Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
POVEŞTI GROAZNICE ŞI ÎNĂLȚĂTOARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014
Cărți prinse-n jocul hazardului
Au şi cărțile soarta lor şi unele întâlniri par inevitabile. Romanul Alesul de Thomas Mann a fost tradus la noi prima oară de Corneliu Papadopol, în anii ’90, la Editura de Vest din Timişoara, când explozia pieței de carte făcea imposibilă cuprinderea noutăților: titlurile se înmulțeau de la o lună la alta, de la an la an, şi revistele, în metamorfoză, ca şi editurile, nu mai puteau semnala şi ierarhiza aparițiile remarcabile. Abia la începutul anului 2014, apare la Editura Humanitas fiction, în colecția „Raftul Denisei” o ediție nouă, îngrijită de Ioana Pârvulescu: traducerea revăzută, prefața intitulată Când viața e necruțătoare şi destinul clement şi Anexa cu termenii traduşi din limbi diferite. Toate alcătuiesc un splendid exercițiu de admirație de o calitate unică şi act necesar pentru cititorii împătimiți şi rafinați.
Alesul aduce alt Thomas Mann din ultima perioadă a creației, care cunoscuse gloria şi exilul, şi revenea în limba germană fericit că se putea răsfăța într-un roman jucăuş şi ironic şi putea polemiza nepedepsit cu obsesia sângelui pur, unul dintre aspectele ideologiei care dusese Germania la dezastru, putea persifla prin exagerare psihanaliza, putea răstălmăci evenimentele istoriei şi lua în răspăr fără să hulească până şi cele sfinte. Jongleria cu marotele istoriei şi ale psihanalizei, cu poezia epică medievală şi cu viețile papilor şi ale sfinților dă măsura măiestriei scriitorului.
Fascinația față de medievalitate, fuga de trecutul recent şi refugiul într-un timp depărtat al istoriei îl duc pe Thomas Mann la descoperirea legendei medievale despre păcătosul ajuns papă, legată de personalitatea lui Grigore cel Mare. Minnesängerul Hartmann von Aue a preluat de la un truver francez Vie de Saint Grégoire şi a îmbrăcat-o în veşmântul limbii germane: Gregorius, legenda păcătosului născut din incest şi incestuos el însuşi, care naşte deliberarea asupra celui mai grav dintre două păcate: vinovăția naşterii din incest şi vinovăția comiterii, fie şi inconştiente, a incestului.
Alesul transfigurează legenda medievală în meditație despre alchimia aceluiaşi sânge, despre complicatele relații între gemeni, între părinți şi copii, despre coincidențe şi alegeri împlinind destinul, despre vină şi ispăşire. Balansul între bine şi rău, între păcate de neiertat şi sfințenie de necrezut cufundă cititorul în starea pe care doar tragediile greceşti o provocau prin hybris, zguduirea lăuntrică, fiindcă întâmplările alcătuiesc o reacție în lanț, care face opozițiile imposibil de separat.
La puțină vreme după Alesul vine din spațiul autohton surpriza unui roman cu temă similară: Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu, care aduce două personaje întrupând binele până la sfințenie şi răul până la demonizare. Aici se recunosc două modele, nu unul singur şi livresc, ca la Thomas Mann, ci aparținând istoriei recente – destinul lui Corneliu Coposu şi al lui Eugen Țurcanu, pe canavaua biografiei celor doi brodează autorul viețile romaneşti ale personajelor sale numite Octavian Cadar şi Damian Bordea.
Înainte de publicare, însă, romanul are privilegiul unei lecturi însoțite de un verdict critic, un elogiu din partea lui Nicolae Manolescu într-o scrisoare adresată autorului: „Nici nu ne-am întors bine din Germania şi mă grăbesc să-ți scriu, dovadă de cât de mult m-a interesat romanul tău şi de câte îmi trec prin cap de când l-am isprăvit de citit, ieri, a doua zi de Crăciun, 2013, la Erlangen, în Hotelchen am Theaterstrasse, 10, camera 15. Preciziuni utile de consemnat întru eternitate, fiind vorba despre un roman excepțional, care merită un destin pe măsură.” Să ne mire oare detaliile ce fixează un răstimp ținând de sacralitatea unei sărbători şi un spațiu german al lecturii? Ori acceptăm că nu există coincidențe ci forme ciudate ale sincronicității ce leagă lucrurile între ele?
