IOAN PAUL AL II-LEA FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU TOTALITARISMELE SECOLULUI AL XX-LEA

„Cel ce umblă pe o cale fără prihană, acela îmi va sluji.“ (Ps 100, 8)

 

 

Fostul Pontif de fericită amintire, Ioan Paul al II-lea, cel adus în lumina altarelor, la 1 mai 2011, şi care – în aprilie 2014 – a fost canonizat ca s f â n t, pomenit fiind de-a pururi în calendarul Bisericii Universale, face parte, în mod indubitabil printre cele mai mari şi strălucite personalității ale secolului al XX-lea. În această postură, Papa Wojty?a nu are egal. Cu o nedisimulată mândrie, conaționalul său, scriitorul publicist, Adam Michnik, spunea: „Am trăit în epoca lui Ioan Paul al II-lea – pentru că aşa se va numi ultimul pătrar de veac –, cel care a schimbat Biserica Catolică, a schimbat Polonia, a schimbat lumea. În ultimă instanță ne-a schimbat pe fiecare dintre noi. Ştim că în bine, pentru că a adus în atenție ceea ce în fiecare om este bun şi nobil. (El) a cerut, în schimb, să renunțăm la ceea ce-i deşertăciune şi moft”. De la Reagan la Gorbaciov sau Havel, de la miliardele de oameni de bună credință de pe toate meridianele, toți l-au considerat pe bună dreptate a fi un atlet al lui Dumnezeu. Ca nimeni altul, încă din tinerețe, preotul Wojty?a n-a elogiat nici o clipă orânduirea în care trăia; el a demascat din toate puterile totalitarismul, în primul rând pe cel de culoare brună, pe fasciştii care l-au luat de pe băncile Universității Jagielone şi l-au aruncat într-o carieră de piatră şi, ulterior, într-o fabrică de sodă, rămând cu aceeaşi atitudine hotărâtă şi demascatoare despre totalitarismul comunist în suflet şi în minte. Vedea în el răul suprem, ciuma care în mod nemilos îi îngrădea libertatea de manifestare umană şi spirituală. Pentru un fin intelectual precum preotul cracovian, ambele totalitarisme erau la fel de tenebroase. Sacerdotul Wojty?a le-a combătut şi le-a detestat fără teamă, public şi din amvon, propăvăduind inclusiv în creația poetică iubirea şi libertatea.(cf. Karol Wojty?a, Poeme, în româneşte de Nicolae Mareş, prefață de Ioan Alexandru, Bucureşti 1992). 

La filosoful Leszek Ko?akowski, devenit model pentru o parte dintre politologii actuali, individualitate pe care am cunoscut-o direct în anii 1962-1963, la recomandarea lui Andrzej Lam, redactor şef al publicației Wspó?czesno??, aveam să constat că – parțial – era un apologet al marxismului, fapt care făcea ca prelegerile sale să fie puțin gustate de studenții ceva mai radicali, din generația mea. Se ştie că după dezghețul din 1956, din Polonia, publicistica din această țară se radicalizase ceva mai mult decât ideile promovate la catedră de unii universitari înregimentați cu ani în urmă de Moscova ca propăvăduitori vajnici ai comunismului. 

O dată plecat din țară, după evenimentele de la Varşovia, din martie 1968, Leszek Ko?akowski devine, în Occident, spre sfârşitul anilor '80, după publicarea mai multor contribuții, printre care: Glówne nurty marksizmu(Curente principale în marxism), una dintre autoritățile reformiste de seamă, alături de Adam Schaff, fost membru al Clubului de la Roma. Cel din urmă însă, chiar în 1967, s-a impus printre intelectualii progresişti cu mult disputata sa contribuție: Marxismul şi personalitatea umană, punând în lumină alienarea conducerilor comuniste impuse sau cantonate la vârful puterii cu anii; curajul lui i-a adus excluderea din rândurile Partidului Muncitoresc Unit Polonez. 

Aşa cum am subliniat în mai multe rânduri în paginile revistelor noastre, Karol Wojty?a, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea, a cunoscut din plin – încă din tinerețe – cele două totalitarisme; despre cel roşu a scris suficient de mult, cu har şi cu temei. Adaug chiar că – dacă n-ar fi fost Papa Wojty?a – şi sprijinul moral acordat de el Solidarității (pe cel material nu-l cunosc) nu ştiu dacă destrămarea comunismului s-ar fi declanşat atât de grabnic, practic imediat după vizita din iunie 1979 în țara sa natală. E meritul societății poloneze că i-a înțeles mesajul: N-aveți teamă!

Am remarcat, recent, cu prilejul lansării la Banca Națională a României a lucrării semnată de profesorul Vladimir Tismăneanu: Diavolul în istorie – comunism, fascism şi câteva lecții ale secolului XX, opus apreciat de unii politologi a fi o „reevaluare provocatoare” a secolului trecut (John Gray), că autorul nu spune o vorbă despre rolul celui întronat, ca Episcop al Romei, în 1978, şi ce au însemnat scrierile sale: 13 enciclice şi sute de documente pontificale, la care mă voi referi pe larg mai jos. Personal consider că acestea au dominat, în fapt, gândirea secolului al XX-lea, datorită şi răspândirii lor largi, fără să aibă egal pe scară planetară. Să abordezi problematica secolului al XX-lea fără să aminteşti nimic despre ceea ce a însemnat contribuția celui care a dat un semnal hotărât pentru eradicarea răului nu mi se pare o fericită abordare, cum am încercat să şi arăt autorului şi audienței la lansarea amintită. Încerc să mă explic mai pe larg.

