Miscellanea
Florin Toma

Vraciul din Aracataca.

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014

 Parcă niciodată, cel puțin în ultimii ani, lumea, oamenii, planeta, conştiința publică, intelectualii, scriitorii, cititorii simpli (fie şi măcar ai unei singure cărți) nu au reacționat atât de puternic la moartea unui scriitor, ca la cea a lui Gabriel García Márquez (n.6 martie 1927, Aracataca, Columbia – m.17 aprilie 2014, Ciudad de Mexico). Şocul emoțional provocat de dispariția laureatului Premiului Nobel pentru Literatură al anului 1982 şi autorul celui mai faimos roman al secolului XX (cotat de spanioli ca a doua carte ca importanță, după „Don Quijote” a lui Cervantes), „Cien años de soledad” – prima ediție a fost publicată pe 5 iunie 1967, la Buenos Aires, de Editorial Sudamericana, într-un tiraj de 8.000 de exemplare, manuscrisele ajungând prin poştă, trimise de autor, în două tranşe, astăzi, de la prima publicare şi până în prezent, romanul fiind tradus în peste 35 de limbi şi în mai bine de 30 de milioane de exemplare, în întreaga lume – a provocat nu numai un fior universal de durere, numele lui de alintătură, Gabo, fiind, în ziua de 17 aprilie şi după aceea, pe buzele a sute de milioane de oameni din întreaga lume. Dar şi un adevărat tsunami pe internet, în spațiul virtual, cu sute de milioane de menționări, citate din cărțile lui, portrete, fotografii, amintiri ca de la o mare performanță a vieții („am citit-o pe vremea când eram la liceu” sau „mă însurasem a doua oară” sau „eram în primul meu concediu plătit” etc.), ba chiar şi îndemnuri de a (re)citi cartea ori promisiuni şi solicitări. (NOTĂ: O vecină de-a mea, profesoară pensionară din vechiul regim, deci, de multă vreme în această situație, a sunat la uşa mea, la o săptămână după ce zarva s-a mai potolit, rugându-mă să-i împumut, dacă am, o carte de-a lui García Márquez. Şi, cum le am în bibliotecă pe toate, i-am dat. A vrut să înceapă cu memoriile, „A trăi pentru a-ți povesti viața”... e bine şi-aşa!) Numărului uriaş de cititori din întreaga lume pe care-i avea Gabo i s-au adăugat, în zilele acelea, cred, alte zeci de milioane. Însă odată trecută hărmălaia idolatră, aşa cum se întâmplă în general cu personaje celebre ale spațiului public (de oriunde!), au început să apară, încet-încet, ici-colo, câte o îndoială. Câte un accent critic. Câte o mențiune infamantă. Pentru ca, apoi, imediat, să se dezlănțuie un val – reținut, totuşi, trebuie să recunoaştem – de articole devastatoare, răscoliri jenante despre pasiunile de stânga ale scriitorului, despre prietenia cu Fidel Castro şi Ernesto Che Guevara, despre perioada cât a fost corespondent al agenției cubaneze de ştiri „Prensa Latina”, despre medierea negocierilor de pace (eşuate!) dintre preşedintele Andrés Pastrana Arango şi Forțele Armate Revoluționare din Columbia (bineînțeles, el fiind de partea acestora din urmă!), precum şi alte întâmplări din viața acestui om, care – susțineau „dantonii” – a preferat să stea în puf şi confort, alături de tirani şi dictatori abjecți, în timp ce lumea sud-americană se chircea sub apăsarea cizmei a tot felul de „caudillos”. „De ce n-a putut fi şi el precum peruanul Mario Vargas Llosa, de pildă, de partea corectă a lucrurilor, în zona liberă de comunism şi de suferință? De ce a trebuit să-şi mânjească biografia cu forme de stângism aproape extreme, cu simpatii şi prietenii de cea mai proastă calitate? De ce şi-a trădat strămoşii care au luptat pentru independența Columbiei şi de ce şi-a părăsit țara în 1982, preferând să stea în Mexic?”. De ce? De ce?... Simplu (sau, mă rog, teribil de complex!): fiindcă omul este, în general, o ființă duală. Este o construcție ambivalentă misterioasă, deloc lesne explicabilă. Cu un suflet presărat cu pete de lumină şi puncte de întuneric, cu iubiri şi trădări, cu devotament orb şi clipe de pierdere, cu eroisme şi laşități, bref! cu eşantioane de Bine şi flacoane de Rău. Drept care, arareori ajunge la omogenitatea dintre har şi dorință, dintre talent şi convingeri, dintre putere şi slăbiciune... Sigur, tema este „generoasă” şi, pe chestia asta, i se poate dezvolta un proces istoric de toată frumusețea lui Gabo. Ce te faci însă cu opera, care rămâne, persistă, n-a murit în ziua de 17 aprilie 2014? Căci, la urma urmelor, spre exemplu, „Un veac de singurătate” n-a fost scris de ființa numită Gabriel García Márquez. Ci a fost o pasă a unui vraci din Aracataca... O invenție! Care nu e nici de stânga, nici de dreapta.