau naturi moarte. Ca nişte tablouri în tablou. Totul este cusut pe ceramică. Unduită. Topos incert. Dinamică reprimată. Un lirism al  solidului. Şi, foarte curios, fără senzația de coagulare dată, de regulă, de pământul ars. Ai impresia că lucrările abia se țin înfăşurate şi aştepți din clipă-n clipă ca ele să se despletească. Să curgă în valuri. E o serenadă a unei epopei ce va să fie povestită. Într-o expectație mereu amânată. Ca şi teoria mortificării trupului. Cu cât împingi mai mult aşteptarea, cu atât se ascute plăcerea. Neastâmpărată, Cristina Bolborea a scotocit în lada de zestre a bunicii şi a scos de acolo minunății inimaginabile. Pe care le-a fixat în ceramică. În mişcare. Fluidizate de adierea mentalului natural. O forma mentis ornamentală ?i orientală. Astfel încât, percepția optică nevoiaşă cere ajutorul tactilului. La un moment dat, simți imboldul greu represibil de a te înălța pe vârfuri şi de a atinge cu mâna ceramica. În plus, fiindcă aici voiam să ajungem, toate aceste desfăşurări moi şi catifelate au un parfum de mosc amestecat cu un abur greu sesizabil de pâine crudă pusă pe ştergar. Dacă ai fi închis într-o cameră, pe întuneric şi ai simți acest melanj, ai şti fără nicio îndoială că acolo se află lucrurile Cristinei Bolborea. În timp ce, de afară, ai jura că se aude clar o incantație. Spre a slăvi faptele unui orfevru în ceramică.” Erau acolo parcă zeci de țoale, velințe, ştergare, păretare, fețe de masă, perdele țesute de zeci de generații de artizani din Drumul Mătăsii, cu măiestria meşteşugului de a coase. Numai că ele nu erau din pânză de in, din etamină sau din borangic. Nu, nu, nu! Ele erau zămislite în pământ ars, în ceramică – aşa vălurite, aşa împăturite – cu o incredibilă minuție şi cu o atenție strunită asupra fiecărui detaliu, care, dacă n-aş cunoaşte personajul uman, aş numi-o, în glumă, fireşte, clinică (i-am şi spus-o, de fapt, obținând, în schimb, un zâmbet!). Dacă te apleci asupra lor, descoperi cele mai fine aplicații, cele mai mici cusături decorative (unele cât vârful de ac!), sute şi mii de motive geometrice sau florale ce sunt aplicate cu o lejeritate, cu o naturalețe şi cu o nonşalanță pe care numai marii artişti ai răbdării le posedă. Ai zice că Cristina Bolborea, aşezată la fereastră, unde e lumina mai bună, continuă să coasă, de sute de ani, minunile ce vor umple lada de zestre a viitoarelor generații. Doar că totul este „cusut” din ceramică, printr-un fabulos şi uluitor act de îmblânzire a pământului. Acum, însă vom scrie altfel. Pentru că şi lucrările aflate în expoziția de la „ghețăria” Palatului Mogoşoaia, intitulată „Bijuterii din Cutia Neagră”, sunt diferite. Avem acum o viziune nouă asupra obiectului casnic-patrimonial cu valențe artistice. Nu mai e vorba de studii etnografice în ceramică, ci de bijuterii. Nesănătoase. Cele din „cutia neagră” a artistei, acolo unde imaginația se des-frânează şi provoacă – prin adevărate distorsiuni ale materiei sub forme diverse – fiori veritabili de catharsis. Sigur – fără să zăbovim prea mult în acest joc – „cutia neagră” poate fi dublu alimentată semantic. Caseta neagră cu intarsii de abanos, căptuşită cu catifea vişinie, în care stau bijuurile de familie şi, atât de celebră, încât a devenit un loc comun. Dar şi, totodată, „cutia neagră” a aparatului de zbor cu care pluteşte Cristina Bolborea printre norii fanteziei (şi în care se găsesc, probabil, înregistrate toate conversațiile Artistei cu vocea geniului...). Ce umflă un pic acordul cu absurdul este că aceste bijuterii, de preferință inele, sunt foarte mari, anneau-ul propriu-zis fiind din ceramică decorată cu elemente ce imită pânza de blue-jeans(!), în timp ce pietrele transparente – pe post de agate, opale, lapis-lazuli, granate, rubine – sunt de-a dreptul uriaşe şi prinse într-o montură foarte iscusită. Apoi, agățate cu fire subțiri de metal de tavanul boltit, lucrările par că plutesc. Şi mai sunt de observat, două lucruri, deloc întâmplătoare, fiindcă fac apologia inutilizabilului. Mai întâi, că bijuteriile ajung nu în dreptul ochiului celui care le admiră, ci în dreptul brațului, ca şi cum, din cochetărie, ai fi tentat să întinzi mâna şi s-o petreci prin gaura inelului (ce are diametrul de aproape o jumătate de metru!). Apoi, anneau-ul fiecărei bijuterii este din ceramică, dar nu e perfect rotund, ci distorsionat, împletit, rupt, ca un cordon din cârpă şifonată... De fapt, acesta este şi apropoul subliminal al artistei: relicve deteriorare de timp, rupte, moi, aproape curgând, ascunse multă vreme în „cutia neagră” a imaginarului personal. Dacă vreți, un relicvariu subconştient al oboselii normalului, acolo unde totul capătă forme bizare, himerele devin materiale, iar plăsmuirile capătă dimensiuni uluitoare. Bref! Un depozit de născociri cu utilitate zero. Iar, în lipsa acesteia din urmă, normal, se insinuează frisonul estetic. 