 

Cu conştiința curată

 

Ştim că nu există încă în plan universal un studiu aprofundat, suficient de bine articulat, privind atitudinea omului Wojty?a, mai ales a Episcopului Romei față de comunism. Cred însă că enciclicile şi omiliile lui sunt arhisuficiente pentru a demonstra rolul covârşitor avut în lupta împotriva răului, cum a fost numit de Papă totalitarismul. Creația sa, mai ales cea juvenilă, poetică în primul rând, are puternice ecouri din suferințele îndurate de tânărul Karol, mângâiat de cei apropiați drept Lolek, în perioada în care a fost condamnat, pentru a supraviețui, să se lupte cu stânca de piatră sau cărând recipiente cu acid sulfuric în Combinatul chimic Solvay. 

Sacerdotul dăruit trup şi suflet Bisericii nu se putea împăca cu practica totalitară din țara sa – care nega Biserica – nu putea accepta ca intelectual – ca profesor de etică – doctrina şi practica comunistă, detesta chipul antiuman al comunismului, ca ideologie şi ca doctrină, dar mai ales ca manifestare politică şi administrativă. 

De la colegul său de facultate, scriitorul Wojciech Zukrowski, fost preşedinte al Uniunii Literaților Polonezi, cunosc unele dintre manifestările sale juvenile cu caracter patriotic, dar şi din declarațiile pe care le-a făcut mai târziu distinsul critic literar, Andrzej Kijowski, privind manifestarea vicarului cracovian față de ateiştii din rândul cărora viitorul scriitor făcea parte şi pe care Wojty?a îi „înfrunta” cu o atitudine de mare verticalitate, izvorâtă din credință. (cf. Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea – Papă pentru mileniul al III-lea, Colosseum, 2000, pp. 66-67).

Unii dintre înalții prelați care au participat la Conciliul Vatican II au avut prilejul să cunoască nemijlocit pregătirea sa de excepție în plan filosofic şi teologic şi îl vor susține în alegerea drept Capelan Superior al Bisericii Universale, de Vicar al lui Isus Hristos.

Se spune că în pauzele din timpul Conclavului din octombrie 1978, când înalții prelați au ajuns la convingerea că în jilțul Sfântului Petru ar trebui ales un Ierarh „din Europa de Est”, profesorul de etică de la Lublin tocmai citea o lucrare din Marx. Unul dintre participanții la Conclav i-ar fi atras atenția că atititundea lui însemna un sacrilegiu.

Replica dată de mitropolitul Cracoviei a fost cât se poate de tranşantă: Eu mă simt cu conştiința curată, Eminența Voastră”. Am spune azi parafrazându-l: se impune să cunoaştem tarele comunismului pe toate fețele. Iar cel care le cunoştea cel mai bine era Karol Wojty?a. 

Din perspectiva timpului scurs din 1978 putem afirma fără teama de a greşi că este meritul cardinalului austriac din acei ani, care a făcut un puternic şi de substanță lobby printre înalții prelații, care au participat la Conclavul din acel octombrie a anului de referință 1978 pentru alegerea lui Karol Wojty?a drept Capul Statului Vatican. Era primul Papă polonez cu o pregătire intelectuală şi teologică de excepție, cu o viață extem de tumultoasă, de aici şi abordarea ieşită din comun în soluționarea multor probleme ale acelor vremuri. 

Înaltul prelat austriac avea convingerea fermă că, în condițiile date, când războiul rece era încă în floare : „Biserica (Universală) trebuie condusă din Europa de Est“. În momentul în care 99 din cele 111 voturi au fost atribuite cardinalului polonez, primul care l-a felicitat pe noul Papă a fost Frantz König, căruia Karol Wojty?a i-ar fi răspuns: „Părinte cardinal, e vina Dumneavoastră…“

Mitropolitul Cracoviei şi-a exprimat acordul în legătură cu voința Conclavului, numai după o discuție avută între patru ochi cu primatul polonez, Stefan Wyszy?ski, cel care îndurase închisoarea comunistă şi care l-a convins că trebuie să accepte înalta demnitate – „pentru Polonia“. Vom remarca în scurt timp că chemarea sa, n-aveți teamă, va avea reverberații peste aşteptări. Papa Wojty?a a aprins scânteia antitotalitară şi a arătat prin scrierile sale lumii întregi cum trebuie dusă lupta. În primul rând prin persuasiune. 

