SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL L I T E R A T U R Ă D E F R O N T I E R Ă MEMORIALIŞTI, DIARIŞTI, CĂLĂTORI

Alături de memorialistica închisorilor politice, înființate de comunişti pentru lichidarea duşmanului de clasă, trebuie înregistrată şi memorialistica unor victime ale legionarilor sau ale regimului Antonescu, pe criterii rasiale. Autorii acestui tip de literatură sînt mai ales evreii supraviețuitori ai pogromurilor declanşate în România la începutul anilor ’40 (un exemplu : Eugen Luca, Pogrom. Iaşi, duminică, 29 iunie 1941, Tel Aviv, 1989), sau ai lagărelor din Transnistria în care au fost internați în timpul celui de-al doilea război mondial (alte două exemple : Sonia Palty, Evrei, treceți Nistrul!, Tel Aviv, 1980, Dora Litani, Transnistria, Tel Aviv, 1981).

Şi de data aceasta, pe lîngă importanța lor documentară (cu atît mai mare cu cît, mai ales în anii în care românilor le-a fost impusă dictatura comunistă, realitatea aceasta a fost ocultată sau chiar contestată), textele acestei categorii sînt impresionante pe cel puțin două direcții. Este vorba, pe de o parte, de sentimentele extrem-negative cu care au fost marcate şi pe care ni le comunică victimele. Şi din păcate, nu de puține ori, experiențele care au dat naştere acestor sentimente ne trimit la punctul de vedere exprimat în volumul Eichmann in Jerusalem : A Report on the Banality of Evil (New York, 1963) de Hannah Arendt, potrivit căreia românii ar fi poporul cel mai antisemit, aşa încît pînă şi naziştii s-ar fi îngrozit de crimele pe care aceştia le-au comis împotriva evreilor.

Dintre memorialişti, printre cei care s-au plasat în imediata apropiere a acestui punct de vedere s-a aflat eseistul şi criticul literar Eugen Luca. În epilogul volumului Pogrom. Iaşi, duminică, 29 iunie 1941, el notează, referindu-se la colegii cu care a lucrat ca redactor la revista Contemporanul, înainte de a emigra în Israel: „Mă aflam în sala de şedințe a redacției în care lucram. Se discuta numărul trecut, se făceau planuri. Eu îmi studiam colegii. Atent. Şi mă întrebam care anume dintre ei va ridica mîna şi îmi va înfige cuțitul în piept, dacă se va declanşa – eventualitatea nu putea fi exclusă – un nou pogrom. Şi care, iarăşi, dintre ei, fără să fie capabil de un atare gest, ar fi totuşi dispus să-l aplaude.“

Pe de altă parte, impresionante sînt şi mărturiile celor salvați de români. De data aceasta, referința cea mai importantă este oferită la nivel instituțional chiar de către statul Israel, prin omagierea celor care au avut curajul să se opună etnocidului, în chiar țările în care acesta a fost comis (miile de „Drepți între popoare“, printre care şi cei peste 50 de români, identificați cu arborii simbolici plantați de-a lungul unei Alei a celor drepți, în Ierusalim, lîngă Mausoleul Amintirii). Iar printre referințele memorialistice ale autorilor care se înscriu în acest ultim subtip de literatură pot fi citate cele pe care le-a înregistrat Marius Mircu în volumul Oameni de omenie în vremuri de neomenie (Editura Glob, Askelon, 1987, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996), după ce tot el a scris şi despre Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941 (Bucureşti, 1944), Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi (Bucureşti, 1945) şi despre Pogromurile din Basarabia şi din Transnistria (Bucureşti, 1947).

Pe lîngă memorialistica anticomunistă şi pe lîngă cea a lagărelor pe criterii rasiale, exilul a mai produs şi amintiri de alt tip (în special literatură de călătorie), cu referire mai ales la perioada interbelică. Sau jurnale privind viața de zi cu zi trăită în țările de azil, sau pagini referitoare la o Românie care a încetat să mai existe – România regală. Dar şi în cazul acesta, considerațiile privind trădarea creatoare de care se face „vinovat“ cititorul care înregistrează nu doar mărturia şi informația, ci şi sentimentele, transformînd documentul sau darea de seamă în literatură, rămîn valabile.

