Spectator
Nicolae Prelipceanu
FACTORUL INUMAN
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014
Acum câțiva ani, la solicitarea cuiva de la Teatrul Național „Radu Stanca”, pe scurt TNRS, de la Sibiu, am tradus o piesă franțuzească pentru spectacolele lectură din acea ediție a celebrului Festival Internațional de Teatru de la Sibiu, pe scurt FITS.
Povestea părea una banală ?i foarte simpluță în primele ei date. Era vorba de o femeie care-?i terorizează fiul, ajuns la o vârstă la care alții sunt adulți, cocolindu-l ca pe-un băieța?, băieța? care-?i construie?te o farfurie zburătoare în grădina casei unde locuiesc amândoi, în lipsa tatălui acestuia, despre care mama îi spune fiului că a plecat cu o farfurie zburătoare, care a venit să-l ia chiar din acea grădină, deoarece el, tatăl copilului, era extraeterestru. Că tot se vorbea ?i se mai vorbe?te, într-o lume de un anumit grad de cultură pe care mă feresc să-l calific, de prezența unor extratere?tri mascați printre pământeni, extratere?tri care ne spionează (de ce?) sau ne cercetează, lucru de înțeles dacă ne gândim că ?i noi încercăm, cu puterile noastre pământe?ti, să aflăm câte ceva, cât mai mult, despre eventualele populații de pe alte planete, ca să nu mai zic din alte galaxii ale universului. Până aici totul e bine, pare a?ezat pentru totdeauna, iar cititorul, căci prima fază a spectatorului care am devenit era de cititor, a doua de traducător ?i abia a treia de spectator, cum scrie ?i deasupra acestei rubrici, deci: cititorul î?i poate închipui că băiatul (care are vreo 30 de ani?ori) va tot trebălui la farfuria lui zburătoare, mult ?i bine, printre chiftele în sos sau ce-i mai tot dă mă-sa să mânânce (ca să crească?), încurajat chiar de aceasta în ideea că el e extraterestru. Se holbează la stele, noaptea, î?i pune o cască în cap ca să semnalizeze celor cărora crede că le aparține că el e acolo ?i se pregăte?te să vină, ba mai taie ?i ?tiri ciudate din ziare, pe care le transmite într-un fel de buletin, celor din specia lui (crede el). Am uitat să vă spun că mama lui ține un chio?c de ziare, unde din când în când îl lasă pe fiul ei să stea ?i să vândă, ceea ce-l ?i face pe acesta un aprig cititor de ziare (cumplit me?te?ug de tâmpenie, cum ar spune Creangă despre cu totul altceva, dar numai pentru o anumită categorie de a oameni ?i de cultură, spun eu), de unde îi ?i vin, poate unele idei despre lumea asta ?i despre cea de mai sus de el. Ludovic, a?a îl cheamă pe tânăr, este încredințat că el face o treabă absolut necesară semenilor săi de sus, mama lui se îndoapă cu calmante la modă, n-a? putea acum să reproduc numele lor, dar nici nu e necesar, cert este că face asta ?i pentru a-i demonstra cât e de chinuită de munca ei (care?) ?i de grija lui. Totul merge bine până când apare femeia.
Cealaltă femeie, cea tânără, cea pentru care Ludovic nutre?te o anumită aplecare. Ea se nume?te Cendre (cenu?ă, în franceză, dacă nu ?tie cineva) nume semnificativ, pentru că ea va arunca totul în aer ?i, ca urmare a exploziei, totul se va preface în cendre, ?i viața asta artificială, ?i planurile lui Ludovic, dar ?i cele ale mamei sale, cât ?i toată această imensă minciună în care se dovede?te că au trăit cei doi, la instigarea mamei. Cendre îl provoacă pe Ludovic să iasă de sub tutela maică-si, pentru că nu mai e un copil, iar el, cu o minte destul de limitată, acceptă ?i nu prea sugestiile ei, ea î?i cam bate joc de el cu fantezia asta cu extratere?trii, ceea ce-l face să se mai gândească o dată la cele ce s-au întâmplat cândva demult, când tatăl lui ?i-a luat, chipurile, zborul spre alte constelații. Aici se află rezolvarea întregii pove?ti. Ludovic rememorează, sau, cum se spune astăzi, execută o regresie în timp spre noaptea aceea cu furtună ?i ploaie, când el, copil mic fiind, a întrezărit-o pe mama lui, la lumina unui fulger, lucrând cu o cazma în fundul grădinii ?i i se luminează, cam în stilul deus ex machina, adevărul că maică-sa l-a ucis pe tatăl său, pentru că acesta î?i cam găsise o amantă ?i nimerise foarte bine momentul ca să-l poată îngropa în fundul grădinii, cam pe unde-?i construia ?i Ludovic, după atâția ani, farfuria lui zburătoare, un fel de monument funerar al cărui constructor nu e con?tient de semnificația operei sale. (Adică o lume rătăcită, care nici nu ?tie ce face ?i încotro se îndreaptă, o lume, de fapt, în derivă.) S-a dus ?i iluzia cu două locuri în farfuria aia, întâi cu maică-sa, pe urmă, după apariția femeii (Cerchez la femme, spunea Geo Dumitrescu), locul doi i s-ar fi cuvenit lui Cendre. Femeia îi aduce pe cei doi rătăciți (?i nici măcar în tranziție, cum se spune pe la noi) la realitate ?i realitatea e cruntă ?i insuportabilă, de aceea o ?i refuzau ei, mai abitir maica-sa, dar ?i ăla micu’, forțat de ea la început ?i pe urmă plăcându-i rolul. Factorul inuman care funcționase până atunci, devine ceea ce se menționează în titlu, factorul uman.
Această comedie neagră s-a jucat recent la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, alături de Templul Coral din Bucure?ti, sub direcția unui tânăr regizor, Alexandru Mâzgăreanu, cu Dan Rădulescu, un Ludovic cu figură ciudată, care poate părea, dacă te uiți în cuno?tință de cauză la el, chiar extraterestru, Ana Ciontea, o mamă teroristă foarte bine întruchipată ?i Monica Săndulescu, figurând o tânără modernă sau chiar postmodernă, foarte stridentă ?i agitată, cam a?a cum îi vedem pe mulți adolescenți astăzi pe străzile, chiar, ale patriei noastre. N-am avut, ca traducător al textului, nici o clipă, impresia că acele cuvinte ar fi ale mele, semn că interpretarea, în frunte cu direcția de scenă, au făcut din vorbe un spectacol credibil ?i, în opinia mea, convingător. A?adar, de?i eram, pentru o dată, ?i traducător, cred că pot păstra deasupra acestei rubrici, ?i de data asta, cuvântul spectator.