breviar editorial

Este foarte greu să dinamitezi establishmentul şi ierarhiile lui – sau să te acomodezi cu el şi cu uzanțele lui – chiar dacă pentru unii cititori mai firoscoşi acest titlu, Licht, langsam, e mai cunoscut în limba „vieneză”, de vreo 10 ani, decât în română (lumină, încet). Chiar dacă apariția în colecția Antologia Tracus Arte îl poziționează pe Marian Drăghici lângă: Ioan Es. Pop, Nichita Stănescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Augustin Frățilă. Şi, în sfârşit, chiar dacă (ori tocmai pentru că) Marian Drăghici scrie o poezie ca aceasta, matroană cu pălmuiri: „poate că vorbind prea de timpuriu despre moarte/ morții nici nu-i pasă, dar/ am provocat viața, am ațâțat-o/ şi ea mă avu în felul ei focos de matroană cu pălmuiri/ care m-au făcut să mă bâlbâi/ şi să roşesc:// n-aş avea nimic împotrivă/ să mă bâlbâi, da/ să roşesc, da/ mai ales acum că e iarnă şi din criză de foc/ am ajuns să dorm în acelaşi pat/ cu eul meu lângă eul meu// cu eul meu mistic/ lângă batracianul ateu.// destul confort ca să despic în patru/ – o, lemn de foc lăuntric/ o, rece lemn de foc –/ firul celor spuse de un nebun de suferință/ de un kafka agonic/ doctorului ce refuza să-i dea morfină:/ ucideti-mă sau sunteți un criminal!”.  Coperta îi aparține lui Mircia Dumitrescu. Volumul este dedicat: in memoriam viorica antonescu/ părintelui martir arsenie boca.

 

Excursia în plină desfăşurare, de Gheorghe Iova, Editura Charmides, 2010, 424  pag.

Gheorghe Iova face, lucid-voluptuos, naveta dus-întors între conştiență şi conştiință, fără final – dar nu fără finalitate. Tocmai aceasta „navetă” fiind, până la urmă, nu-i aşa?!, excursia în plină desfăşurare, under construction: „Să mergi ore în şir să inventezi neîncetat procedeele de deplasare pe fiecare porțiune a traseului, cu picioarele tale în pantalonii tăi. Să îți aduci aminte la timp de toate astea. De picioare şi pantaloni. Corp la corp pe trupul mare al muntelui. Braț la braț, mână în mână, umăr la umăr cu ea şi ei la fel şi noi ne dam mâna la câte un hop, o împingem pe povârniş, îşi sprijină talpa în podul palmei mele, îmi sprijin cotul se înfige în pietriş. Ating masiv.

Intimitatea zidului imens. Pe munte într-un interior fantastic, fabulos înăuntru. Un trup are o rază mare de acțiune. Ca să ți-o poți imagina trebuie să o calculezi. Un corp mare în preajmă. Iese din relația asta. Iradiază să mă cațăr pe globul pământesc țuguiat sub vintre. Urcând valul. Cum valurile se cațără unele pe altele până în vârful care fixează ochiul. În apa asta să-mi pot manevra trupul. Să îmi închipui cu mâinile şi picioarele, să îmi închipui că respir. Nu respir, aşa se poate, calculând calcă pe puncte. La umbra unui val, într-o răcoare, în aerul care nu se imită. Lipit de trupul ăsta, rostogolindu-mi trupul nu mă desprind. Dezvoltă voluminos. Din îmbrățişare în îmbrățişare câştig fantastice priviri în urmă. Jos înapoi, îmbrățişând înconjur, învălui. Trunchiuri şi creste şi albia care dispare. În câte un loc te puteai opri o vreme. Era un timp al locului. Puteai să uiți orice. Să-ți aduci chinezeşte aminte. Dacă dădeau de mine, gândurile mele, mă simțeam pierdut şi câştigat.” 

„Atingere masivă”. „Text strict”. Privitor la textul strict practicat de Iova, Marin Mincu spunea că este „o anticipare aproape nefirească” (Eseu despre textul poetic, Ed. Cartea Românească, 1986), iar 15 ani mai târziu, în revista „Euphorion”, Cornel Moraru se pronunța astfel: „Autor inclasificabil, greu de definit, Iova e o legendă a vieții noastre literare, prin inteligența sclipitoare şi modul în care el regândeşte condiția faptului elementar de a scrie. Este un autentic spirit de avangardă. (…) E timpul ca această experiență – într-adevăr, unicat – să fie valorificată în întregime şi reaşezată axiologic la locul care i se cuvine.”