Tâlcul unor comentarii
Scriitorul român, contemporanul nostru a sugerat câteva piste de lectură ale romanului său: „Această carte, Punct şi de la capăt, cum s-ar cuveni să fie citită? Simplificînd, e povestioara unui fiu care îşi caută tatăl? Sau, mai larg, e reconstituirea unor trasee umane diverse, într-o paletă care se vrea cuprinzătoare, de la angelic pînă la demonic, şi într-o istorie care nu a fost deloc îngăduitoare cu aceia pe care i-a prins înlăuntrul său? E o mică epopee a secolului XX românesc, un secol încărcat de negativitate şi de iraționalitate? E o nouă poveste a lumii, depănată altfel? Şi e, totodată, o poveste a poveştii, a acelei poveşti care trece de la unii la alții, schimbîndu-ne viețile şi dînd timpului alt înțeles, altă curgere? Poate că da, după cum poate există şi alte chei pentru lectură.”
Plurivalența interpretării defineşte de peste şase decenii Alesul, căci autorul german, căruia mulți îi recunosc supremația în proza secolului XX, atinge aici virtuozitatea, face din regăsirea limbii germane după exil o sărbătoare prin jocuri de cuvinte, aluzii, prin plămada oferită de latina medievală şi dospirea ei în alte limbi europene. Modest, scriitorul român contemporan are altă miză: „Ca autor, aş ține să mărturisesc aici o anumită năzuință, care, împlinită, măsoară precis reuşita în proză: să descrii verosimil situații pe care nu le-ai trăit şi personaje în pielea cărora n-ai fost niciodată. Deşi pare simplu, găsesc că e o probă fascinantă şi supremă pentru un prozator.”
Aceeaşi scrisoare a lui Nicolae Manolescu concentrează elementele originale ale romanului românesc: „Are toate datele: o supratemă originală (mă refer la „duhul povestirii” şi la cum intră şi iese el din istorie); un subiect tot aşa (istoria trăită de două personaje metafizic complementare, îngerul şi demonul, cu o soartă deopotrivă tragică de la un punct înainte, căci istoria cu pricina nu mai alege); o compoziție neaşteptată, a (d)racului (care sugerează şi ea, în felul ei, mersul de-a-ndărătelea al istoriei). În plus, un număr de scene greu de uitat, de exemplu cele în care trupul şi sufletul se află în dificultatea de a exista în aceeaşi piele şi încheie un armistițiu, ca să-şi îngăduie unul celuilalt să supraviețuiască.”
Dar inventarul percutant fixează şi apropierile romanului românesc de capodopera lui Thomas Mann, cu mici deosebiri. Întâi, Alesul reuneşte într-un singur personaj binele şi răul, păcătosul inconştient devine apoi sfânt după ce-a hotărât şi împlinit penitența. În al doilea rând, compoziția seamănă tot cu mersul racului sau cu ispita dracului (pentru a păstra jocul de cuvinte), datorită căderii şi recăderii în păcatul incestului. În al treilea rând, naratorul numit Clement întrupează spiritul povestirii, tot aşa cum, într-un mod păstrat secret până aproape de sfârşit, profesorul Basil Dumitrescu are ca dublu ce-i posedă ființa – duhul povestirii.
S-ar mai adăuga alte elemente comune. Incestul dublu între soră şi frate, între mamă şi fiu are drept cheie comună femeia, ea transformă toate relațiile din roman, ea ar fi înfăptuitoarea păcatului, victimă şi ispititoare totodată, copilul abandonat, crescut de o familie străină, care descoperă adevărul despre sine mai târziu şi începe căutarea părinților. Strategia narativă complicată, ludică sau gravă, menține vocea naratorului ca o constantă dominatoare, fie ca prezență obscură, ce se deconspiră abia la sfârşit.
Deasupra tuturor asemănărilor se află însă una globală, atotcuprinzătoare: ambele romane ilustrează într-un mod magistral, deşi complet diferit, coincidentia oppositorum, un mister al totalității primejdioase ce surprinde esența lumii prin tensiunea şi confruntarea contrariilor, ele pot fi pozitiv / negativ, masculin / feminin, noapte / zi, bine / rău etc.
La Thomas Mann contrariile se succed prin perechea frate-soră şi apoi mamă-fiu, la scriitorul român ele se întrupează în cei doi tineri, unul angelic şi altul demonic, concentrând o perioadă a istoriei postbelice din lumea românească. Aici se află miza filosofică a fiecăruia dintre cele două romane, ca şi funcția lor dublă, estetică şi cathartică, fiindcă ambele se pot descrie prin aceeaşi sintagmă – „poveşti groaznice şi înălțătoare.”