 

 

AUREL VLAD – ... şi Raiul îngerilor de tablă

 

Vă dați seama? Tablă ambutisată, metal sudat, cenuşiu, rece, respingător-reptilian... Şi, cu toate acestea, să fii în stare să născoceşti subiecte incandescente dintr-un astfel de material! Aurel Vlad are o meserie incertă, nu doar pentru că imaginația sa basculează, cu serioase aplicații morfo-tematice, între extreme, Infern şi Paradis, dar pur şi simplu n-ai cum să-i spui, nu te pricepi la hello!, nu ştii cum să i te adresezi (nu există aşa ceva în „nomenclatorul” de îndeletniciri plastice!): sculptor în tablă, modelator de himere, ambutisor de năluci. Apoi, ceea ce mi se pare contradictoriu este de unde are atâta putere să se lupte cu materia rigidă acest bărbat micuț de statură, acest bonom ce emană o atitudine de respect aproape ceremonios, acest parcă erou de fotografie în sepia, cu o mustăcioară de burgmeister-adjunct, de pe undeva, de pe la marginea Imperiului? Este un mare efort pentru un artist să facă tabla să se supună formelor ivite în mintea lui. Iar formele care ies sunt paradoxal concrete, moi, aproape dulci, emoliente chiar. Şi ce este important e că, în frenezia asta plastică, personajele lui Aurel Vlad (care sunt pline, au volum, deci nu sunt tăiate cu foarfeca!) ei bine! nu stau ca momâile. N-au înțepenit în armurile lor de tablă. Nu sunt precum faimosul „El ingenioso hidalgo don Quixote De la Mancha”, care, atunci când scutierul său, Sancho Panza, îi spune: „Şi acum, mărite stăpân, urmează să faci un lucru în care nu te poate înlocui nimeni, numa’ dă-te jos de pe biata Rocinantă!”, abia dacă poate ajunge iute la tufiş, din pricina încremenirii în proiectul... de tablă... Deci, revenind, în recenta expoziție de la Simeza, onorată de un public mult peste aşteptări şi cu o prezentare charmant-profesionistă perfectă a criticului Aurelia Mocanu, personajele de tablă ale lui Aurel Vlad sunt surprinse într-o permanentă confruntare. O gâlceavă nesfârşită. Chiar şi când sunt în extaz, ele se luptă. Se încrâncenă. Ca să nu cadă. Căci sunt fie îngeri, fie diavoli. Fie oameni, fie câini. Uitați-vă cu atenție, de pildă la „Dansul omului-câine”, la „Adam Neştiutorul” (care, privit înapoi de către câinii ce-l străjuie, îşi acoperă fața cu palmele, să nu vadă, să nu ştie, să nu cunoască... îi e mai bine aşa, ignorant, cunoaşterea duce la panică şi, apoi, la pierzanie!). Sau „Prăbuşirea din Rai”, unde nu se ştie, pare o enigmă, Adam parcă-parcă aflându-se în timpul consumării „păcatului originar”, sau într-o cădere, cu partenera care nu se vede clar, e doar ghicită, oricum, artistul obscurizează întregul grup, ambiguizează până la ultimul detaliu, nu lasă să se înțeleagă, din pozițiile rulante al celor două trupuri contorsionate, dacă e vorba de o acuplare ori de o încleştare agresivă. Sau la „Lupta de câini”, unde ființele care se înfruntă se sfâşie atât de profund, încât pare că una intră în cealaltă, confundându-se cu ea (e un dramatism sfâşietor în lupta aceasta, fiindcă are loc o aglutinare teribilă, e un „pachet” semantic omogen al ideii de confruntare, de război!). Alteori, parcă umorist în felul lui, cu un rictus ghicit pe față, ca sprijin pentru o ironie grea, borțoasă de atâtea sensuri, Aurel Vlad pare că se relaxează. Ca, de pildă, în „Accidentul – Lecția de anatomie”, unde însăşi victima, aflată pe jos, este cercetată şi analizată de un grup de oameni, în timp ce unul dintre ei explică celorlalți, cu o baghetă, ce şi cum. Adică, ține faimoasa „Lecție de anatomie” a lui Rembrandt. Fireşte, o ironie savuroasă... Dar din tablă! Performanța este cu atât mai consistentă şi mai uimitoare, cu cât Aurel Vlad reuşeşte să imprime fiecăruia dintre participanții la „lecție” chiar şi o fizionomie particulară. Sigur, trebuie să ne închipuim că născocirea fantasmelor lui Aurel Vlad este un proces foarte zgomotos (bate lutul, lemnul sau piatra, de departe!). Dar, prin acuratețea cu care personajele lui frământă Cosmosul fanteziei noastre, sunt convins că, de fapt, suntem spectatorii unui concert de linişte şi pace.

