Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu

revista revistelor

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014

 ROMÂNIA LITERARĂ  18 / 2014
Din 25 aprilie. Directorul revistei, N. Manolescu, din nou polemic – „Scrisoare deschisă tinerilor critici”, pe tema „Metodei fără critică” (e titlul acestei scrisori deschise trimise către Paul Cernat, Andrei Terian şi Bogdan Alexandru Stănescu; tinerii critici răspunzând la tablete ale lui N. Manolescu legate de critica nouă şi de teoreticienii sau ideologii ei, apărute în România literară şi Adevărul): „Am reuşit să vă determin să preferați lecturii, teoria literaturii. Nu prea îmi dau seama unde am greşit. Teoria o face capul şi numai el. Critica pretinde colaborarea mai multor organe: ea pune literatura pe limbă şi o gustă, o aduce sub nas şi o miroase, o încearcă cu urechea, o pipăie cu degetele, pe scurt, caută să o capteze cu toate simțurile. Asta am dorit să vă învăț”. N. Manolescu, „cuprins de o tristețe indimenticabilă” crede că nu există critică literară fără dimensiune estetică: „În ce priveşte critica, nu văd cum am putea-o lipsi de dimensiunea estetică, adică de aprecierea de valoare” (lasă la o parte „critica sociologică”) şi e convins că O istorie literară „extraestetică” e posibilă, dar ea nu este o istorie a literaturii, ci una a contextelor de tot felul (şi se întreabă: „Ce poate fi o istorie literară care nu e şi o critică?”, avertizând: „Literatura se naşte din literatură, nu din contexte. Şi renaşte la fiecare nouă lectură”). Mai mult, N. Manolescu ia apărarea criticii noastre (care nu se simte vinovată pentru lipsa de ecou a literaturii promovate la noi în străinătate): „Nu presupusul retard al criticii noastre în materie ne face greu exportabili, ci literatura pe care o comentăm, nu îndeajuns de universală şi de provocatoare ca temă”. Bieții scriitori români sunt cei răi („nu îndeajuns de universali”), criticii români sunt cei buni… Ce e critica estetică, în definitiv? Continuă N. Manolescu: „Critica e o comparație spontană şi permanentă. E un lanț nesfârşit de ipoteze creatoare. Arată mereu generațiilor succesive o altă față a literaturii. Citiți recitiți literatura, înainte a o mortifica teoretizând-o”). În alte pagini ale revistei, cronici semnate de Nichita Danilov, Gabriel Dimisianu, Al. Baumgarten, Irina Petraş, Cosmin Ciotloş, Sorin Lavric, Radu F. Alexandru, Gabriela Gheorghişor, Răzvan Voncu, Gh. Grigurcu, Simona Vasilache. Însemnări de Livius Ciocârlie, „Miorița şi Colinda Junelui bun” de Ion Taloş, interviu cu Dan C. Mihăilescu (”Nobelul este un premiu preponderent politic, cu temeiuri geo-etnic-etic şi abia apoi estetice”).
 