Prin charisma sa neobişnuită – ce departe era Kolakowski de el – fostul cardinalul de Cracovia se va impune drept un intelectual de o rară finețe, în dialogul cu marii lideri ai lumii, va străluci prin bogata sa cultură – în slujba căreia s-a aflat dintotdeauna (cf. Papa Ioan Paul al II-lea, Cugetări, prefață, culegere şi traducere de Nicolae Mareş, Bucureşti, 2003), dar mai ales prin cunoaşterea tuturor aspectelor care frământă lumea contemporană. Abia acum, laicii vor cunoaşte intervențiile sale din timpul Conciliului Vatican II pe tema ecumenismului, a libertății religioase, precum şi aportul remarcabil la redactarea Constituției Gaudium et spes. 

Este locul să amintesc că alegerea mitropolitului cardinal al Cracoviei pe tronul papal a fost intuită chiar de predecesorul său, Ioan Paul I. În timpul unui mic dejun, la o lună după alegerea sa, şi la trei zile înainte de trecerea neaşteptată în lumea celor drepți, Pontiful ar fi spus: cel mai demn de a fi ales era cel care stătea în fața mea în timpul conclavului. Acesta era cardinalul Wojty?a, arhiepiscopul Cracoviei.

Ştirea că un polonez a fost aşezat în jilțul (tronul) papal a electrizat pur şi simplu întreaga Polonie, care trecea la vremea respectivă printr-o pasă destul de grea: contractase datorii de peste 47 de miliarde de dolari față de străinătate, se constituise încă din 1977 KOR-ul (Comitetul de Apărare a Muncitorilor), după condamnările care au avut loc în urma grevelor din 1976 de la Radom şi Ursus – totul ca răspuns la sporirea prețurilor de către autorități la unele produse alimentare etc.

 

Nu vă temeți!

 

Cu siguranță autoritățile comuniste de la Varşovia, cu o față mult mai umană decât cele bucureştene, moscovite sau din altă parte, au trecut şi ele printr-un şoc la hotărârea luată de Conclav. Aceasta pe fundalul disputelor de ani şi ani pe care le avea guvernul de la Varşovia cu episcopii locali pe diverse teme.

Se va dovedi totuşi că în 1978 Pronia cerească va fi de partea mulțimii, iar mințile înfierbântate ale ideologilor se vor lumina destul de repede, imediat ce au citit telegramele confidențiale expediate de Ambasada poloneză de la Roma, cu data 17 octombrie ora 9.10, semnate de Stanis?aw Trepczy?ski, un diplomat cu deosebită credibilitate în cercurile politice (fost secretar personal al lui Gomu?ka, adjunct al ministrului afacerilor externe, dar şi preşedinte al Sesiunii Generale a ONU la începutul deceniului al şaptelea), respectiv de ministrul-consilier pe lângă Vatican, Kazimierz Szablewski. În depeşa adresată membrului Biroului Politic, Stanis?aw Kania, şi ministrului afacerilor externe, Emil Wojtaszek, cei doi diplomați subliniau, fără echivoc, aşa cum remarcam, la peste 26 de ani de la eveniment, că alegerea va duce la întărirea poziției Poloniei pe arena internațională, iar ceea ce se petrecuse la Roma în seara precedentă „are o dimensiune istorică“ (cei doi întrevedeau mutații pozitive în poziția viitoare a Vaticanului față de Polonia, aceasta având la Sfântul Scaun un Papă polonez). Remarcabilă este şi anticipația privind „creşterea, în continuare, a prestigiului Poloniei în Italia şi în lume“, în noua situație.

Ambasadorul şi ministrul consilier cereau transmiterea de urgență a unui mesaj c a l d de felicitare din partea autorităților superioare poloneze, precum şi participarea la un nivel înalt la ceremoniile de încoronare. A fost, aşa cum clar rezultă din schimbul de telegrame confidențiale care a urmat între Varşovia şi misiunea diplomatică de la Roma, un moment care nu s-a irosit, iar aceasta a constituit imboldul care a plămădit liantul propice al apropierii dintre autoritățile de stat poloneze şi propria Biserică şi – de acum înainte – de Vaticanul pe care îl tratase până atunci cu atâta ostilitate. De toate acestea era departe, foarte departe Leszek Kolakowski.

Participarea la ceremonii a unei delegații în frunte cu preşedintele Consiliului de Stat al Poloniei, prof. dr. Henryk Jab?onski, un intelectual rasat şi credibil, primirea acestuia în audiență de către Papă, implicarea în toate manifestările, la sugestia ambasadei polone, a episcopului Casarolli, care la rândul său îşi face printre primii intrarea la noul Suveran Pontif, sunt momentele fericite pentru care cei doi demnitari se pot mândri. Aflăm, din depeşele respective, că Papa a fost sincer mişcat de mesajul primit de la Varşovia şi va redacta personal, imediat, răspunsul cuvenit, fiind prima telegramă expediată de Sfântul Scaun străinătății, redactată direct de Suveranul Pontif, în limba polonă. 

Momentul creat va fi folosit aşadar de autoritățile poloneze în mod exemplar. Îmi vin în gând versurile lui Adam Mickiewicz din epopeea națională Pan Tadeusz:

 

Avut-am parte de-un an minunat!

Că şi-azi poporu-i zice: Anul îmbelşugat!