Păcătosul şi Sfântul
Epica din Alesul se poate citi şi ca hagiografie, urmărind să ilustreze slăbiciunea ființei umane şi păcatul sub semnul căruia se naşte şi evoluează până ce dobândeşte conştiința păcatului. Gregorius se naşte dintr-un incest al gemenilor născuți într-o familie nobilă, apăsată de o nenorocire: moartea mamei la naştere. Copiii cresc într-un dezechilibru provocat de absența mamei, căci preferința vădită a tatălui pentru fiică sugerează o tentație incestuoasă, ce are ca reacție tentativa fiului de a-şi lua în posesie sora, chiar din noaptea ce urmează morții tatălui. Wigilis şi Sybilla se văd siliți să se despartă, iar copilul lor este închis într-un butoi, cu tăbliță inscripționată cu povestea naşterii lui, fără să i se precizeze însă şi identitatea.
Salvat miraculos, copilul îşi dobândeşte nu doar un tutore secret, abatele care îi dă şi numele, Gregoire, ci şi o familie de pescari care-l cresc, dar între ei se simte mereu străin. La 17 ani, află povestea originii sale şi porneşte în lume ca să-şi găsească părinții şi să răscumpere păcatul lor prin fapte cavalereşti, vântul îl duce pe mare în ținutul unde propria mamă, deşi doamna locului, era asediată de un pretendent orgolios, respins ca mulți alții din dorința de a rămâne credincioasă iubirii fratelui care şi-a pierdut viața în pelerinajul început ca să-şi ispăşească păcatul.
Tânărul salvează şi ținutul şi pe frumoasa lui stăpână, este ales ca soț al doamnei locului, aşadar fiul ia locul fratelui şi cei doi, fără să ştie, comit un incest şi mai cumplit decât primul, incest din care se nasc două fetițe. Tăblița ce-i uneşte le aduce dezlegarea secretului cumplit, iar Gregoire decide penitența la care urmează să se supună fiecare. Penitența femeii trebuie să se împlinească între semeni, prin sărăcie şi umilință. Penitența bărbatului implică singurătate în fața stihiilor: încătuşat pe o stâncă, trece la condiția unei marmote, hrănită doar cu laptele pământului şi micşorându-se până aproape de contopire cu piatra.
Penitența răscumpără păcatul, căci viziunea dublă îl hărăzeşte alegerii ca papă, iar cei doi mesageri îl caută şi-l duc la Roma, pe drum se petrece alt miracol, revenirea ciudatei făpturi la condiția umană şi apoi transformarea în papă înțelept care aduce mari schimbări în creştinătate. Penitența răscumpără şi păcatul Sybillei, care merge în pelerinaj la Roma spre a cere iertarea de la un papă atât de milos şi de bun, iar recunoaşterea se încheie în tonalitate uşor parodică, printr-un joc de roluri, menit să ofere un divertisment lui Dumnezeu.
Epica din Punct şi de la capăt urmăreşte etapele parcurse de doi tineri, Octavian Cadar şi Damian Bordea, pe care avântul tinereții şi timpul istoric frământat în care trăiesc îi transformă pe unul într-un om atins de sfințenie, pe altul într-un demonizat. Destinul îi uneşte întâi prin acelaşi mentor, profesorul lor de istorie Basil Dumitrescu, apoi prin dragostea pentru aceeaşi fată – Vera Stănescu. Şi aici apare un copil, care îşi caută părinții – doctorul Mihai Deleanu, care inițiază căutarea adevăratei identități când află la moartea mamei sale că ea l-a adoptat. De altfel, doctorul se stinge şi el înainte să afle că adevărata mamă, Vera Stănescu, a murit la naştere, iar tatăl putea fi unul dintre cei doi iubiți.
Închisoarea în care ajung cei doi tineri provoacă fiecăruia experiențe extreme: Damian Bordea, ca un fel de înger căzut, începe experimentul reeducării, cu violențe halucinante şi probe demonice urmărind pas cu pas să distrugă natura umană a fiecărui deținut, să-l transforme în fiară sau să-l suprime fizic, Octavian Cadar învață detaşarea de suferința corpului, apoi stăpânirea de sine şi chiar desprinderea de trup, toate ca trepte ale unei experiențe de tip mistic, dar trăită în taină, cu deplină smerenie. Dacă reeducarea trimite la experimentul Piteşti şi la Eugen Țurcanu, experiența ieşirii din trup trimite atât la Corneliu Coposu, cât şi la Arsenie Boca, supranumit postum „Sfântul Ardealului”, după mărturii publicate din 1990 încoace.