Revista 22 numărul 15 / 2014
Din 15 aprilie. „Nobel pentru un scriitor român?” – e titlul unui dosar făcut de Daniel Cristea Enache. Răspund: Norman Manea, „care se află pe lista propunerilor USR făcute anul acesta Academiei Suedeze pentru Premiul Nobel (alături de Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian)”, Magda Cârneci, preşedintă a PEN Club România („una dintre instituțiile abilitate în a face asemenea propuneri”), N. Prelipceanu, directorul de imagine al USR, şi Dan Shafran, traducător, directorul ICR din Stockholm. Întrebarea din titlu mai mult irită, dacă nu amuză, neexistând „soluții de pus în practică”. Norman Manea: Revenirile frecvente la această temă, la noi, cu iritările, manipulările, rumorile, infatuările şi provincialismul inevitabil sugerează mai curând o mare frustrare şi, cum se întâmplă, totdeauna, o simultană infatuare. Magda Cârneci: Obsesia Premiului Nobel în cultura română este simultan legitimă şi exagerată. Prea des clamată în dezbateri şi interviuri, ea denotă o lipsă internă de siguranță şi o dorință de a fi validat din afară. Nicolae Prelipceanu: Of, aud şi aş citi, dacă n-aş evita, mereu jelania despre Nobelul care nu se acordă odată… Cât despre întrebarea „ce ar trebui să facă scriitorii români?“ ca să ia premiul, credeți că dacă aş şti v-aş spune? Dan Shafran presupune chiar că va fi vai de capul scriitorului român premiat cu Nobel (mai bine să nu-l ia): Deşi Premiul nu se acordă, cum spuneam, unei literaturi, dacă un scriitor român l-ar obține, ar face un mare bine literaturii române, punând „reflectoarele“ asupra ei. Lui, însă, nu-i va fi prea bine, dacă ne gândim la concurența şi la invidia asociate, ambele considerabile… Dacă un scriitor se autopropune la premiu, trimițându-şi cărțile Academiei Suedeze, aceasta poate fi considerată curată sinucidere. Primim frecvent, la ICR Stockholm, solicitări la care răspundem cu următoarea recomandare: nu faceți eroarea de a vă trimite singuri cărțile, întrucât veți intra pe o listă „neagră“. Bun banc. Până una, alta, tot mai bine e să se apeleze la „plante narcotice şi halucinogene” (conform reeditării lui Andrei Oişteanu, publicată în altă pagină a revistei 22) pentru îndulcirea vieții scriitorului român care visează la Premiul Nobel: „De exemplu, coroane cu violete (uiola) purpurii se pun „pe frunte când îți arde capul. Purtate în chip de cunună şi inspirându-le parfumul, [florile] risipesc mahmureala şi senzația de greutate la cap“ (Pliniu)… 
 
 
 
CULTURA 14 / 2014
Din 17 aprilie. N. Gheran publică ”O scrisoare pierdută”, datată 25 februarie 2014. Scrisoare adresată directorului revistei Mişcarea literară, Olimpiu Nuşfelean, rugat să o citească în fața autorităților şi a scriitorilor prezenți la Zilele Mişcarea literară, la care fusese invitat. „Mare mi-a fost surpriza când am aflat că această pagină (scrisoare) a fost… cenzurată, mai clar: necitită”, scrie N. Gheran. Motiv pentru care, continuă el în revista Cultura, „îmi fac o datorie s-o reproduc ca atare”. Scrisoare din care citez: Cândva, cenzura se numea Direcția Generală a Presei şi Tipăriturilor. Astăzi, ea n-are nume, dar e mai a dracului, prin consecințe: cea economică… Pe vremuri apuse, dictatura cenzurii se solda cu amputarea unor cuvinte şi sintagme tabu, fraze, pagini sau opere. Azi, libertatea presei a avut ca revers lichidarea edițiilor critice, pe criterii băneşti... Invitați-l pe Andrei Moldovan să vă spună cum a fost desființat şantierul Rebreanu, deschis la Bistrița, cu scopul valorificării imensului tezaur de documente din arhiva romancierului, aflată în depozitul Academiei. După terminarea ediției critice în 23 volume, deschisesem un şantier, cu manuscrisele pe masă, scopul fiind formarea unei echipe de tineri în stare să continue activitatea susținută de mine 50 de ani. Că începusem bine, a dovedit-o apariția volumului Intime – cuprinzând corespondența de familie a romancierului – şi depunerea unui tom epistolar, din patru posibile, la Editura Academiei, în al căror sumar se aflau 2.000 de epistole, adnotate, către acelaşi prozator, de la Arghezi la G.M. Zamfirescu... Numai că s-a spus stop! Din cauza aceleiaşi „cenzuri economice“, au murit cărți fundamentale, de pe acelaşi şantier, precum Biobibliografia  Rebreanu, Dicționarul personajelor din opera lui Rebreanu. Ca structură de ediție, aş adăuga un unicat pe mapamond: Liviu Rebreanu – Opera magna, în 10 tomuri, scrise şi prezentate de autor. Uşor de alcătuit, atâta timp cât în peste 5.000 de pagini de note, comentarii, variante, articole, studii si monografii, închinate de mine scriitorului, dispuneam de aparatul critic necesar unei atare întreprinderi. În plus, dispuneam de interviurile lui, de jurnale, scrisori, de valorificat în acelaşi scop. Dar n-a fost să fie… Încheie N. Gheran, trimis la plimbare de către autoritățile bistrițene: Alungându-mă din schemele lor – după ce demisionasem din funcția de director al Editurii Institutului Cultural Român – semidocții voştri mi-au creat condiții să scriu trilogia Arta de a fi păgubaş, prea mult lăudată. Adevărata pagubă aparținea însă celor care n-au înțeles că un closet public în urbe îi costa mai mult decât remunerația infimă acordată unor tineri mobilizați să ridice monumentul Rebreanu… Semnează în alte pagini C. Stănescu, G. Apostoiu, Dan Ungureanu, Oana Purice, Ion Simuț („Arghezi aproape inedit”), Bedros Horasangian, C. Coroiu, I. Oprişan, Anca Maria Pănoiu, Monica Săvulescu Voudouri, cronici de Ion Pop, Mihai Iovănel, Adriana Stan, Marius Popa, Cornelia Maria Savu, Ion Brad, Teodora Dumitru.
 