Nava ancorată pe colină/ Le navire amarré sur la colline, de Ilie Constantin, colecția Magister, Editura Limes, 2014, 248  pag.

Ediție bilingvă, româno-franceză, a unei antologii care cuprinde selecții din volumele: Vântul cutreieră apele (1960), Desprinderea de țărm (1964), Clepsidra (1966), Bunavestire (1968), Coline cu demoni (1970), Celălalt (1972), Înaltăpartele (1983), Țărm anterior (1986), Literatul barbar (1994), Drumul întoarcerii (1994),  apoi trei poeme grupate sub titlul Viitorul orizontului  şi o confesiune, să-i spunem aşa, Pe răspunderea şi iluzia mea. 

Prefața Ilie Constantin, un destin poetic este semnată de Al. Călinescu, iar Eugen Negrici încheie volumul cu postfața Supus criogeniei şi izolării în adâncuri. 

Ne îndreptăm spre finalul volumului, după ce am survolat mai bine de cinci decenii de poezie, să vedem cum arată Viitorul orizontului: „Undeva, cum cobori cu privirea/ de-a lungul trunchiurilor ce-ți sprijină viața,/ s-a declanşat o aprigă ciocănitoare.// Zadarnic pasărea de ceas rău/ sfâşie cojile pure:/ pe-aici e neted timpul./ Nici o larvă nu amenință coloanele/ casei familiale de creație, unde tu îți petreci/ secvența cronologică din urmă.// Dar nu mai pleacă o dată/ de sub arborii noştri, femeia/ dezlănțuită cu bătătorul pe covoare?/ Mai bine s-ar aşterne/ între marile, prăfoasele lor aripi,/ până când vor începe să fâlfâie,/ să-şi ia zborul spre răsărit,/ prin nemărginirea de pulbere!”  (Pe-aici e neted timpul).

Cum mai priveşte autorul acum… teritoriul survolat? „Importantă îmi pare sintagma l’avenir de l’horizon, din poemul Le Français . Acum, mă întreb: creația mea poetică se va încheia oare în coadă de peşte? Trezirea la conştiința critică, spre vârsta de 30 de ani, m-a ajutat s-o rup cu exersarea voinței de a scrie poezie indiferent dacă eram inspirat sau nu. Poemul ca «voință şi reprezentare», cum vedea Schopenhauer lumea, nu putea da mai mult decât a făcut-o, strivindu-mă sub grele transporturi de eroare şi iluzie. Dar, Doamne, cât de rară s-a făcut coborârea poeziei asupră-mi! Poeții şi matematicienii sunt buni mai cu seamă în tinerețe, se spune; dar exemplele inverse sunt şi ele numeroase. Şi, iată, în august 2002, m-am întors definitiv în țară, hotărât să reiau şi în poezie limba maternă - dar am scris foarte puțin.

Poetul îşi depăşeşte uneori spusele, mergând mai departe (sau în altă direcție!) decât crede. Recitită, Pe-aici e neted timpul îmi îndreaptă gândul spre o altă interpretare decât cea pe care o avusesem, probabil, în vedere în momentul punerii pe hârtie.” 

„Ancora” este aşadar deplasabilă şi teritoriul poetic îşi modifică mereu textura, volatilitatea, densitatea – şi îşi schimbă chiar propria capacitate de modificare, uneori surprinzându-l pe însuşi autorul textului, oricare ar fi acesta. 

 

 

Atunci fugi în alt popor, de Ilie Constantin, colecția Lakonia, Editura Limes, 2014, 248  pag.

Câte vieți poți să trăieşti într-una singură? Câte țări pot fi, pentru o vreme, „țara ta”? Câte familii, câți copii, câți prieteni, câte iubite – fiindcă vorbim, de fiecare dată, de energia „unicului”, nu a „înseriabilului”? Cu o vag indusă „panică-dinaintea-ființei”, ne este îngăduit, fugitiv, ca lectori, să privim (chiorâş) un scenariu alternativ ce putea să înlocuiască integral viața – şi opera aferentă vieții, inclusiv romanul scris de Ilie Constantin şi apărut la Gallimard, nu-i aşa?!: „mamei îi plăcea să ne vorbească – sorei mele şi mie – despre iubirea ei pentru un flăcău de odinioară. Măritată de către autoritarul ei tată, la mai puțin de cincisprezece ani, cu un bărbat mult mai vârstnic decât ea, cizmar dintr-un alt sat, ea avea o legătură cu un băiat de seama ei. Se simțea gata de orice nebunie în pasiunea ei compensatorie.

