Ancheta VR
Liviu Antonesei
Parcă i-am socoti frați vitregi!
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Basarabia este, fără îndoială, într-o oarecare stare de înapoiere economică şi, dacă ne gîndim că are un partid comunist la putere, fie şi oarecum reformat, în sensul că acceptă pluralismul politic şi economia de piață, cred că se poate vorbi şi despre o înapoiere politică. În momentul de față, basarabenii privesc către noi cam cum priveam noi acum 5-6 ani către Vest. Nu că avansul nostru ar fi atît de covîrşitor, dar măcar facem parte din NATO şi UE, deci avem un fel de sentiment, fie şi obscur, de apartenență la spațiul euro-atlantic. Ceea ce e reconfortant, mult mai reconfortant decît să fii în CSI şi să simți puternic răsuflarea Rusiei în ceafă, ca să nu mai vorbesc despre „ambasada” transnistreană a acesteia. Basarabia este, de altfel, acum, situată într-o poziție geostrategică ciudată, cu corpul în spațiul ex-sovietic şi cu aspirațiile, chiar şi cele oficiale!, îndreptate spre Europa. În fond, pe urmele prietenului meu Vitalie Ciobanu, cred că Basarabia, de fapt, Republica Moldova de acum, este o ficțiune geopolitică. Ea nu poate rezista aşa, deci va trebuie să opteze la un moment dat fie spre Est, fie spre Vest. Sper din toată inima că va fi spre Vest. În primul rînd, pentru frații noştri basarabeni înşişi, nu legat de aspirațiile mele obscure spre o Românie Mare. Care sînt atuurile? În ce priveşte economia, e limpede că fiind mai puțin dezvoltată şi mai autarhică decît cea a României, va scăpa mai uşor de efectele crizei mondiale. La ce se întrevede în domeniul alimentar, ar putea utiliza în folos propriu caracterul dominant agricol al economiei şi să dezvolte spectaculos acest sector. Mai ales că pînă şi UE permite acum „nodurile” la castraveți şi morcovii cu două vîrfuri! Lăsînd gluma la o parte, față de produsele alimentare, piața se va dovedi, a devenit deja, tot mai lacomă. Dacă s-ar orienta şi spre o agricultură ecologică, basarabenii s-ar putea umple de bani! Cred, de asemenea, că turismul este o resursă insuficient dezvoltată, că inteligența nativă poate fi pusă în slujba dezvoltării noilor tehnologii, nepoluante, care nu necesită mari resurse materiale şi energetice, dar sînt bune producătoare de profit. Însă, ca să ajung şi la Tăicuțul, „omul este cel mai prețios capital”! şi nici măcar nu glumesc. Dacă mă uit la ce legiuni de artişti şi intelectuali de valoare ne-au sosit de peste Prut în ultimii aproape douăzeci de ani, îmi dau seama că au pe ce se baza, că n-or fi venit chiar toți în țară! E o vigoare şi o explozie de talente cu totul neverosimile! De la frații Vakulovski şi Aura Christi la cel mai bun chirurg de cord din Iaşi sau la un pictor extraordinar care trăieşte la Bacău, e plină România de repatriați basarabeni din toate domeniile de calibru foarte puternic! Pînă şi singurul şlagăr românesc de circulație mondială, Dragostea din tei, pe care l-am ascultat pînă şi în japoneză!, este opera unei trupe basarabene!