TRIBUNA 279
Din 16 aprilie 2014. Surprinzătoare publicare, într-o revistă de cultură care se respectă, la „Eveniment”, pe două pagini, a cuvântării electorale a liderului PNL, la Cluj (cu titlul: „?eful opoziției, Crin Antonescu, discurs memorabil la lansarea candidaților PNL regiunea Nord-Vest”), probabil că Tribuna şi-a crescut tirajul astfel, fiind vândută membrilor PNL. Insolit e şi interviul cu Joseph Pearce, „biograful catolic al lui Alexandr Soljenițîn” (luat de Victor Găetan din SUA). ?tiți, premiatul Nobel, Al. Soljenițîn, a fost convertit la catolicism şi a crezut că „Rusia trebuie să aibă controlul asupra Ucrainei”. La finalul interviului, universitarul scriitor Joseph Pearce îşi dă cu părerea: „Un motiv pentru care nu cred că Putin ar vrea să anexeze Ucraina este că, dacă ar face-o, chiar şi lumea pro-rusă s-ar întoarce împotriva lui. Nu-l văd pe Putin ezitând o clipă. Crimeea va deveni parte din Rusia din nou. A fost, istoric, parte din Rusia şi majoritatea populației de acolo vrea să fie parte din Rusia. Adevărata întrebare este ce se va întâmpla după aceea în Ucraina”. Altfel, Tribuna se deschide cu Anton Dumitriu inedit (Jurnal de idei). În alte pagini, cronici de Ioan Negru, Ionel Necula, Alexandru Petria. „Patru secvențe cu Andrei Bodiu (1965-2014)” de ?tefan Manasia. Proză de Mircea Daneliuc, Adrian ?ion. Despre „boala Nichita” de Adrian Dinu Rachieru. Semnează la rubricile lor Andrei Marga, Petru Romoşan, N. Iliescu, Virgil Mihaiu, Ioan Moldovan.
 
SCRISUL ROMÂNESC 4 / 2014
Venind vorba de imperii şi de granițele lor aleatorii. Scrie D.R. Popescu, care nu poartă atât grija ruşilor, cât a turcilor care ne-au cotropit: „Imperiul țarist era lipit de țările nordice, se întindea până la Prut… El a fost cam scofâlcit de primul război mondial, dar s-a reîntregit îndestulător prin revoluția lui Lenin… Gorbaciov l-a rarefiat! Dar timpul, se ştie, nu stă pe loc! Imperiul otoman avea frontiere aleatorii… Imperiile de azi au granițe economice aleatorii, turceşti… Noi suntem optimişti: aşa cum după Bizanț a urmat Bizanțul (vorba lui Iorga!), după Turcocrație va urma – şi pe plaiurile noastre mioritice – Turcocrația!”. Mai încolo, Adrian Cioroianu publică pe 10 puncte descrescătoare „Ce-i lipseşte României pentru a fi o țară perfectă” (că asta mai lipsea României, observ eu, cel ce consemnează aceste rânduri, să fie perfectă). Ultimul punct, adică 1, începe aşa: ”?i cea mai gravă absență din România: cea a unui arbitru. Din politică până la fotbal şi din cultură până în ştiința abstractă, arbitrul este la noi cel mai adesea căutat (sau aşteptat) în / din afară, pentru că nimeni în interior nu întruneşte o credibilitatea consensuală”. Adică, arbitru „perfect” nu poate fi decât tot un cotropitor, dacă e să ai o logică de fier. Semnează comentarii în paginile revistei Florea Firan, Gabriel Coşoveanu, Monica Spiridon, C.M. Popa, Ovidiu Ghidirmic, Ioan Lascu, Marian Victor Buciu,  Mihai Ene, Al. Oprescu, D.R. Popa, Gabriela Rusu-Păsărin, Adrian Lesenciuc, Rodica Grigore. 
 