 

Procesul fastuos de încoronare, transmis în toată lumea de posturile de televiziune, alocuțiunea rostită cu atâtea trimiteri la istoria şi cultura Poloniei, din câte îmi amintesc, cu citate din Mickiewicz şi Sienkiewicz, i-a înaripat pe conaționalii Suveranului Pontif. Şi a venit, în acelaşi timp, ca o salvă, chemarea: „Nu vă temeți! Deschideți, deschideți larg uşile lui Hristos! Deschideți porțile puterii lui izbăvitoare, deschideți-i granițele statelor, sistemele economice şi politice, sferele largi ale culturii, civilizației şi dezvoltării. Nu vă temeți!“ Aşa s-a declanşat lupta cu diavolul în istoria secolului al XX-lea! Despre Kolakowski nimeni nu mai ştia nimic în Polonia. Nici în afara fruntariilor ei nu se ştia prea mult. Va veni şi pentru el timpul, ca şi pentru Czeslaw Milosz şi alții, țara lor fiind pe val, iar din august 1980 cap de afiş.

Nu numai polonezii, pentru care noul Papă se va manifesta precum Moise, dar întreaga lume a simțit un suflu nou. Sunt memorii edificatoare pe această temă, inclusiv printre români. Noul curent va fi resimți, în primul rând, de Vatican. Adoptând numele predecesorilor săi direcți, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, Karol Wojty?a, de-acum Ioan Paul al II-lea, îşi propune să continue opera de reînnoire a Bisericii, impunându-i încă de la început un stil nou de manifestare. Mesajul era cât se poate de clar: se impun a fi deschise larg uşile libertății şi demnității umane. Şi a făcut-o eficient, cu intrumentarul bisericesc. Aceasta înaintea tuturor politologilor vechi şi noi. Acest „atlet al lui Dumnezeu” – cum i s-a spus în timpul vieții sale – a devenit şi a rămas, cu siguranță, pentru toți cei care aveau şi au avut ochi să vadă şi urechi să audă, prin mesajul rațional, peren, antitotalitar şi nu numai, un îndrumător pentu mileniul al treilea. Monografia pe care i-am consacrat-o, în 2000, am intitulat-o: Ioan Paul al II-lea – Papă pentru mileniul al III-lea.

Nu cunoaştem care a fost reacția lui Ceauşescu la vestea că un Papă polonez se instalează pe scaunul pontifical. Se pare că toți ceilalți lideri comunişti au avut reacții de mare neîncredere, de vreme ce Ministerul de Interne polonez s-a simțit obligat să redacteze o informare cu privire la personalitatea lui Karol Wojty?a, document ajuns la Berlin în limba rusă (probabil că a fost transmis tuturor țărilor membre ale tratatului de la Varşovia), la o lună de la istorica alegere. Informarea respectivă a fost găsită în arhiva STASI, fiind integral publicată de magazinul polonez Polityka, abia la 14 octombrie 2000.

Autoritățile comuniste poloneze, după ce îi prezintă în mod succint viața şi activitatea înaltului ierarh, în primul rând ca lider spiritual, dar şi ca interlocutor valabil pe arena internațională prin contactele numeroase pe care le avea cu personalități ale bisericii, politicieni şi diplomați, amintesc despre „participarea sa activă“ la lucrările Conciliului Vatican II; nu evită să menționeze faptul că Pontiful dispune, ca orator, de capacitatea de a vorbi în fața maselor largi, plăcându-i aplauzele. „Nu pierde nici o ocazie de a vorbi cu credincioşii, de aceea contactele sale cu populația au fost destul de frecvente şi largi. În rândul clerului s-a bucurat de simpatie şi respect. În cercurile Vaticanului şi ale Episcopatului polonez a fost considerat drept una dintre cele mai proeminente personalități. A fost caracterizat ca un om modest şi echilibrat, pe care bunurile materiale puțin l-au interesat. L-au interesat mai mult filosofia, psihologia şi ştiințele naturale. Stăpâneşte perfect limbile: latină, engleză, franceză, germană, spaniolă şi italiană. Cel mai mare model al vieții sale este episcopul martir Stanis?aw Szczepanowski (…)”.

Dintr-un sondaj efectuat la începutul mileniului al III-lea de Institutul Central de Cercetare a Opiniei Publice din Polonia, cu o majoritate covârşitoare de 97%, a rezultat că cea mai de seamă personalitate din istoria Poloniei este Ioan Paul al II-lea, pe locul al doilea s-a situat Stefan Wyszy?ski, iar pe al treilea, Józef Pi?sudski. Printre evenimentele principale din ultimul secol societatea poloneză apreciază a fi: înlăturarea comunismului, alegerea cardinalului Karol Wojty?a Papă şi cucerirea independenței în 1918.