2. Opinia mea este că una din primele cinci edituri de limbă română din lume este Cartier de la Chişinău, aşa cum una dintre cele mai bune reviste culturale româneşti este Contrafort, de asemenea editată la Chişinău. Colaborez cu ambele instituții numite şi cu oamenii care le fac şi le reprezintă. Nu aş face acum o listă completă a numelor şi manierelor de colaborare, dar de cîte ori am avut ocazia – am fost solicitat, am solicitat, am avut vreme etc –, am publicat cu mare plăcere în Contrafort, cum am fost bucuros cînd prietenii mei buni Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneț au avut vreme să colaboreze în Timpul. Acum cîțiva ani, cînd am făcut mai multe numere din revistă despre oraşele culturale româneşti, nu am ocolit Chişinăul, iar cei doi amintiți, laolaltă cu alți colegi de-ai lor, de-ai noştri, au avut un rol esențial în realizarea ediției dedicate oraşului lor. În amintesc de asemenea cu plăcere drumul de acum vreo trei ani, făcut împreună cu Silviu Lupescu şi alți „poliromişti” pentru a lansa cărțile lui Vitalie şi Vasile, tocmai apărute la editura ieşeană. Am avut bucuria să-mi revăd cu acel prilej şi alți buni prieteni, de la Leo Butnaru, nu doar poet excepțional, ci şi unul din cei mai buni specialişti din lume în avangarda rusă, la Dumitru Crudu, excelentul dramaturg. De cîteva luni, avem un parteneriat cu editura Cartier, dedicînd număr de număr cîte două pagini de revistă spectaculoaselor lor apariții editoriale. Cine ar putea spune că ceea ce fac acolo Emilian Galaicu-Păun şi colegii săi nu e de nivel european?
3. O mulțime! „Ultimii ani” e destul de relativ ca reper, dar la o repede ochire, aş aminti exact ceea ce-mi amintesc pe loc, fără să fac cercetări în bibliotecă. Deci, cam toate volumele de poezie semnate de Mihail Vakulovski, Ştefan Baştovoi, Emilian Galaicu-Păun, Leo Butnaru, Dumitru Crudu şi o mulțime de alți poeți basarabeni aproape din toate generațiile. Iată, mie îmi plac şi regretații Dumitru Matcovschi sau Liviu Damian, din generațiile mai vechi. Mai multe cărți de proză, de la Iepurii nu mor de Baştovoi la Pizdeț şi Letopizdeț de Alexandru Vakulovski sau Înainte să moară Brejnev de Iulian Ciocan. Chiar dacă, în proză, îi prefer pe autorii cei mai tineri, asta nu înseamnă că n-am citit cu plăcere, la vremea ei, Biserica albă sau, foarte recent, un roman erotic al Aurei Christi pe numele său Casa din întuneric. Dar, de-a lungul anilor, am citit şi remarcabile cărți din zona criticii şi istoriei literare, a eseului, a literaturii de idei. Cred, de pildă, că cea mai bună monografie a „optzecismului” românesc aparține lui Nicolae Leahu, că cel mai bun expert român în avangarda rusă e Leo Butnaru, cum a şi dovedit-o în cele două ample volume publicate la Iaşi anul trecut, că în literatura privind Marea Neagră cartea lui Oleg Serebrian, Geopolitica spațiului pontic, e greu de bătut. Cum impecabilă mi se pare publicistica de atitutinde din Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova de Vitalie Ciobanu şi Intelectualul ca diversiune da Vasile Gârneț. Şi încă era să uit de admirabila carte a amîndurora de „călătorie literară” de-a lungul Europei! Şi, efectiv, am enumerat doar ce mi-am amintit acum, pe loc, fără verificare, fără mari introspecții!
4. Pe lîngă ce fac instituțiile şi personalitățile deja amintite, cred că nu ar trebui să trecem sub tăcere sumedenie de spectacole excelente ale Teatrului „Eugen Ionescu” din Chişinău, excepționala şcoală de film, în special de scurt-metraje, care deja au început să impresioneze Europa, muzica, chiar şi cea de „consum” de acolo! Poate ar trebui să ştim că trupele basarabene concertează nu doar la Sankt Petersburg şi Moscova, ci şi la Praga, Cracovia, în țările baltice sau în Germania. Dacă punem problema în termeni proporționali, nu e exclus să constatăm că se bucură de mai multe succese internaționale decît noi! Şi, pentru că omul e şi corp nu doar spirit, iar arta vinului e şi ea o artă, aş aminti excepționalele vinuri, ca să nu mai vorbesc şi de „coniacuri” din ținutul dintre Prut şi Nistru. Îmi amintesc de ceremonia de retragere a unuia din ambasadorii basarabeni de la Bucureşti şi pe diplomații francezi degustînd cu pasiune, dînd din cap aprobator şi nevenindu-le să creadă că licoarea nu era produsă pe colinele din Cognac!