LITERE 4 / 2014
„Revistă lunară de cultură a Societății Scriitorilor Târgovişteni” (apărută cu sprijinul Primăriei Târgovişte). Scrie pe prima pagină directorul Tudor Cristea: „Cu numărul de față, revista Litere intră în cel de-al 15-lea an de apariție neîntreruptă. În asemenea momente, când am sentimentul că mai trebuie să urcăm o treaptă, mă gândesc că ar putea fi ultima”… Pe ultima pagină, Tudor Cristea desființează „revista cu nume pretențios Sfera eonică… un produs al celui mai cras veleitarism şi colecție de platitudini de un haz (involuntar, desigur!) nebun”. Tudor Cristea semnează şi cronica literară. În paginile revistei Litere publică Barbu Cioculescu şi Mihai Cimpoi, cu fragmente din cărțile lor în curs de apariție, Henri Zalis, Iordan Datcu, Liviu Grăsoiu, Sultana Craia, Anca George, Emil Lungeanu, Dorina Grăsoiu,  Ana Dobre, N. Ionel, Florentin Popescu, D. Pană, D. Ungureanu şi Mihai Stan (ultimii doi pomeniți sunt fondatori la Litere). Jurnalul din 2004 al Simonei Cioculescu, de interes – la 21 mai îşi notează, salariată la MNLR: „Restructurări salariale – din lipsă de bani, Ileana, trecută în concediu fără plată – păstrat fiu-său, cu condiția să nu vină – să lucreze ea pe leafa lui. Sunt mai mulți în situația asta la Muzeu (T. Coşovei e pe schemă, dar lucrează soția lui)”. 
 
CAIETE SILVANE 4 / 2014
„Coposu - Ivasiuc. Din arhivele Securității” – documentar semnat de Marin Pop: Corneliu Coposu „colindase” aproape toate puşcăriile politice din țară, începând cu 14 iulie 1947, până pe data de 9 iulie 1962, când a fost eliberat şi trimis în domiciliul obligatoriu, pentru 24 de luni. La fel şi Alexandru Ivasiuc, născut pe data de 12 iulie 1933, la Sighet, fusese arestat în anul 1956, în timpul revoluției anticomuniste din Ungaria. Era student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, după ce a fost exmatriculat de la Facultatea de Filozofie, unde a urmat cursurile doi ani, „din motive ideologice”. Imediat ce ecourile revoluției din Ungaria au ajuns şi în România, Alexandru Ivasiuc, alături de alți studenți din Bucureşti, a început acțiuni de mobilizare a studențimii, în vederea inițierii unor mişcări de protest similare cu cele din țara vecină, dar la scurt timp a fost arestat. A fost judecat şi a primit 5 ani de închisoare, pe care i-a executat la Jilava, Gherla, lagărele de muncă Periprava, Stoeneşti şi Salcia. În anul 1961 a fost eliberat din închisoare, dar a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru 24 de luni… Presupunem că la eliberarea din închisoare şi fixarea domiciliului obligatoriu, Alexandru Ivasiuc a făcut „pactul cu diavolul” şi a început să dea note informative despre foştii deținuți politici aflați cu domiciliu obligatoriu la Rubla… În alte pagini: Aurel Rău, Aurel Sasu, Viorel Mureşan, Daniel Săuca, Daniel Hoblea, Marcel Lucaciu, Viorel Tăutan, N. Coande, Carmen Ardelean. „Modelarea destinului post-mortem” – Mihaela Rotaru.