ARHITECTURA DIN ARDEAL

 Nu ajung întotdeauna şi la regățeni multe dintre cărțile serioase de specialitate, scrise de ardeleni şi care privesc, fireşte, frumoasa şi branşata arhitectură transilvăneană. Aşa încât vă voi atrage atenția asupra câtorva asemenea cărți care sunt de citit şi spre delectarea nespecialistului, care este interesat doar în a şti ceva mai mult decât doar ce se vede cu ochiul liber, dar care sunt cu adevărat utile ca instrumente de cercetare şi temelie pentru studii viitoare, de cea mai strictă specialitate. Istoricul de artă şi arhitectură trebuie neapărat să citească, bunăoară, studiile remarcabil de constante în substanța lor, ale d-lui Mircea Paşca, despre arhitectura oraşului dumisale, Oradea. După cum ne arată şi coperțile, cele două cărți pe care, din pură întâmplare, am pus mâna, sugerează existența unei serii, sau a unei colecții de autor, dedicate arhitecturii arădene de la penultima schimbare de secol. În această familie de titluri, două voi prezenta acum: Arhitectul Frigyes Spiegel la Oradea (Oradea: Primus, 2010) şi, respectiv, Oradea 1900: Un ghid de arhitectură (Oradea: Primus, 2012). După cum ne sugerează şi titlurile, vorbim despre o activitate constructivă care acoperă perioada Art Nouveau-Sezession, uneori cu nuanțele de stil național unguresc în manieră O.Lechner. Ambele cărți sunt precedate de studii de substanță şi extrem de sintetice, ale autorului, în care ni se arată care sunt edificiile şi cine sunt autorii lor. Cum e arhitectura perioadei, cum era oraşul la 1900 şi cum anume circumstanțele economice şi politice ale vremii se regăsesc într-un anume raport între centru, între capitalele fostului imperiu (îndeosebi Budapesta) şi periferie (aici: Oradea, dar putea fi la fel de bine vorba despre Târgu Mureş, să zicem, sau un alt oraş analog, altul decât Clujul, din Transilvania). Dacă arhitectura lui F.Spiegel (născut în 1866 la Pesta şi mort în 1933 la Budapesta) este consonantă cu spiritul vremii, fără să impresioneze prin nimic, totuşi, peste media acestui spirit al vremii, cu mult mai impresionant este cel de-al doilea volum care ne arată cum, pentru Oradea, perioada studiată pare să fi fost (şi, spre ruşinea contemporaneității, rămâne) un soi de apoteoză urbanistică şi, mai ales, arhitecturală.

Onorantă atenție pe care dl. Paşca o acordă perioadei, extrem de interesante, de dinainte de unirea din 1918, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu un fenomen de conectare evidentă la spiritul Mittel-Europa, care domnea la acea vreme; era o vreme prosperă şi cosmopolită, de dinainte de primul război mondial, dar în care existau şi problemele identitare ale majorității româneşti din Transilvania; drept dovadă stând, de pildă, quasi-absența numelor româneşti de proprietari sau de autori din ghidul de arhitectură 1900 scris de dl.Paşca. Această atenție, dincolo de barierele etnice, trebuie neapărat remarcată şi aplaudată: afecțiunea autorului pentru mediul construit al oraşului dumisale nu este umbrită. 