Portretul politic al cardinalului Wojty?a este foarte complicat de pus în pagină. Este un anticomunist hotărât şi, în acelaşi timp, el nu s-a sfiit să afirme că orânduirea socială socialistă a adus poporului polonez şi o seamă de soluții pozitive. În timpul activității sale desfă?urată în Polonia a avut şi momente în care a atacat autoritățile RPP, condamnându-le pentru limitarea drepturilor cetățeneşti ale catolicilor, ateizarea societății şi negarea rolului bisericii în dezvoltarea culturii. Biserica pregătea mileniul creştin al Poloniei. Wojty?a a criticat ideea conducerii colective, considerând-o drept „centralism socialist“. Menționa că aceasta limitează independența persoanei, forțând societatea să îndeplinească tot felul de obligații, în timp ce legislația statului nu garantează o libertate deplină. Înaltul ierarh a acordat sprijin moral grupărilor antisocialiste. Cu unii activişti cu orientare antisocialistă a menținut contacte personale. Grupările antipartinice din Polonia (opoziția subterană) şi-au pus mari speranțe în faptul că biserica locală va fi ajutată de noul papă.

Potrivit lui Wojty?a, sarcina bisericii este de a contracara ateizarea şi de a spune pe nume amenințărilor care duc la aceasta, relevând aspecte legate de limitarea concretă a drepturilor cetățeneşti. I-a îndemnat pe clerici să ceară fără preget prin petiții, delegații, scrisori etc. construirea de noi biserici, în primul rând în noile cartiere urbane, să se aprobe organizarea de acțiuni bisericeşti de masă.

În timpul vizitei delegației Vaticanului în Polonia, Wojty?a a încercat să demonstreze că cea mai mare piedică în normalizarea raporturilor dintre stat şi biserică se datorează faptului că autoritățile refuză satisfacerea cererii Episcopatului privind libertatea credinței şi dreptul bisericii de-a influența aspectele legate de viața poporului.

Relevând că alegerea sa în fruntea Bisericii universale este expresia dorinței preoțimii de a avea un papă care să întărească Biserica din punct de vedere al disciplinei teologice şi pentru a realiza cu consecvență directivele Vatican II, se consideră că noul Suveran Pontif va avea o politică stabilă şi va opri dezvoltarea unor tendințe reformatoare în Biserică.

Informatorii polonezi înfiltrati în toate mediile au colportat ideea că Vaticanul şi Wojty?a vor avea o poziție dură față de țările socialiste, Sfântul Scaun fiind condus de un om care cunoaşte din proprie experiență problematica bisericii din Polonia şi care va folosi această capacitate a sa într-o practică ideologică de o factură nouă. Problema drepturilor omului o va aborda în spiritul lui Carter, dispunând de capacitatea de a-şi ataşa oamenii de partea sa, ştiind să adopte tactica corespunzătoare.

La peste trei decenii de la redactarea informării respective, care a înfiorat pe mulți dintre adversarii săi, atât din fosta Republică Democrată Germană, care va infiltra un spion aproape de intimitatea Pontifului, cât şi pe liderii de la Kremlin şi Sofia, unde s-au urzit planurile legate de lichidarea fizică a Episcopului Romei, prin organizarea cunoscutului atentat din 13 mai 1982, nu putem spune că adversarii au rămas indiferenți față de Papa Wojty?a.

Lider de necontestat al contemporaneității

 

Care au fost motivele şi mobilurile prin care s-a impus din primul moment acest Papă nou din Răsărit, asupra căruia omenirea şi-a ațintit cu atâta speranță privirea? La cei 58 de ani ai săi, Ioan Paul al II-lea se remarcase prin vitalitatea sa molipsitoare, printr-o experiență de viață deosebită, printr-o cultură de mare cuprindere, printr-o cunoaştere nemijlocită a problemelor cu care se confrunta lumea împărțită după război în cele două blocuri şi, nu în ultimul rând, prin demersuri care vor încerca să răspundă imediat la toate sfidările sfârşitului de secol şi începutul unui nou mileniu. Şi nu au fost deloc puține!

Personal, l-am apreciat ca un mare păstor intelectual de o forță davidiană (cf. Nicolae Mareş – David şi Păstor, 2005 407 p.); în unanimitate aproape, vaticanologii au relevat capacitatea sa de politician, de stea mediatică, chiar de manager al Vaticanului. A fost de la început cât se poate de evident pentru toate cancelariile politice, dar şi pentru publicul din lumea întreagă că, prin abordarea directă şi curajoasă a tuturor frământărilor din acele decenii, printr-un stil apropiat, cu adevărat creştin, Papa Ioan Paul al II-lea devine în foarte scurt timp liderul de necontestat al contemporaneității. Cunoaşterea a 11 limbi străine i-a facilitat dialogul direct cu cele mai diverse societăți de pe toate meridianele, iar dorința de comunicare şi de apropiere față de credincioşi nu va cunoaşte margini. Nici un politolog, nici chiar concetățeanul său Leszek Kolakowski nu putea avea o asemenea audiență. Apreciind valențele mass-mediei în comunicarea pe scară globală, Suveranul Pontif atrage aceste mijloace de partea sa şi le ia drept aliat al său. Fără preget, acordă interviuri, se pronunță în toate problemele ce frământă Biserica şi omenirea. Papa Ioan Paul al II-lea a devenit astfel unul dintre cei mai mari misionari ai Bisericii universale, un adevărat Papă-pelerin. În timpul lungului pontificat peste 1 000 de zile, deci aproape trei ani, le va petrece în afara Vaticanului. Ajunge, în scurt timp, cea mai apreciată autoritate morală a vremurilor noastre.