Şi încă o precizare. Într-un raport de simetrie inversă cu „românii deplasați“, chiar dacă s-au stabilit în străinătate în „epoca Ceauşescu“ (George Tomaziu în 1969, Cicerone Ionițoiu în 1979 sau Remus Radina în 1980) şi indiferent de anul în care şi-au publicat cărțile, prin biografie, prin formație şi prin mentalitate, autorii plasați în acest capitol aparțin exilului regal. Un bun exemplu: Ion Ioanid (născut în 1926 în comuna Ilovăț, din județul Mehedinți, şi stabilit din 1969 în R.F. Germania) a început să lucreze abia în jurul anului 1980 la primul volum din seria intitulată Închisoarea noastră cea de toate zilele (publicat în 1991), iar la ultimele două, la mijlocul anilor ’90. Însă printre observațiile esențiale pe care le putem descoperi într-unul dintre aceste volume se numără şi cele referitoare tocmai la diferențele de mentalitate, de comportament şi chiar de limbaj dintre oamenii vechiului regim, cu care memorialistul se identifică, şi oamenii „de tip nou“, de care se simte străin, pe care îi detestă şi de care pînă la urmă va fugi. Prin urmare, a crede că e o greşeală să plasezi un autor în epoca de care ține prin biografie şi prin mentalitate, cînd de fapt acesta ar aparține cronologic epocii în care a reuşit (în fine) să plece din România, iar literar, perioadei în care şi-a publicat (sau mai ales i-au fost publicate) cărțile, este exagerat. În primul rînd, pentru că nu aşa procedează istoria literaturii. Cantemir, cu Istoria hieroglifică, sau Ion Budai-Deleanu, cu Țiganiada, n-au fost plasați la sfîrşitul secolului XIX, cînd opera lor a fost descoperită, pusă în circulație şi, încet-încet, canonizată, ci în epoca în care s-au format şi au scris. Pe de altă parte, în cazul scriitorilor din exil, momentul receptării sau al canonizării nici n-ar avea cum să fie transformat într-un criteriu de periodizare. Şi asta pentru că pînă în 1989, aproape toți autorii din această categorie au fost interzişi în țara din care au plecat. Doar unii dintre ei au fost cel mult tolerați din cînd în cînd, în funcție de anumite interese politice conjuncturale. Şi în orice caz, nu în anii ’50. Aşa încît în cazul ambelor categorii s-ar putea vorbi, cel mult, de o canonizare în clandestinitate. Canonizarea ca atare fiind oricum un proces de durată, care în mod normal nu poate fi contemporan cu momentul în care trăiesc beneficiarii acestui tip de consacrare. Cu o excepție care nu confirmă, ci infirmă în mod fericit regula generală : „clasicii în viață“. 

 

 

ADRIANA GEORGESCU FAȚĂ CU POSTERITATEA

 

Impresionantă din toate punctele de vedere, Au commencement était la fin reprezintă nu numai un exemplar cap de serie al memorialisticii carcerale din România comunizată, ci şi cartea de identitate a unui mare caracter.

 

Ceea ce face Paul Goma în cîteva dintre cărțile sale de după 1977 a făcut Adriana Georgescu (23 iulie 1920, Ploieşti – 29 octombrie 2005, Londra) la începutul anilor ’50. A publicat la Paris, în 1951, o carte despre ororile politice şi polițieneşti trăite şi înregistrate de ea în ultimii trei-patru ani ai României regale şi în cel dintîi an al României republicane din care a reuşit să fugă în primăvara anului 1948. Intitulată Au commencement était la fin, cartea aceasta a fost scrisă şi tradusă în limba franceză cu ajutorul Monicăi Lovinescu, pentru care „Adriana Georgescu a fost un simbol al îndîrjirii cu care studenții şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupația sovietică. Lîngă inconfundabila siluetă a lui Mihai Fărcăşanu conducîndu-i pe tinerii liberali la manifestații, de nedespărțit, apărea părul auriu, sveltețea sportivă, rîsul încrezător al Adrianei. Ziaristă, foarte tînără avocată, de abia ieşită de pe băncile universității, apoi şefă de cabinet a generalului Rădescu, rezistența anticomunistă aflase în ea o figură emblematică. Avea să devină şi una din primele victime expiatorii odată cu înscenarea celui dintîi proces în care Nicolski îşi făcuse gámele în România.“