Ilustrațiile de arhitectură din ambele volume, dacă nu sunt de epocă (sau chiar parte din proiectele originare), ci sunt foarte recente, dau seama însă despre stadiul regretabil de degradare în care se află multe dintre edificiile de mare valoare expuse aici. Întrucât la fel se petrec lucrurile pe întreg teritoriul actual al României, nu cred că ne aflăm dinaintea unui fenomen de memorie controversată, adică de pedepsire a arhitecturii produse de arhitecții maghiari şi austrieci. Nu că ar fi fost vreo scuză, dar măcar intra într-un soi de stupidă logică (post)-colonială, căreia şi acum i se supune mediul edificat din zone precum Asia de sud-est sau, mai cu seamă, Africa. Nu: este vorba, pur şi simplu, despre mărci ale procesului dificil de retrocedare şi de restaurare după refacerea dreptului de proprietate, coroborate cu neputința legiuitorului (statul român) de a fi, economic, pe potriva activității de protecție a monumentelor pe care o pretinde. În orice caz, munca dlui Mircea Paşca este un exemplu de cercetare pusă în slujba acoperirii până la epuizare a unei teme, un exemplu din ce în ce mai rar în arhitectura românească, din nefericire. Nivelul academic remarcabil al studiilor pe care acest cercetător tenace le întreprinde nu face decât şi mai dureroasă absența studiilor de acelaşi fel dedicate oraşelor care, mai puțin norocoase, nu-şi au propriul Mircea Paşca...

Cel de-al treilea volum se cheamă Cluj-Napoca în proiecte/50 de ani/1960-2010 şi este un proiect coordonat de neobositul şi generosul arh. Eugeniu Pănescu în 2010 la Imprimeria Ardealul (fără editură). Lucrarea a fost finanțată de OAR din timbrul de arhitectură şi reprezintă, pe cât pot judeca, un bun mod de a fi cheltuit o fracție din această sumă colectată din practica arhitecților, fracție care, ca şi practica, s-a tot restrâns de când cu criza...Ce este acest volum este mai puțin clar, deşi, cum elegant spune dl.prof.Peter Derer în cuvântul său introductiv, Arhitecturile Clujului, el nu se substituie fostei arhive a IJP). Nu e clar, de pildă, de ce din 1960 şi nu direct după război, deşi o sugestie este în introducerea făcută de editor la pag.7, cum că e vorba despre proiecte cu autori antumi care, astfel, pot să îşi explice intențiile auctoriale, tribulație la care au fost supuşi şi, mai ales, să judece critic, cu distanța dată de trecerea deceniilor şi de schimbarea de regim politic, propriile creații, dar şi ansamblul urbei. Nu toți cei listați ca autor o fac şi mă bucur cu atât mai mult de articolul stenic, inteligent şi extrem de bine echipat teoretic, al dnei prof.Dana Vais, care ne luminează perspectiva asupra materialului prezentat, introduce câteva foarte limpezi criterii axiologice şi ne dovedeşte puterea de sinteză a inteligenței academice cultivate şi la zi. De bună seamă, textul este, totuşi, subordonat ilustrației abundente cu proiecte de urbanism şi arhitectură, dar, mai ales, cu fotografii, deopotrivă de epocă şi de azi (2010). Cum mă prenumăr printre admiratorii acestui oraş şi cum îi cunosc pe mulți dintre contributorii la volum (care, să nu uit: are şi un cd-rom ataşat), am fost realmente impresionat de această producție editorială, de la care pornind, se pot face studii şi interpretări viitoare, comparații fertile şi, mai ales, se pot discerne valorile dintr-o massă de lucrări care astăzi, poate, nu sunt suficient ierarhizate. Spre pildă, ca să dau un exemplu, cred că activitatea de cercetare, de predare şi de proiectare a dlui arh.Vasile Mitrea are o podoabă în al său palat al telefoanelor, care este, mi se pare, una dintre cele mai frumoase edificii construite vreodată în România, dar cu siguranță din trista perioadă comunistă. 

Toate aceste frumoase cărți au o hibă comună: sunt greu de găsit de către cineva interesat. Eu le-am aflat cu totul întâmplător, probabil trimise de autori şi/sau editori, în departamentul nostru, de la UAUIM Bucureşti. Or, rolul acestui fel de muncă şi de cunoaştere este şi acela de a fi apreciat, ca urmare a diseminării sale. Dacă nu se ştie despre ele, degeaba-i atâta trudă. Şi cred că editorilor le revine în primul rând sarcina de a se asigura că volumele se distribuie şi ajung măcar la cel care pot să le recenzeze mai departe, dacă nu cumva şi la alți colegi de breaslă ai autorilor.