 

Papă pelerin

 

În decursul celor aproape 27 de ani din Pontificatul său, Papa Ioan Paul al II-lea a efectuat peste 100 de călătorii în străinătate, vizitând peste 120 de state şi cca 700 de localități. În Africa a fost de 12 ori; în America de Nord de 4 ori; în America de Sud de 17 ori; în Asia de 6 ori; în Australia de 2 ori; în Europa de 51 de ori; din care în țara sa natală de 8 ori. Kolakowski cred că niciodată nu s-a mai întors. În timpul pelerinajelor sale apostolice a rostit peste 3.000 de predici şi cuvântări. Toate acestea au contribuit fără îndoială la o mai evidentă integrare şi sudare a catolicismului în jurul persoanei sale, cunoscut fiind că prin ataşamentul față de o puternică personalitate a unor mase largi unitatea are de câştigat. Autoritatea sa a fost hotărâtoare în chestiuni foarte controversate în rândul catolicilor şi al laicilor legate de problemele celibatului la preoți, ale întreruperii sarcinilor la femei, ale creşterii fenomenelor de pedofilie etc.

 

Papa Wojty?a a fost aproape pretutindeni

 

De subliniat că în această perioadă n-a fost război sau conflict în lume în care să nu-şi fi spus cuvântul, în care să nu fi intervenit pentru aplanarea lor, pentru respectarea drepturilor omului şi a echității, pentru soluționarea acestora pe calea dialogului. Cuvântările rostite în fața a numeroase foruri internaționale, inclusiv la ONU, mesajele de pace, adresate an de an la 1 ianuarie, toate se înscriu în efortul capului Bisericii universale pentru instaurarea unui climat nou de libertate şi dragoste în lume. De menționat că numai pe tema conflictului din Bosnia şi Herțegovina, în perioada 1992–1995, Papa Ioan Paul al II-lea a intervenit de 120 de ori. „Pacea trebuie să se bazeze pe adevăr – spunea în mesajul din 1992 Sfântul Părinte – să fie edificată potrivit imperativelor dreptății, înviorată şi completată de dragoste, înfăptuită în climatul libertății“. De subliniat că datorită unor intervenții personale s-a reuşit în câteva rânduri oprirea declanşării sau escaladării unor conflicte militare. În acest context, amintim de inițiativa Papei Ioan Paul al II-lea, care a determinat Chile şi Argentina să semneze, în ianuarie 1984, la Vatican, o declarație de prietenie şi colaborare obligându-se să soluționeze pe cale paşnică problema insulei din canalul Beagle.

De asemenea, la intervenția personală a Papei, la începutul anului 1998, secretarul general ONU, Kofi Annan, întreprinde misiunea ultimei speranțe, în vederea evitării izbucnirii unui nou conflict între Irak şi Statele Unite. De la războiul din Liban până la cel din Bosnia şi Herțegovina sau tragedia din Rwanda, Suveranul Pontif a folosit întreaga sa autoritate, antrenând, totodată, diplomația Vaticanului, care a devenit tot mai activă în ultimele decenii, pentru evitarea conflictelor şi pentru încetarea escaladării acestora.

 

Grijă pentru coloana vertebrală a Bisericii

 

În mai bine de un pătrar de veac în fruntea Bisericii Universale, Papa Ioan Paul al II-lea a semnat 14 enciclice de mare forță intelectuală, toate traduse în volum şi în limba română, şi care îl reprezintă din plin drept un mare intelectual, teolog şi filosof, cât şi ca gânditor ancorat în toată problematica complexă de la sfârşitul secolului al XX-lea. Şi prin aceste scrieri se dovedeşte a fi un deschizător de drum, puternic preocupat de dezvoltarea Bisericii şi a credinței creştine, în continuare, de soarta omenirii în mileniul al treilea. Acestea sunt: Redemptor hominis (1979); Dives de Misericordia (1980); Laborem exercens (1981); Slavorum Apostoli (1985); Dominum et Vivificantem (1986); Redemptoris Mater (1987); Sollicitudo Rei Socialis (1987); Redemptoris Missio (1990); Centesimus Annus (1991); Veritatis Splendor (1993); Evangelium vitae (1995); Ut unum sint (1995); Fides et ratio (1998); şi Ecclesia de Eucharistia (2003). Subliniem că din 2008 enciclicele Papei Ioan Paul al II-lea sunt transpuse în întregime, tipărite în volum, grație Editurii Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, în primul rând al Arhiepiscopului-Mitropolit, dr. Ioan Robu. Sunt puține țările şi limbile în care acestea s-au tradus şi publicat în totalitatea lor. Este şi acesta un gest nobil şi meritat pe care România îl face. 

Este îndeobşte cunoscut că aceste documente reprezintă coloana vertebrală morală şi intelectuală a Bisericii de care se leagă numele său, iar ele – aşa cum menționează în cuvântul înainte Arhiepiscopul-Mitropolit, dr. Ioan Robu „ne provoacă şi ne învață să corespundem la aşteptările voinței lui Dumnezeu”. (op. cit p.6). 

