Simptomele revenirii la normalitate

Stat eteroclit, rod al unui abuz politic (intenția lui Stalin de-a crea un cap de pod înspre România), Republica Moldova se balansează între neîntregirea patriei-mame şi propria sa condiție fragmentară. Pe harta literaturii române care n-are cum să fie divizată artificial, Basarabia – consider că aşa e mai bine să numim pămîntul dintre Nistru şi Prut, al cărui fiu sunt, deoarece m-am născut la Soroca, avînd părinți din partea locului – figurează cu o seamă de nume importante, de la Hasdeu şi Stere la Leonid Dimov, Alexandru Lungu, A.E.Baconsky, Valeriu Cristea, Cezar Baltag, Paul Goma. Îmi permit să nu-i enumăr aci pe scriitorii, nu puțini şi nu o dată importanți şi ei, rămaşi în ministatul moldovean, pe care, din păcate, cu cîteva excepții (Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu), nu-i cunoaştem îndestulător. Poeții mai tineri decît să zicem Irina Nechit, mult prețuită de mine, îmi sunt aproape complet necunoscuți. Am atins astfel o chestiune nevralgică. Creația literară din România şi Basarabia a evoluat pe planuri distincte, sub semnul malformației istorice menționate şi, pe deasupra, cu o comunicare mutuală defectuoasă, oglindind mai întîi izolaționismul sovietic, apoi ambițiile de „independență” ale castei politico-afaceriste de la Chişinău. Nu suntem suficient de apropiați. Nu încape vorbă, a existat, la începutul anilor ’90, un moment propice unificării, al romanticelor poduri de flori peste maşterul rîu ce ne desparte, al efervescenței retorice şi al lacrimilor reîntîlnirilor fraterne, pe care politicienii de aci ca şi cei de dincolo au depus toate silințele spre a-l rata. Nemaiputînd da timpul înapoi, nu ne rămîne decît să ispitim viitorul. Mai are vreo şansă înfăptuirea unirii Basarabiei cu România? Întrebarea poate părea naivă, în condițiile în care cea mai consistentă parte a puterii politice din Basarabia ține cu dinții de privilegiile statalității, iar conştiința civică a populației – şi aci e un aspect cu osebire întristător – se pare că n-are nici ea o majoritate unionistă. Deceniile de deznaționalizare, îndoctrinarea comunistă şi, nu în ultimul rînd, dificultățile vieții de zi cu zi şi-au spus cuvîntul provocînd stări de apatie, inerție, defetism. Să fie atunci o soluție integrarea în Uniunea Europeană? Deşi guvernanții basarabeni gravitează spre Kremlin, aceasta este, probabil, pe un termen mediu spre lung, o soluție realistă, adoptată sau dorită şi de o serie de alte țări desprinse din masivul conglomerat numit URSS. „Gîndirea europeană” îi consolează de altminteri şi pe maghiarii ce-şi dau seama că visul unei reconstituiri a Ungariei mari e irealizabil. Nu e cazul să mizăm şi noi pe relativizarea granițelor, pe o relație comunicațională ce va spori, teoretic, pînă la feeria unei contopiri cu conaționalii noştri din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din ținutul Herței?
Revenim la chestiunea conştiinței naționale a societății basarabene, aşa cum am putea-o întrezări de la distanță. Ea e întruchipată în prezent de o elită intelectuală şi de o mînă de oameni politici proromâni, precum actualul primar al Chişinăului, ținuți în şah de legislatura comunistă. Lamură a unei concepții luminate, atitudinea lor e, vai, minoritară. Se cuvine menționată şi factura specială a naționalismului în acest teritoriu urgisit. Oricum, o conştiință etnică era necesară în circumstanțele unei îndelungate eclipse a culturii româneşti, ale unei derute induse de oficialitatea sovietică şi, ulterior, de cea care o continuă sub neschimbatul steag roşu. Nu constituie oare noțiunea de limbă moldovenească, deosebită de cea română, o penibilă caricatură? Nu sunt stupide dicționarele, gramaticile, aşa-zisele cercetări, stipendiate copios de cinismul unor autorități sfertodocte, ce se străduiesc a o justifica? Ar fi de conceput ca belgienii să dorească o limbă belgiană, elvețienii o limbă elvețiană, luxemburghezii o limbă luxemburgheză? Numai că unii scriitori cu însuflețire patriotică s-au alipit fără discernămînt de național-comunismul de la Bucureşti, diversiune ceauşistă menită a oferi o gură de oxigen regimului totalitar intrat în criză. S-au lăsat atraşi de discursul emfatic, viciat în fondul său, al principalilor apologeți ai dictatorului, intrînd în siajul acestei contrafaceri. I-am reproşat, la un moment dat, acest fapt lui Grigore Vieru, pe care-l admir ca poet. Pe de altă parte, alți intelectuali, mai tineri, au dat dovadă de o stranie obediență față de cîteva personalități din România cu funcții impozante şi dispensatori de mijloace financiare. Aceasta a dus la o orientare restrictivă în relațiile lor literare, la o pliere pe ceea ce socoteau că face plăcere celor două-trei figuri patronale. Paul Goma se plîngea că „basarabenii noştri” îl evită, ceea ce ar putea constata, în legătură cu propriul său scris, şi subsemnatul. Lealitatea unor aspirații pe cît de dureroase pe atît de îndreptățite încheie alianțe cu formele unui neaşteptat oportunism … În sfîrşit, aud că „a intrat dihonia” în literatorii basarabeni, tot mai împărțiți în grupuscule, de nu chiar în virtutea unor reacții strict individuale. Fenomene care însă nu ne sperie, întrucît în lunga noapte a dirijismului, a cenzurii, a unui aspect pseudomonolitic al producției artistice s-au acumulat destule energii, au mocnit destule speranțe mereu înşelate pentru ca revărsarea lor să capete accente energice. Înmulțirea disputelor ca şi unele opțiuni discutabile nu sunt, după toate probabilitățile, decît simptome ale unei dificultoase reveniri la normalitate.