5. Atitudinea media, după ce a trecut valul de „frățietate” asociat „podurilor de flori”, este de neglijare aproape completă a soartei celor de peste Prut, iar cînd se întîmplă să se ocupe totuşi de problemă, o fac fără pic de profesionalism, cu risipă de sentimente goale şi penurie de idei. Parcă
i-am socoti frați vitregi! Că nu avem publicații specializate în „chestiunea basarabeană” e una, dar nu avem măcar un mănunchi de jurnalişti în stare să se preocupe constant şi profesionist de aşa ceva. Iar românii, în general, sînt ca şi presa pe care au fost în stare s-o producă! Cînd nu varsă lacrimi abstracte, adesea, de altfel, de crocodil – sau de Krokodil? Ca să evoc publicația umoristică de pe vremea sovietelor! –, se plîng de rackeți, şi alte ponoase, venite neapărat pe filieră basarabeană! Dar profită de contrabanda cu țigări, cum văd mai peste tot în Iaşi! Nu cred că prin asemenea conduite „specializate”, adică ale presei, şi generale vom ajunge vreodată la „reunificarea după model german”, evocată, imediat după recunoaşterea inconştientă a „independenței”, de bătrînul bolşevic Ion Iliescu, poreclit şi Ilitch! Sau nu vom ajunge prea repede!
2. Opinia mea este că una din primele cinci edituri de limbă română din lume este Cartier de la Chişinău, aşa cum una dintre cele mai bune reviste culturale româneşti este Contrafort, de asemenea editată la Chişinău. Colaborez cu ambele instituții numite şi cu oamenii care le fac şi le reprezintă. Nu aş face acum o listă completă a numelor şi manierelor de colaborare, dar de cîte ori am avut ocazia – am fost solicitat, am solicitat, am avut vreme etc –, am publicat cu mare plăcere în Contrafort, cum am fost bucuros cînd prietenii mei buni Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneț au avut vreme să colaboreze în Timpul. Acum cîțiva ani, cînd am făcut mai multe numere din revistă despre oraşele culturale româneşti, nu am ocolit Chişinăul, iar cei doi amintiți, laolaltă cu alți colegi de-ai lor, de-ai noştri, au avut un rol esențial în realizarea ediției dedicate oraşului lor. În amintesc de asemenea cu plăcere drumul de acum vreo trei ani, făcut împreună cu Silviu Lupescu şi alți „poliromişti” pentru a lansa cărțile lui Vitalie şi Vasile, tocmai apărute la editura ieşeană. Am avut bucuria să-mi revăd cu acel prilej şi alți buni prieteni, de la Leo Butnaru, nu doar poet excepțional, ci şi unul din cei mai buni specialişti din lume în avangarda rusă, la Dumitru Crudu, excelentul dramaturg. De cîteva luni, avem un parteneriat cu editura Cartier, dedicînd număr de număr cîte două pagini de revistă spectaculoaselor lor apariții editoriale. Cine ar putea spune că ceea ce fac acolo Emilian Galaicu-Păun şi colegii săi nu e de nivel european?