Ce traseu parcurg cei doi? Damian Bordea reuşeşte să se autodistrugă, este judecat, condamnat şi executat pentru experimentul monstruos, Octavian Cadar iese din închisoare şi ajunge grădinar într-un oraş de la malul Dunării. Revoluția din decembrie îl scoate brusc la lumină pe Octavian Cadar ca să reînvie tradiția în care crezuse cu tărie, să câştige primele alegeri libere. Precipitarea în viața politică îi aduce o moarte grăbită după trei ani, ca şi cum traversarea accelerată a etapelor cere şi ea un preț mare.
Cheia este femeia
Ambele romane pun în centrul lor un triunghi format dintr-o femeie şi doi bărbați. În Alesul, relația de tip triunghiular se naşte din cele două incesturi, în timpuri diferite, care au ca actant femeia: Sybilla este întâi iubita fratelui într-un prim incest, apoi soția fiului ei, care-i este şi frate, într-un dublu incest. În Punct şi de la capăt, Vera are puterea unui pol magnetic care-i leagă pe cei doi tineri atât de diferiți, fiecare vede în fată altceva, şi aici se succed cele două relații în care Damian Bordea şi Octavian Cadar par să-şi probeze natura profundă, încă nedesluşită.
În Alesul, Sybilla, figura feminină centrală, apare în trei ipostaze: fiică, soră şi mamă, surprinse de autor în lumină psihanalistă, fiindcă declanşează pasiuni interzise şi cu atât mai intense. Ca fiică, ea atrage atenția tatălui, care o iubeşte şi o preferă fratelui. Ca soră, ea împarte cu fratele ei geamăn privilegii şi frumusețe, încât capătă conştiința superiorității absolute față de cei din jur, de aici alți paşi îi îndreaptă spre o voită izolare şi apoi spre incest. Ca mamă, se vede obligată să se despartă de fiu, când îl regăseşte, el îi devine soț, tot prin acelaşi proces alchimic ce recunoaşte şi alege făptura cu acelaşi sânge.
Numele Sybilla pare să fie folosit ironic de scriitor, sensul originar de profetesă, de femeie ce are darul prezicerii dat de zei este înlocuit de opusul său, fiindcă o însoțeşte, în toate cele trei ipostaze, un soi de blestem al opacității în fața păcatului. Eroina din Alesul nu se opune incestului cu fratele când se află la vârsta adolescenței, iar la maturitate are intuiția feminină a unei apropieri şi potriviri cu Gregoire, însă dubla natură de soție şi mamă pare iarăşi dominată de aceeaşi opacitate.
Eroina din Punct şi de la capăt pare să activeze puteri misterioase ce se declanşează în jurul ei. Mai întâi dragostea celor doi tineri stă tot sub semnul sângelui. Vera are o pasionalitate căreia nu-i rezistă nimeni, are şi plăcerea actului erotic, este perfect conştientă de natura ei, cum reiese din gesturile şocante pentru o fată care se dăruie prima oară lui Damian Bordea, cum o dovedeşte relația cu Octavian Cadar. Dar Vera pare să atragă magnetic nenorocirea chiar prin experiențele trăite cu mare intensitate: prima oară când face dragoste cu iubitul ei o escadrilă de avioane americane bombardează oraşul, iar unul dintre avioane se prăbuşeşte peste închisoarea unde tatăl o trimisese pe sora ei ca pedepsă pentru aventurile amoroase.
Şi sarcina Verei se încheie cu moartea generată de propriul sânge printr-o hemoragie de neoprit.
De ce a ales scriitorul prenumele Vera? Unii lingvişti îl consideră de origine slavă, având semnficația de „credință”, iar alții susțin formarea în cadrul onomasticii latine, în care verus / vera înseamnă „adevărat”. Oricare dintre sensuri dă conotații originale eroinei şi rolului jucat de ea în roman. Ea ar reprezenta pentru fiecare dintre cei doi iubiți ai ei şansa accesului la împlinirea vieții într-un mod autentic, singurul care dă valoare trăirii prin adevărul ei. Ar fi, pe de altă parte, credința față de sine, de natura ei feminină, cerând dreptul la fericire.
Dacă eroina lui Thomas Mann se răscumpără în ochii Domnului şi în final acceptă jocul audienței papale ca divertisment oferit lui Dumnezeu, care ştie ce-i gluma şi se poate amuza, Vera, personajul feminin din romanul românesc nu-şi găseşte salvarea, ca şi când semnificațiile încifrate de numele ei ar duce la ideea că adevărul şi / sau credința nu-şi au locul într-o lume ce a interzis manifestările sacrului, obligându-i pe cei devotați să se ascundă. Şi chiar dacă soția lui Octavian Cadar, venind târziu în viața lui, pare să reînvie principiul feminin, ea nu are puterea salvatoare.