Ascultam foarte pudicele confidențe materne într-o stare de „panică-dinaintea-ființei”: puțin lipsise ca tinerii îndrăgostiți să fugă la oraş, pe totdeauna. Iar eu refuzam cu îndârjire o asemenea continuare a poveştii: Mater TREBUIA cu orice preț să-1 întâlnească pe viitorul meu tată, pentru ca eu să pot veni pe lume!”.  

La final de decembrie 1956, Ralița Constantinescu (1914-1963), mama lui Ilie Constantin, scrisese o seamă de pagini de însemnări, „Viața nu e vis”. Împreună cu cele din nov. 1957, „Caiet pentru diferite amintiri din viața mea de femeie şi copil”, alcătuiesc „Familia scrisă”, față de care Ilie Constantin are o perspectivă rabatabilă, cum altfel?! – deja avem aici a treia ediție a acestor pagini. Rememorarea (şăgalnic-detaşată) a reperelor unei vieți până la „casa familială de creație” din Drumul Taberei este drapată cu titluri ca: Exorcism în şoaptă, Familia ca o întinsă scriere, Haos, Aquarius versus Aquarius, Agende rupte. 

În viziunea lui Gheorghe Grigurcu, Ilie Constantin „ne apare drept un tip de visător specific, de aristocratică notă, cu tangențe la auto-analiza cavalerească a lui Pierre Bezuhov şi la torpoarea cețoasă a lui Oblomov”.

 

Drama identității în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu, de Gabriela Iliuță, colecția Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 400 pag.

Este la modă să se scrie despre scriitorii din diaspora: Constantin Virgil Gheorghiu, Petru Popescu, Andrei Codrescu – evidențiind aici numai unele dintre titlurile apărute în colecția Aula Magna a MLR. Între timp, în ultimele decenii, acolo, unii scriitori de origine română au căpătat notorietate, poate aceasta s-a şi estompat între timp, iar acum opera lor (şi interferențele cu parcursul lor biografic) constituie un bun obiect de studiu. 

Gabriela Iliuță face referire la o serioasă bibliografie pentru a ne limpezi asupra aşa-numitelor identități diasporice (cum le defineşte Kath Woodward în Understanding Identity): „În Memorii, Gheorghiu declara că exilul i-a modificat profund identitatea: «Acum, când îmi pierdusem pământul natal, [...] mi-am aruncat toate rădăcinile în sus. Deasupra capului. Este o existență primejdioasă. E periculos să trăieşti în vârful copacilor. Eşti întotdeauna la cheremul furtunilor. [...] Această schimbare a identității mi-a modificat profund identitatea. Țara mea natală a căpătat pentru mine o valoare nemăsurată. Considerabilă. A devenit sfântă. Carnea mea s-a contopit cu pământul pe care m-am născut, iar răsuflarea mea a devenit una cu răsuflarea poporului meu.» (Gheorghiu, 1999: 16) (…).

În ceea ce priveşte identitatea scriitoricească, putem vorbi în cazul lui Gheorghiu de o identitate dublă: o identitate românească şi identitate francofonă, fără ca acestea să se excludă una pe cealaltă, după cum vom ilustra în capitolele care urmează.

De la Monica Lovinescu, Marin Preda, Paul Miron, la Ion Caraion, au existat multe voci care l-au criticat pe Constantin Virgil Gheorghi şi opera acestuia, acuzându-1 fie de impostură (pentru presupusa aderare în anii tinereții la mişcările legionare şi pentru colaborarea, în ani exilului, cu Securitatea), fie de plagiere a unor romane interbelice (Ion al lui Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu), fie de lipsa de talent”. 

După ce îşi nuanțează poziția față de eseul lui Cornel Ungureanu Const.- Virgil Gheorghiu, între Crimeea şi Crevedia, autoarea spune răspicat: „Susținem teoria scrisului eliberator în cazul lui Gheorghiu, făcând apel la versurile marelui exilat Ovidiu care îşi explica astfel opera: «nici gloria n-o caut/ Nici faima ce-mboldeşte întruna pe poeți./ Vreau numai să nu piară de chinuri al meu suflet».”