3. O mulțime! „Ultimii ani” e destul de relativ ca reper, dar la o repede ochire, aş aminti exact ceea ce-mi amintesc pe loc, fără să fac cercetări în bibliotecă. Deci, cam toate volumele de poezie semnate de Mihail Vakulovski, Ştefan Baştovoi, Emilian Galaicu-Păun, Leo Butnaru, Dumitru Crudu şi o mulțime de alți poeți basarabeni aproape din toate generațiile. Iată, mie îmi plac şi regretații Dumitru Matcovschi sau Liviu Damian, din generațiile mai vechi. Mai multe cărți de proză, de la Iepurii nu mor de Baştovoi la Pizdeț şi Letopizdeț de Alexandru Vakulovski sau Înainte să moară Brejnev de Iulian Ciocan. Chiar dacă, în proză, îi prefer pe autorii cei mai tineri, asta nu înseamnă că n-am citit cu plăcere, la vremea ei, Biserica albă sau, foarte recent, un roman erotic al Aurei Christi pe numele său Casa din întuneric. Dar, de-a lungul anilor, am citit şi remarcabile cărți din zona criticii şi istoriei literare, a eseului, a literaturii de idei. Cred, de pildă, că cea mai bună monografie a „optzecismului” românesc aparține lui Nicolae Leahu, că cel mai bun expert român în avangarda rusă e Leo Butnaru, cum a şi dovedit-o în cele două ample volume publicate la Iaşi anul trecut, că în literatura privind Marea Neagră cartea lui Oleg Serebrian, Geopolitica spațiului pontic, e greu de bătut. Cum impecabilă mi se pare publicistica de atitutinde din Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova de Vitalie Ciobanu şi Intelectualul ca diversiune da Vasile Gârneț. Şi încă era să uit de admirabila carte a amîndurora de „călătorie literară” de-a lungul Europei! Şi, efectiv, am enumerat doar ce mi-am amintit acum, pe loc, fără verificare, fără mari introspecții!
4. Pe lîngă ce fac instituțiile şi personalitățile deja amintite, cred că nu ar trebui să trecem sub tăcere sumedenie de spectacole excelente ale Teatrului „Eugen Ionescu” din Chişinău, excepționala şcoală de film, în special de scurt-metraje, care deja au început să impresioneze Europa, muzica, chiar şi cea de „consum” de acolo! Poate ar trebui să ştim că trupele basarabene concertează nu doar la Sankt Petersburg şi Moscova, ci şi la Praga, Cracovia, în țările baltice sau în Germania. Dacă punem problema în termeni proporționali, nu e exclus să constatăm că se bucură de mai multe succese internaționale decît noi! Şi, pentru că omul e şi corp nu doar spirit, iar arta vinului e şi ea o artă, aş aminti excepționalele vinuri, ca să nu mai vorbesc şi de „coniacuri” din ținutul dintre Prut şi Nistru. Îmi amintesc de ceremonia de retragere a unuia din ambasadorii basarabeni de la Bucureşti şi pe diplomații francezi degustînd cu pasiune, dînd din cap aprobator şi nevenindu-le să creadă că licoarea nu era produsă pe colinele din Cognac!
5. Atitudinea media, după ce a trecut valul de „frățietate” asociat „podurilor de flori”, este de neglijare aproape completă a soartei celor de peste Prut, iar cînd se întîmplă să se ocupe totuşi de problemă, o fac fără pic de profesionalism, cu risipă de sentimente goale şi penurie de idei. Parcă
i-am socoti frați vitregi! Că nu avem publicații specializate în „chestiunea basarabeană” e una, dar nu avem măcar un mănunchi de jurnalişti în stare să se preocupe constant şi profesionist de aşa ceva. Iar românii, în general, sînt ca şi presa pe care au fost în stare s-o producă! Cînd nu varsă lacrimi abstracte, adesea, de altfel, de crocodil – sau de Krokodil? Ca să evoc publicația umoristică de pe vremea sovietelor! –, se plîng de rackeți, şi alte ponoase, venite neapărat pe filieră basarabeană! Dar profită de contrabanda cu țigări, cum văd mai peste tot în Iaşi! Nu cred că prin asemenea conduite „specializate”, adică ale presei, şi generale vom ajunge vreodată la „reunificarea după model german”, evocată, imediat după recunoaşterea inconştientă a „independenței”, de bătrînul bolşevic Ion Iliescu, poreclit şi Ilitch! Sau nu vom ajunge prea repede!