Din recolta bogată a acestui Pontificat mai amintesc cele 13 adhortații emise, cele 11 constituții apostolice semnate, precum şi cele 43 de scrisori apostolice. Aceste documente cuprind idei noi, revoluționare, precum adresarea rugăminții de iertare pentru greşelile comise în trecut de Biserică, în problema dialogului şi conlucrării celor trei religii monoteiste care se trag de la Abraham: iudaismul, creştinismul şi islamul, instaurarea unei solidarități la scară globală între Nordul bogat şi Sudul sărac etc.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea se remarcă prin numărul impresionant de manifestări în timpul cărora Episcopul Romei a beatificat sau a canonizat fii şi fiice aparținând a numeroase națiuni catolice. 

Papa Ioan Paul al II-lea a numit 232 cardinali (din care 9 polonezi), a beatificat 1318 credincioşi (printre care şi pe românul Eremia Valahul) şi a canonizat 478 de sfinți. A convocat nouă consistorii, a condus şase adunări sinodale generale şi ordinare ale episcopilor, o adunare extraordinară şi şapte adunări speciale. A primit peste 1300 de personalități politice, iar de cca 1100 de ori i-a primit pe credincioşi în audiențe generale.

În plan ecumenic a dus la o înviorare nemaicunoscută până în prezent a dialogului teologic cu ortodocşii şi protestanții, iar apropierea de ortodoxism prin şi cu ajutorul Bisericii Ortodoxe Române a îmbrăcat o dimensiune istorică, atât prin vizita Sfântului Părinte la Bucureşti, precum şi prin vizita de răspuns la Roma a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, însoțit de trei mitropoliți.

 

Papa Ioan Paul al II-lea la Bucureşti – Un sărut sfânt

 

Subliniez, totodată, că – începând cu prima enciclică Redemptor hominis, – Papa Ioan Paul al II-lea exprimă fără echivoc poziția Bisericii universale față de totalitarismul de stat, care a dus la declanşarea celui de al doilea război mondial, condamnând, în primul rând, toate ideologiile de această factură, înfierându-le pentru îndemnul făcut la folosirea forței şi a agresiunii, contribuind la degradarea libertății şi a demnității umane.

În primul deceniu al Pontificatului său s-a ascuțit, după cum se ştie, confruntarea dintre lumea liberă şi cea comunistă. În enciclicele şi intervențiile sale, Papa Ioan Paul al II-lea demască marxismul şi comunismul, pentru abordarea lor totalitară, iar în enciclica Laborem exercens se va releva că economismul şi materialismul marxist şi-au pus amprenta în acest veac prin abordarea inumană a problemelor muncii. (subl. mea – N.M).

De asemenea, Papa a subliniat că lupta de clasă, atât de trâmbițată, după cum ştim, de marxişti, a dus şi duce la degradarea umană. Dacă ar fi să-i răspundem lui Stalin, care s-a întrebat o dată „câte divizii are Papa?“ – am putea spune, fără teama de a greşi, că fără nici un soldat, doar cu mesajele sale pertinente şi izvorâte din dragoste, care au străbătut lumea de la un cap la altul, prin prezența sa activă pe toate meleagurile, Sfântul Părinte a contribuit din plin la năruirea comunismului. Sunt unanimi, în această apreciere, mulți analişti, politologi, dar şi politicieni de renume, care l-au cunoscut nemijlocit mai bine de un sfert de veac pe Papa Ioan Paul al II-lea.

Astfel, compatriotul său, Lech Wal?sa, preşedintele Solidarității şi, ulterior, al Poloniei, a subliniat că Sfântul Părinte a dinamizat, prin vizitele făcute în această țară, în deceniul al optulea, procesul de prăbuşire a comunismului, care s-a înfăptuit excluzând în acelaşi timp despărțirea sângeroasă de orânduirea respectivă. Amintesc totodată de unele din bulele papale emise de Sfântul Părinte, precum: Aperite portas Redemptori; Pastor Bonus; Totus Tuus Populus şi, nu în ultimul rând, exhortațiile privind catehizarea; despre rolul familiei în lumea contemporană; despre viața consacrată şi lumina misterului răscumpărării; despre reconciliere şi pocăință; despre misiunea laicilor şi vocația acestora în Biserică, la 20 de ani de la Conciliul Vatican II; despre Sfântul Iosif şi menirea sa în viața lui Hristos şi a Bisericii; cu privire la formarea preoților în lumea contemporană etc., etc.

Menționăm, de asemenea, unele din scrierile apostolice ale Sfântului Părinte; Bisericii poloneze, cu ocazia a nouă secole de la martiriul Sfântului Stanis?aw; Despre libertatea religioasă – adresată semnatarilor Actului final OSCE de la Helsinki; Către tinerii din întreaga lume, cu ocazia Anului Internațional al Tineretului (1985); Către Conferința Episcopatului Polonez, cu prilejul a 50 de ani de la izbucnirea celui de al doilea război mondial (1989); Către episcopii continentului european în legătură cu raporturile dintre catolici şi ortodocşi în noua situație din Europa Centrală şi de Est (1991); Lui George Bush (1991); Lui Mihail Gorbaciov (1991); Lumina răsăritului, mesaj către ortodocşi; alte peste 30 de mesaje de Anul Nou sau cu prilejul unor aniversări sau evenimente istorice, precum şi mesajele de pace transmise la începutul fiecărui an, de la Vatican, de Sfântul Părinte.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în timpul Pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea s-a înregistrat o întărire a credinței în Biserică mai mult decât oricât, îndeosebi în statele nou eliberate de sub tirania dictaturilor, indiferent de nuanțe, dar şi o întărire a coeziunii în interiorul Bisericii catolice. Elocventă, în această direcție, este şi redactarea, după 400 de ani, a noului catehism, mulți exegeți apreciindu-l drept „un eveniment epocal pentru Biserică“.