 

 

RĂZVAN CARATĂNASE – Grafica stil  Zuzu

 

Alintatul Zuzu – deşi e ditamai vlăjganul sfiicios – se contrage, de fapt, în imaginea copilului de suflet al graficii şi gravurii româneşti, care-şi umple traista cu firimituri de geniu. El pleacă din şcoala profesorului academician Mircia Dumitrescu, se arcuieşte frumos, sub apăsarea maestrului Florin Stoiciu (aflat în plin proces de clasicizare!) – apăsare durabilă şi trainică – pentru ca, acum, să respire singur, deconectat de la aparatele magiştrilor şi să purceadă a păşi tot mai sigur pe el. Pe culoarele sinuoase ale artei româneşti contemporane, plină ochi de bisericuțe năclăite de sporovăială şi basne, prin cotloanele cărora, spârcurile de lumină se împletesc cu umbre indecise, orgoliile cu invidiile, prieteniile cu interesele, iar ucenicii leşină sub tăişul emoției că sunt sincroni la secol cu nemuritorii. Are deja 15 ani de activitate, a participat la peste 120 de expoziții (şi înnobilat, totodată, cu numeroase premii!), care i-au fost atât poligon de încercare, cât şi instituție de legitimizare, în procesul de evoluție, a unui talent de excepție. Pe de altă parte, pentru a închide bucla biografică, e meritoriu că Zuzu adaugă performanțelor sale profesionale două însuşiri caracteriale, pe care astăzi le găseşti tot mai greu în rândul breslei creatorilor. În primul rând, e harnic. E robace. Sileşte. Nu aşteaptă să-i vină inspirația. Să-i cadă de sus, ca mărul lui Newton sau para-n gura bolânzitului. Nu stă în prostrație (pardon! în contemplație), până-i vine leşinul şi se termină bărdaca. Zuzu a întins mâna şi a luat pe furiş de pe masa maeştrilor săi neoboseala. A petrecut mii de ore lângă presă, ca să le fure până şi ultimul şiretlic din tehnica gravurii. A înghițit aburi de acid cât un muncitor la forjă. De aceea, el nu lucrează cu epifanii. El roboteşte la curțile Artei. Şi, în al doilea rând, e sfios, e obrăzat, e timid, e măsurat, e respectuos – caz rar în rândul tinerilor artişti, care prea de timpuriu îşi slobozesc harul năvalnic pe unde-apucă, prin ungherele insalubre ale falsei confirmări, unde şi-au întins pânzele paingii imposturii. Mai ales aceste două însuşiri fățişe, deloc de taină, l-au împins pe Zuzu către abordarea în lucrările sale a unor teme interesante, ce par chiar uşor desuete. Un fel de imagerie clasicizantă, alexandrină, vizionară şi „vestigionară”, plasată într-un cadru post-helenistic, decadent, încărcat, cum se cade, de simboluri ale lui Eros în concretețea unui polimorfism deloc supărător, fac ca această perioadă din creația sa (e, totuşi, un tănăr născut în 1985) să se circumscrie unui anacreontism derutant şi zemos. De altfel, un ciclu amplu de lucrări se numeşte chiar aşa: „Incertitudine”. Cred cu certitudine că Zuzu Caratănase e pe cale să devină un stil. Reprezentantul unui „Jugendstil” al secolului XXI. La noi