Tot Monica Lovinescu este cea care, atunci cînd cartea Adrianei Georgescu a fost tradusă în româneşte, a vorbit despre geneza ei în Franța, adică într-o țară în care „nu puteai evoca stalinizarea Estului fără a fi tratat de fas-cist“. Cu toate acestea, cele două curajoase exilate au pus la cale o strategie : „Adriana va scrie o mărturie, iar eu i-o voi traduce. Cît mai repede. Urgența era pe măsura închisorilor ce se umpleau în țară. Să-mi aducă deci, zi de zi, ce scrisese peste noapte. Cînd n-are timp, să scrie direct la mine acasă şi să traduc pe loc. «La mine acasă» era de fapt o mansardă («chambre de bonne» îi spun francezii) cum aveau pe atunci studenții săraci la Paris. […] Acolo, în 44 Boulevard Raspail, urca zilnic Adriana cele şapte etaje, bineînțeles fără ascensor. Cu trei-patru file scrise în grabă, sau fără nici una, urmînd să le compună în timp ce pregăteam masa. […] La plecările tardive, pe scara fără bec, Adriana mai lăsa să cadă din filele deja traduse, altele le arunca mototolite în coşul de hîrtii, nu avea pentru ea mare importanță, scria cu un singur scop, să «deschidă ochii». […] Ajunsă la primele experiențe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănțăneau dinții. (Tremurul acesta o va însoți de-a lungul vieții, e prezentul ei veşnic.) Îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurînd mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hîrtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea şi scria chinuit, zgîrcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct pe foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul.“

S-a născut în felul acesta o carte în care autoarea, plasată foarte aproape de centrul unui devastator ciclon politic şi social, ca tînără jurnalistă la gazeta Partidului Național Liberal, Viitorul, şi ca secretară de cabinet a generalului Rădescu, a fost în situația de a înregistra, în calitate de martor ocular, deci cu detalii văzute şi trăite, cîteva dintre principalele momente ale stalinizării României. Sabotarea şi apoi desființarea presei libere, provocările continue şi intimidarea maselor prin controlul social operat cu ajutorul poliției politice şi al unor brigăzi comuniste de şoc, atentatele criminale organizate în timpul unor mari manifestații anticomuniste, presiunile exercitate de sovietici, asistați de reprezentanții neputincioşi ai Angliei şi ai Statelor Unite, asupra ultimului guvern democrat al României regale, condus de generalul Nicolae Rădescu, înscenarea unor procese politice şi (ca o „încununare“ a acestei lungi serii de abuzuri şi de violențe) falsificarea rezultatului alegerilor din noiembrie 1946 :

 

Opoziția obținuse peste şaptezeci la sută din voturi. Se pare că la Ministerul de Interne, în momentul cînd s-au cunoscut rezultatele, nebunia a pus stăpînire pe toți, în frunte cu Teohari Georgescu. Şi cînd te gîndeşti că totul fusese atît de bine pregătit !

Preşedintele comisiei electorale era de orientare comunistă. […]

Fiecare birou de votare era prezidat de un comunist, partidele de opoziție neavînd dreptul decît la un singur reprezentant pentru patru pînă la cinci birouri de votare.

Sindicatele şi organizațiile profesionale fuseseră obligate să meargă la urne însoțite de responsabilii politici comunişti.

Soldații fuseseră obligați să voteze în cazărmi sub stricta supraveghere a comisarilor politici.