 

Apărător al omului şi al valorilor umane

 

Eticianul-cărturar Karol Wojty?a a simțit criza morală a societății contemporane în mod dramatic prin faptul că omul cu greu îşi mai regăseşte valorile perene. În situația dată, Biserica – în opiniunea sa – devine instituția centrală menită să le apere şi să le propage, demonstrând pe toate planurile cel mai simplu adevăr că, dacă credință nu e, nimic nu e. Diagnozele sale despre ştiință şi cultură sunt semnale de mare importanță pe calea evitării descompunerii sociale şi umane, în contextul eroziunii morale a omenirii, cum a spus-o şi poetul rus, laureatul Premiului Nobel, Iosif Brodzki. Prin măsurile luate de Papă şi prin intervențiile sale putem vorbi de instituționalizarea unui dialog viu al Bisericii cu arta, cultura, ştiința, învățământul, cercetarea. (cf. Ioan Paul al II-lea, Cugetări, 2004)

Ce abordare largă şi clarvăzătoare în aserțiunea: „Viitorul omului depinde de cultură, Pacea în lume, de primatul Spiritului, viitorul paşnic al omenirii depinde de iubire.“

Constatăm, azi, cum sămânța semănată în mințile şi sufletele oamenilor de Papă a dat roade. Astfel, remarcăm cum laureatul premiului Nobel în ştiințe economice pe anul 1998, Armartya Kumar Sen, s-a impus la sfârşitul secolului trecut tocmai prin sublinierea valențelor eticii în economie, fapt pe care abia acum îl conştientizează şi economiştii curentelor liberale, în sensul că nu există economie prosperă fără valori morale. Kumar Sen se apleacă stăruitor cu gândirea şi formația sa de economist asupra a ceea ce timp de decenii a meditat şi Karol Wojty?a, iar profesorul de la Harvard, de origine bengalez, cu lucrările sale: Sărăcie şi foame, Etică şi economie sau Despre inegalitățile economice, a încercat să răspundă la chemările şi întrebările pe care Papa le adresa în direcția eradicării lor, prezentându-le printre principalele sfidări legate de viitorul omenirii. La un deceniu de atunci a izbucnit cu o forță greu de închipuit criza economică globală, care face mari ravagii. Am făcut totuşi asocierea respectivă cu intenția de a releva că Papa Ioan Paul al II-lea a fost autoritatea care la sfârşitul mileniului trecut a tras cu cea mai mare convingere semnalul de alarmă asupra multor tare ale secolului al XX-lea, cu o forță de convingere deosebită în enciclicele: Laborem Exercens, Sollicitudo Rei Sociales şi Centesimus Annus, aducând în atenție idei fertile, ca şi necesitatea de soluționare a acestora în secolul al XXI-lea.

Nu cunoaştem nici un lider politic, politolog sau spiritual care să fi abordat cu atâta convingere şi insistență aceste chestiuni ori sfidări ce frământă atât de adânc contemporaneitatea. În problemele sociale, ale dezvoltării democrației, Papa a trecut de pe postul de observator al lumii contemporane în poziția de critic autorizat, şi aceasta de pe piedestalul înaltei şi incontestabilei sale autorități morale.

Iată aprecierile Papei Ioan Paul al II-lea expuse încă de la începutul Pontificatului său: „Inechității trebuie să-i spunem pe nume, la fel exploatării omului de către om sau exploatării lui de stat sau de către mecanismele care sunt ascunse în sisteme şi regimuri. Trebuie să-i spunem pe nume oricărei inechității sociale, oricărei discriminări, oricărei lovituri date omului, trupului, spiritului, conştiinței, demnității umane sau vieții sale. Eliberarea în sens social se trage din conştiința şi prezentarea curajoasă a adevărului…“

În vremurile noastre în care Biserica a devenit un aliat al ştiinței şi cel mai vehement apărător al omului, al valorilor umane, Papa Ioan Paul al II-lea a lăsat posterității, respectiv mileniului al treilea, un material de reflecție şi de referință uriaş în operele sale.

 

Neîntrecut constructor de punți spirituale

 

Identificându-se cu Biserica universală, printr-o activitate neobosită în slujba acesteia şi a credincioşilor, Papa are o contribuție incontestabilă la îndepărtarea răului, fie că aceasta se identifică cu ideologia comunistă, fie cu regimuri dictatoriale, militând pentru înlăturarea multor anacronisme caracteristice secolului al XX-lea. Într-o lume a globalizării, Papa şi-a asumat fără nici cea mai mică reținere misiuni globale pe calea dialogului creştin.