Despărțirea de Costas

 Pe 15 martie 2014 a încetat din viață la Atena sculptorul, gravorul, ceramistul şi pictorul Costas Zourlas. 

Născut în 1942, în satul Toichio, departamentul Κastoria, Grecia, artistul a crescut şi s-a format în România, unde a şi parcurs primele etape ale carierei sale. Numele lui Costas Zourlas este menționat în enciclopedii şi alte lucrări de specialitate despre arta românească actuală, subliniindu-se maniera originală în care tratează corpul uman. În 1977, s-a repatriat în Grecia, stabilindu-se la Atena, iar în anii '80 şi '90 a participat la diverse expoziții colective de sculptură, realizând şi câteva individuale. Opere ale sale cu caracter monumental se află instalate în diverse locuri din Grecia (Atena, Salonic, Toichio), şi din străinătate (Bucureşti, Sicilia, Ungaria etc.); despre acestea se vorbeşte pe larg în lucrarea de referință Sculptori greci (1981), a criticului de artă Spyros Lydakis. În paralel, Costas Zourlas a dezvoltat o bogată activitate ştiințifică, teoretică şi practică, în domeniul arheologiei şi muzeografiei, la Muzeul Național de Arheologie, precum şi la Noul Muzeu al Acropolei, unde a lucrat mulți ani, cu dăruire, entuziasm şi competență. 

Trupul artistului a fost dus spre înhumare în locurile natale. Prietenii rămaşi am dorit să ne luăm rămas bun de la spiritul lui Costas. Transcriu aici cuvintele pe care le-am improvizat la ceremonia de adio.   

 

Se făcu larg în bătătură – e o zicală melancolică pe care Costas trebuie să o fi cunoscut şi, desigur, să-i fi apreciat precizia poetică. În satele româneşti, se cheamă bătătură locul din fața casei, literalmente «bătătorit» de paşii membrilor familiei, ai vecinilor, rudelor şi prietenilor care îl străbat zilnic, din zori până la asfințit. Când însă acolo «se face larg», înseamnă că timpul începe a-şi vădi lucrarea implacabilă, rărindu-i pe cei ce altădată umpleau bătătura.

Larg s-a făcut şi în bătătura generației noastre: în rândurile ei, tot mai rărite, prenumărăm tot mai multe absențe. Zilele acestea a venit să se adauge încă una, a celui căruia îi urăm de aici drum bun în călătoria fără întoarcere. Plecând de lângă noi, Costas Zourlas a lăsat în urmă un gol greu de umplut cu acel substitut al vieții ce se cheamă memoria. Nouă, vremelnicilor supraviețuitori, ne revine acum datoria să i-o menținem vie, în pofida uitării, a indiferenței şi a ignoranței - triptic nefast care şi-a pus pecetea pe vremurile noastre «postmoderne»: o epocă a insignficanței, despre care cum se spune cu amară ironie că everything goes and nothing is matter.

Din toate câte a însemnat pentru noi defunctul, ce suntem ținuți a păstra mai presus decât toate? Adevăratul patrimoniu al artistului, opera lui: iată primul lucru ce ne vine în minte. Dar opera, obiect de studiu şi de dreaptă prețuire din partea ştiutorilor, dăinuie în timp şi spațiu, şi înafara şi în lipsa noastră. Noi însă în Costas am iubit un prieten, nu doar un artist, ba chiar înainte de asta. Orfani de el, rămâne să ne mângâie prezența lui săpată în amintire, precum o cicatrice în carne vie. 

?i totuşi biografia lui Costas nu e numai o moştenire de inimă pentru câțiva prieteni. Ea dobândeşte un tâlc exemplar de îndată ce o privim ca pe o mărturie: despre destinul generației noastre, prinse în vârtejul unor vremi «interesante», dintre cele pe care, spun chinezii, îți vine a le dori doar duşmanilor tăi. O epocă teribilă, dar care pe el n-a fost în stare să-l zdrobească; drept care l-a călit şi modelat, ca lovitura de baros o lamă de oțel. 

Războiul civil grec, care i-a destrămat familia, l-a târât şi pe el, la o vârstă fragedă, din munții Macedoniei pe malurile Dunării. Ο dezrădăcinare atât de violentă ar fi putut – şi poate tocmai asta urmărea – să îl transforme într-un apatrid; în fapt, l-a înzestrat cu două patrii. Dar otrăvit căci, din coşmarul fratricid, fugarii greci s-au trezit în coşmarul cotidian al stalinismului. Iar cei mai puri dintr-înşii au prins de veste că idealul tinereții lor n-a fost decât acel simulacru adus de Paris la Troia în chip de Elena. Precum aheii (într-o versiune a mitului trecută de la Euripide la Seferis), ei s-au înfiorat de cât sânge a curs «pentru o cămaşă fără trup, pentru o Elenă». 

Confruntat cu „socialismul real” – adică realmente inexistent – Costas şi alții ca el au moştenit des-vrăjirea, nu şi nevrozele, cinismul sau desnădejdea sterilă a generației părinților lor. Spre a nu le cădea pradă, s-au aliat şi aliniat cu tinerimea țării, prinsă întrt-un efort intens de asimilare a tot ce avea mai bun tradiția românească în arte, în ştiințe, în educație: o zestre inestimabilă, lor oferită nicidecum grație, ci în pofida regimului şi (orice ar zice decerebrați nostalgici) de multe ori împotriva acestuia.

Un atare efort, deloc facil, cerea de la cei implicați exercițiul continuu al spiritului critic; răsplata câtor au putut să-i facă față a fost maturitatea timpurie. Unul din cei înzestrați cu acest har a fost şi Costas Zourlas, evoluând ca un creator-gânditor, pentru care sculpătura (ca şi pictura pentru Leonardo) a fost tot timpul una cosa mentale. Aceeaşi vocație reflexivă l-a dăruit cu competență şi în domeniul arheologiei, unde a adus nu puține contribuții, atât în teorie cât şi în practică: în tehnicile de «reproducere ştiințifică», în restaurarea, reconstituirea, precum şi în dartarea unor vestigii.

La ceasul acesta de triste bilanțuri, Costas Zourlas ne apare ca membru al familiei spirituale din care au făcut parte disidenții din țările cândva captive îndărătul Cortinei de Fier. Est-ethica acestora, «onoarea secolului 20» (după spusa unui mare poet), el a deprins-o încă din prima tinerețe. Atunci a învățat că gustul, cultivat cum se cuvine, insuflă duhului puteri nebănuite şi-l apără precum o platoşă de asaltul răului şi al vulgarității. Pe Costas l-a apărat de ororile totalitate, pe care le-a trăit în România, dar şi de urâțenia în expansiune, pe care a găsit-o în Grecia burtăverzimii triumfante. Ambelor le-a ținut piept cu acelaşi curaj, din ambele bătălii a ieşit învingător.

Iată de ce nu voi subscrie la cele susținute aici de unii antevorbitori. Nu, Costas Zourlas nu a fost îngerul vulnerabil rătăcit în această lume inferioară. A fost un Arhanghel luptător, cu scut de diamant şi cu spadă de foc.