ION HOREA – 85

 

În căutare de tinere talente, G. Călinescu descoperea, în a sa Cronică a optimistului, o reală promisiune:

„Tânărul poet promite mult, are o frază lirică , în general fluentă şi moale ca lâna, un limbaj simplu, pe ici – pe colo pătat cu câte un mac, şi o preferință vădită pentru muncile şi bucuriile vieții agreste, făcând de fapt o poezie a roadelor pământului…În fond horațianizează, atenuînd sentimentul prea acut al zădărniciei şi păstrând numai poezia tihniei rurale şi a mulțumirii bucatelor strânse după o muncă cinstită în gospodăria de formă nouă”. (Probleme de poezie, Contemporanul, 459 (635), vineri 12 decembrie 1958, p. 1)

G. Călinescu descoperea modelul departe în timp, pentru a nu fi acuzat de complicități burgheze. După mai bine de jumătate de veac de la pagina călinesciană, după câteva zeci de volume, după o viață de participant la viața literară, verdictul călinescian rămâne viu – demn de citat de exegetul poetului. Mai clar în privința modelelor şi a tradiției urmate de Ion Horea este I. Negoițescu, în alt timp al poeziei româneşti:

„Ion Horea continuă firul poeziei ardelene ce şi-a decantat specificul la un moment dat în generația lui Emil Giurgiuca, poezie în care un puternic sentiment al peisajului local s-a turnat în forme ce profitau de evoluția generală a lirismului românesc modern. Forme care părăsiseră tradiția eminesciană pentru a-l urma pe Macedonski…” (Scriitori moderni, Editura pentru literatură, 1966, p. 439). 

Da, evident că Ion Horea ilustrează specificul poeziei ardelene, „ ce şi-a decantat specificul în generația lui Emil Giurgiuca”, dar cum Emil Giurgiuca şi generația sa nu îşi trăiau intens actualitatea în 1966, I. Negoițescu ține să sublinieze că „puternicul sentiment al peisajului local” e legat de evoluția lirismului românesc. Într-un remarcabil articol din Dicționarul scriitorilor români (Zaciu, Papahagi, Sasu, Ed. Fundației Culturale Române, 1998) Petru Poantă scria că, în volumele anilor optzeci, Ion Horea continuă demersul de estetizare a ruralismului. „Adeseori el rafinează, într-o sensibilitate preponderent elegiacă, un limbaj de carte veche bisericească şi exersează o gamă proteică a rimurilor. Dominantă rămâne tema transilvană.(....).Patriotismul autorului, deloc convențional, are aici acoperire estetică pe cordonata majoră Coşbuc-Goga”. Precizări care rămân vii dacă le confruntăm cu mărturiile lui Ion Horea din mai 2014, la aproape jumătate de veac de la observațiile lui I. Negoițescu, la vreo două decenii de articolul lui Petru Poantă, cu mărturiile poetului. Mentor, educator, îi declară Ion Horea lui Iulian Boldea, în România literară, 15 mai 2013, i-a fost Ioanichie Olteanu. Să ne amintim că fiecare dintre exegeții poeziei Cercului literar de la Sibiu a ținut să exprime regretul că un component de seamă a Cercului literar de la Sibiu, unul din autorii exponențiali ai Cercului în 1945, nu a ținut să-şi adune poeziile într-un volum. Că, după 1947, nu a mai publicat deloc poezie. Ion Horea, rudă apropiată a poetului, primise o scrisoare în care mentorul îi explică nu numai desprinderea sa de poezia proletcultistă a anilor 50, ci chiar de poezia prietenilor cerchişti, aşa cum o practicau ei în anii patruzeci. Cinismul, ironia, sarcasmul din celebrele balade ioanichiene nu sunt legate neapărat de un mesaj social. Poezia lui, mărturiseşte Ioanichie Olteanu, nu-i altceva decât o frână pe care şi-o pune pentru a opri explozia sentimentului („nu vezi că ascunde un temperament de o excesivă şi primitivă sentimentalitate?”), un fel de a se opune momentului poetic, pentru el irelevant. Celebrele sale balade ar fi mostre de antipoezie. Dacă el, Ion Horea, vrea să fie poet, să nu urmeze această cale. Ioanichie Olteanu s-a despărțit de poezie nu numai fiindcă nu voia să fie poet ca Dan Deşliu sau Eugen Frunză ( aşezat în Bucureştii anilor cincizeci, om de stânga, Ioanichie Olteanu ar fi putut să intre în pluton cu poeții la modă în acei ani), ci şi pentru că poezia curentă, propusă de ultimul val, definea o stare de alienare. Plenitudinea sentimentală trebuia să dea sens poeziei, iată mesajul / lecția poetului Ioanichie Olteanu. El realiza, prin baladele sale, un moment antipoetic. O despărțire de poezie. Ceea ce urma, îndelungata sa despărțire, nu însemna altceva decât o despărțire de poezia modernă sau postmodernă a alienării. Numeroasele volume de poezie ale lui Ion Horea, sutele de poezii ale „întoarcerii acasă”, ale universului transilvan, erau chemate să încerce să vindece (şi) tristețile ioanichiene? Să recupereze parte din „excesiva sentimentalitate” a vărului său?