Teohari Georgescu şi comitetul central al P.C. s-au dus la ambasada sovietică spre a-i pune lui Kaftaradze (sic) aceeaşi întrebare telegrafiată de prefecții din provincie : „Opoziția obținut majoritate 80 %. Ordonați telegrafic ce e de făcut“. Kaftaradze a luat contact cu Moscova, iar Moscova a ordonat : voturile opoziției trebuie să fie trecute pe seama coaliției guvernamentale, şi vice-versa.

 

(La început a fost sfîrşitul, traducere în limba română de Micaela Ghițescu)

 

În fond, rezultatele alegerilor din 19 noiembrie 1946 au fost stabilite potrivit principiului enunțat cu cinism de Stalin, în decembrie 1923, atunci cînd le-a explicat celorlați doi membri ai troicii politice din care făcea şi el parte, Lev Kamenev şi Grigori Zinoviev, cum pot obține bolşevicii majoritatea în alegerile din interiorul partidului : „Eu consider că, realmente important este nu cine şi cum va vota în partid ; ceea ce prezintă o importanță extraordinară este cine numără voturile“ (citat de Boris Bajanov în volumul Avec Stalin dans le Kremlin, Paris, 1930 ; vezi şi Kremlinul anilor ’20. Memoriile fostului secretar al lui Stalin, traducere din limba rusă de Mihai Coruț, Oradea, 1991). Iar în România, veridicitatea a tot ceea ce a înregistrat Adriana Georgescu în mărturia ei a fost pe deplin confirmată nu numai de istorici, după 1989, dar şi de un alt martor ocular, fizicianul atomist George/Gheorghe Manu, care pentru a informa Occidentul a redactat în 1947 o amplă analiză documentară intitulată În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupație rusească. După ce Dan Brătianu a tradus în limba engleză acest text de peste trei sute de pagini, autorul şi traducătorul au fost identificați de poliția politică, arestați şi aruncați în închisoare. Însă în timp ce Dan Brătianu a rămas în viață şi a fost eliberat în 1963, George Manu, născut la 13 februarie 1903, a decedat la penitenciarul din Aiud în aprilie 1961, după treisprezece ani de detenție.

În cartea Adrianei Georgescu, pentru secvența cu un preponderent caracter documentar-istoric, prezentată însă din punctul de vedere al unui participant angajat politic şi sentimental, există cel puțin două scene-cheie care sintetizează, din două perspective opuse, spiritul, tendințele şi chiar esența perioadei în care totalitarismul de tip sovietic a fost impus în România. Cea dintîi scenă, citată pentru a transmite perspectiva şi intențiile ocupantului, a fost înregistrată de autoare la una dintre recepțiile organizate de Ambasada sovietică din Bucureşti, la care generalul Vinogradov, şeful Comisiei Ruse de Control, i-a invitat pe cîțiva dintre principalii actori politici ai momentului, Emil Bodnăraş, Ana Pauker sau Petru Groza, din partea Puterii, dar şi pe Nicolae Rădescu sau pe Mihai Fărcăşanu, din partea opoziției, şi în cadrul căreia este prezentat un film documentar :

 

Sîntem anunțați că începe filmul. Plăcerile continuă. Îmi iau rămas bun de la cei doi „tovarăşi“ [de discuție] şi găsesc un loc în sală alături de directorul de cabinet [al generalului Rădescu]. Începe un film „cultural“ : un documentar în care nişte şerpi uriaşi înfulecă lacomi iepuri de casă şi minuscule insecte.

Să fie un simbol ? Lipsă de tact sau pur şi simplu răspuns la ultimele documentare prezentate la misiunea britanică, documentare în care cuvîntul „libertate“ era cam prea mult repetat ?

 

Rolul celei de-a doua scene simbolice, plasată la sfîrşitul primei părți a cărții, îl joacă o anecdotă care a circulat în Bucureştii postbelici (a citat-o şi Sorana Gurian în Les Mailles du filet) şi care sintetizează cealaltă perspectivă. A victimelor din ce în ce mai neputincioase :

 

În fața sediului P.C. din cartier o femeie foarte bătrînă priveşte în vitrină un mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese din sediu :

– Spune-mi, maică, cine e ?