 

2. Numele locurilor

 

Numele locurilor, atât de prezente în poeziile lui Ion Horea, aparțin unui proces de estetizare a lirismului, au notat, în repetate rânduri, comentatorii poetului. Ar fi prea simplu să notăm că ele ilustrează doar apartenența. Desigur, poetul nu s-a despărțit de lumea sa, respiră în numele ei. El rămâne, ca să-l cităm pe un Al. Cistelecan, un „ardelean definitiv”. A trăi este un verb conjugat în fiecare volum prin versuri care numesc un fel de a respira: e încă viu, trăieşte în lumele locului aceluia, al satului, al ținutului căruia îi aparține. În fiecare dintre volumele poetului şi în cele (mai) vechi şi în cele (mai) noi descoperim locuri, itinerarii. Poetul e psihopomp – el învie calea. „Eu trebuie să-mi spun povestea” e unul dintre versurile care structurează arta poetică a lui Ion Horea. Eu trebuie să spun povestea, să mă întorc acolo, să regăsesc oamenii, locurile: ”bătrânii, pe la poartă mai ies, şi pe podmol / mai spun de una-alta, în felul lor domol, / mă-ntreabă şi pe mine, le mai răspund şi eu / aud la fierărie acelaşi vechi ileu, / şi podu-i peste vale, la locul lui, şi-apoi / apuc pe drumul țării spre Petea şi Oroi, / dar nu ajung, i-o punte şi o poartă, ca prin fum... / şi cade brumă deasă, şi-i prea târziu acum!” . Dar asumarea statutului de poet înseamnă asumarea profesiunii de om care scrie. Întoarcerile către cei vechi, către Bucolice, Georgice, nu exclud asumarea stilului bufon (Bătălia cu aur este, în acest sens, una dintre cele mai complexe cărți ale lui Ion Horea). Profesionist al versului, realizează rondeluri sau sonete impecabile. Există şi o Cartea sonetelor (Editura Ardealul. 2001) vegheată de un motto din E. Lovinescu: „Căci am săvârşi o ipocrizie, dacă v-am spune că scriem pentru plăcerea dvoastră şi nu pentru imensa bucurie ce o simțim, când ni se pare că de sub degetele noastre de lut, s-au împerecheat două cuvinte, care, prin zborul lor nupțial în văzduh, ne insuflă sentimentul eternității”.

În Gravuri (2013) textele testamentare ale „ardeleanului definitiv” se înmulțesc. O Diată arată aşa: „Pământu-i mai aproape şi aerul mai greu. / Nu ştiu, din mine însumi cât am rămas şi eu./ Mă-nstrăinez cu teamă de oameni şi de vreme./ Şi-aceste foi lăsate sunt doar lui Dumnezeu./ Mă văd de-asupra coastei un zbor de vindereu,/ Mă duce drumul țării în jos către Dileu / Dar nimeni nu-i, din albul zăpezii, să mă cheme,/Şi-aceste foi lăsate sunt doar lui Dumnezeu. Volumul Gravuri (cu secțiunile Jurnal, Gravuri, Lespezi) se încheie cu Elegie la Prut: „Sunt locuri depărtate, ca un ecou prelung / Pe unde , dus de gânduri, aş vrea să mai ajung. / ............... /Am stat într-o visare, nici nu ştiu câte ore / Cătând, prin ceața rară, la satul lui Grigore,/ Şi-alături, la Miorcanii şi casa lui Pillat./ Se desena o țară, cu ei în lung şi lat”. Elegia la Prut adaugă, lângă omagiul maestrului său dintotdeuna, Ion Pillat, omagiul către Grigore Vieru, una dintre simetriile sale din vremuri mai apropiate de noi.

 

„Meritul lui Ion Horea este de a se plasa în umbra unor versuri grandioase ale literaturii noastre şi de a glosa, caligraf remarcabil, pe marginea lor. Efectul nu e titanic, dar lasă o impresie de curățenie şi de igienă, de popas umbratec în miez de vară nebună, populată de insolații, de febre şi de vise neduse la biserică”, scriam la începutul anilor şaptezeci. După vreo patruzeci de ani, recitind, ar trebui să adaug, după numele poetului, „unul dintre marii scriitori ai tradiției naționale...”