Ca nişte autentici gură-cască, ne oprim cu toții ca să auzim răspunsul.

– E Stalin, răspunde comisarul. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.

– Dumnezeu să-l binecuvînteze, spune bătrîna. Cînd o să-i gonească şi pe ruşi ?

Tînărul îi aruncă un mînios „bătrînă tîmpită“ şi se îndepărtează.

 

Dacă prima parte a cărții Adrianei Georgescu impresionează prin dramatismul ei şi prin viteza cu care se succed evenimentele, cea de-a doua, consacrată perioadei de detenție din 1945–1946, e de-a dreptul tragică şi se citeşte ca un roman de groază, însă documentar şi el, nu fictiv. Ridicată de pe stradă şi încăpută pe mîna echipei de torționari ai lui Nicolski, „omul-şobolan“, pentru a semna declarații îndreptate împotriva generalului Rădescu, tînăra deținută e bătută, drogată sau chiar violată în subsolul Ministerului de Interne, după o rețetă în care brutalitatea şi sadismul se iau la întrecere cu trivialitatea. Şi totuşi, la procesul care i s-a înscenat în septembrie 1945, victima a găsit curajul de a rezuma în fața Curții Marțiale tratamentul la care a fost supusă :

 

De fapt, iată cum am fost maltratată la anchetă : insultată. Amenințată. „Dacă nu semnezi, te aşteaptă moartea sau Siberia.“ Lovită. Dată cu capul de pereți, sistematic. Biciuită cu o mînecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de „aer“. Carceră. Ținută ore întregi în vîrful picioarelor pînă leşinam. Injecție ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun în fața unei săli întregi.

 

Condamnată la patru ani de închisoare corecțională şi trimisă la Văcăreşti, într-un dormitor al deținutelor de drept comun, năpădit de păduchi şi de ploşnițe, Adriana Georgescu va fi eliberată în aprilie 1947, printr-un decret de grațiere emis de Regele Mihai I. Internată de un prieten, Radu, într-un spital bucureştean, după ce la Văcăreşti a fost operată de apendicită, i-a fost drenat „un infiltrat de puroi la coapsa dreaptă“ şi i s-au extras cei doisprezece dinți sparți de anchetatorii de la Interne (totul fără anestezie), victima rămasă ca prin minune în viață are în sfîrşit parte de expertiza medicală pe care preşedintele Tribunalui Militar, colonelul Alexandru Petrescu, „fostul director al închisorilor sub Antonescu“, i-a refuzat-o :

 

– Dacă ai fi venit mîine, te-aş fi condus direct la morgă. Inima e prea slăbită, orice operație e exclusă !

Nu înțeleg prea bine :

– Operație de tifos ?

Profesorul ridică spre Radu nişte ochi mirați :

– Bolnava delirează ?

Radu rîde :

– Întotdeauna a avut idei fixe. E convinsă că are tifos.

– Aş fi preferat să fie tifos ! Nici unul din organe nu e la locul său : stomacul a căzut, rinichii sînt deplasați, cît despre plămîni, ce să mai vorbim. Infecția e atît de generalizată că o septicemie se poate declara de la un moment la altul. Dacă putem obține penicilină în cantitate mare, mai avem o şansă să o salvăm. 

De reținut din secvența memorialului de închisoare al Adrianei Georgescu ar mai fi ceva. Spre deosebire de trivialitatea anchetatorilor ei, pe care declară de mai multe ori că n-o poate reproduce, la Văcăreşti deținuta pe motive politice descoperă trivialitatea unor hoațe, prostituate sau chiar criminale, incomparabil mai inocentă decît cea a torționarilor, şi nu lipsită de cîte un comic accent pitoresc. O trivialitate aproape literară, cultivată pentru culoarea, nu pentru vulgaritatea ei, ca în Florile de mucigai ale lui Arghezi sau ca în Cînticele țigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu. În amintirea acestui tip de trivialitate nevinovată şi a unor deținute de drept comun care s-au solidarizat cu ea, corespondența pe care Adriana Georgescu şi Monica Lovinescu au purtat-o în exil a conservat, în loc de oricare altă formulă de introducere protocolară, apelativul „Cîrpo“.

Ultima parte a volumului intitulat Au commencement était la fin, mult mai puțin substanțială, se referă la fuga din R.P.R. a Adrianei Gorgescu, dată în urmărire în toată țara, cu semnalmente şi fotografii. Motivele pentru discreția acestor pagini sînt de căutat în nota preliminară cu care autoarea şi-a însoțit mărturiile :

 

Dat fiind că această carte a fost scrisă în epoca stalinistă, anumite nume de persoane şi localități au fost schimbate din motive lesne de înțeles. Unele evenimente au fost romanțate pentru ca poliția comunistă să nu poată identifica şi, ca atare, hărțui şi aresta, persoanele cu care am fost în legătură. 

 

Impresionantă din toate punctele de vedere, Au commencement était la fin reprezintă nu numai un exemplar cap de serie al memorialisticii carcerale din România comunizată, ci şi cartea de identitate a unui mare caracter.

 

La scurt timp după ce Editura Hachette i-a publicat amintirile, Adriana Georgescu a redactat pentru o culegere de mărturii ale unor evadați din „Paradisul comunist“ o depoziție de aproximativ douăzeci şi şase de pagini, care reproduce în rezumat toate grozăviile pomenite mai pe larg în prima ei carte. Intitulat Échappés du paradis. Huit témoignages sur le communisme soviétique, volumul acesta a fost editat în 1952, tot la Paris, şi în el, alături de Adriana Georgescu mai semnează spaniolul Valentín Gonzáles (celebrul El Campesino, care în timpul războiului civil din Spania i-a ajutat pe sovietici să transporte cu vaporul, în U.R.S.S., rezerva de aur a țării sale), pastorul estonian Julius Juhkentaal, polonezii Marian Czuchnowsky (poet şi prozator) şi Stanislas Kozlowski (nume fictiv, dat de editorul francez unui deportat în lagărele sovietice), ruteanul Jan Sad (deportat şi el pentru „reeducare“), letonianul Janis Wilkis (jurnalist) şi bulgarul Mihail Şipkov (fost ofițer, angajat al legației americane din Sofia). Toți au făcut experiența traumatizantă a totalitarismului comunist, în țările lor sau în U.R.S.S., şi după ce au reuşit să ajungă pe căi clandestine în Occident (cu excepția lui Şipkov, dispărut fără urmă în închisorile din Bulgaria), toți au simțit nevoia de a depune mărturie. Însă din păcate pentru victimele devenite acuzatori, dar şi pentru popoarele pe care le-au reprezentat, în Occident (şi mai ales în Franța) vor trebui să mai treacă aproape două decenii, pînă ce genul acesta de mărturii să fie luat în serios.

 

Au commencement était la fin, Editura Hachette, Paris, 1951 (traducere în limba română de Micaela Ghițescu, prefață de Monica Lovinescu, Bucureşti, 1992, 21999; traducere în limba engleză de Dan Golopenția în colaborare cu Guy Bradley, prefață de Monica Lovinescu, note de Marius Oprea şi Stejărel Olaru, Bucureşti, 2004). V. şi o mărturie a Adrianei Georgescu în volumul Échappés du paradis. Huit témoignages sur le communisme soviétique (coordonator C.A. Smith), Editura du Fuseau, Paris, 1952.

 

Referințe : Ştefan Baciu, „«Muzele» «Generației de aur»“, în volumul Însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996; C.V.R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie–13 septembrie 1945), Bucureşti, 1997; Petre Țurlea, Procesul Organizației „T“, Bucureşti, 2000 (în Anexe, o declarație obținută de anchetatori de la Adriana Georgescu-Cosmovici, la 2 august 1945) ; Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminității exemplare, Bucureşti, 2013.