Mersul (d)racului
Compoziția romanului Punct şi de la capăt ținteşte câteva aspecte interesante: o ramă formată din povestea unui ziarist care se amăgeşte că ar putea scrie un roman, dar tot amână până la solicitarea unui medic să afle identitatea părinților săi care l-au dat spre adopție, iar investigația devine subiectul romanului, cele zece capitole urmăresc destinele împletite ale celor doi actanți, Octavian Cadar şi Damian Bordea, din prezent spre trecut, spre momentul care le-a decis destinul – întâlnirea unui grup de adolescenți în casa profesorului Basil Dumitrescu, plănuind implicarea lor în mişcarea legionară şi întemeind un cuib.
Povestea merge aşadar, cronologic, mereu înapoi. Fiecare capitol decupează o zi de răscruce din viața celor doi, întorcându-se pentru a găsi punctul zero, cauza cauzelor care i-a dus pe drumul închisorii. Lista cu semnăturile celor prezenți pusă de profesor între filele unei capodopere – Don Quijote, le decide apoi condamnarea şi experiența închisorii, iar universul carceral scoate din fiecare esențialul: natura angelică a lui Octavian Cadar şi cea diabolică a lui Damian Bordea.
Foaia ascunsă este obiectul-martor al unei înțelegeri ce-şi schimbă semnificația în timp, de la adeziunea sinceră a unor adolescenți captați de pledoaria şi persuasiunea mentorului până la dovada unei uneltiri ce funcționează ca probă a acuzării. Actul scris le joacă viețile într-un soi de loterie a semnificațiilor, care nu le mai aparțin, ele nu mai pot fi controlate, ci doar manipulate abil. Mentorul le este complice, într-un fel, face doi ani de închisoare, dar el se transformă în păstrătorul secretului, refuzând să îmbătrânească şi să moară până ce nu depune mărturie, prin confesiunea făcută ziaristului scriitor.
În Alesul întoarcerea este mai subtilă, prin aluzii şi ironii. Întâi este regresul de la incestul dintre frate şi soră la altul mult mai complicat şi mai grav, triplu: între mamă şi fiu, ce-l reia şi pe cel dintre frate şi soră, complicându-l cu altul, dintre mătuşă şi nepot, Gregoire fiindu-i fiu şi totodată frate şi nepot. O veritabilă suită incestuoasă are ca sens ascuns dobândirea purității aceluiaşi sânge, amintind de tradiția egipteană a căsătoriei între frați, dar înspăimântând prin încălcărea unui tabu cu multiple funcții – genetice, morale şi religioase.
Şi aici inscripția de pe tăbliță schimbă destinele: întâi, adolescentul crescut de pescari află despre naşterea lui sub semnul păcatului şi porneşte în căutarea părinților pentru a-l ispăşi prin isprăvi cavalereşti, Sybilla găseşte inscripția poruncită chiar de ea între lucrurile soțului ei, căutând o explicație a posesiei şi legătura cu fiul dispărut. A treia lectură a tăbliței, făcută de mamă şi fiu, produce revelația ororii, şi odată cu ea, decizia tânărului bărbat de a-şi asuma ispăşirea fiecare în felul său. Penitența lui înseamnă o regresiune de la condiția umană la alta, de vietate ambiguă, contopită cu stânca. Doar coborârea până la o astfel de stare şi purificarea prin lacrimi fac posibile reînălțarea la natura umană şi metamorfoza în ales.
Spiritul povestirii şi duhul ei
Alesul se deschide cu paginile deja faimoase în care domneşte spiritul povestirii, pornind de la descrierea splendidă a clopotelor Romei, urmată de întrebarea şi răspunsul concis: „Cine trage clopotele? Clopotarii nu!”. Ele prilejuiesc digresiunea despre spiritul povestirii: „E străveziu, lipsit de trup, omniprezent, şi nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici şi acolo.” Spiritul povestirii este spiritual şi abstract, omipotent, fiindcă are acces la orice persoană. Iar cel ce se lasă posedat de spiritul povestirii este călugărul irlandez Clemens.
Numele său însoțeşte relatarea şi el exprimă clemența față de cei doi păcătoşi, supuşi unor încercări greu de imaginat prin păcatele depăşind măsura. Nimic din ce-i omenesc nu lipseşte din epica romanului, scris polemic cu ținte multiple față de contemporaneitate: psihanaliza care explorează relațiile din interiorul familiei vehiculând interdicții cu efecte neaşteptate, ideologia nazistă cu principiul purității sângelui de arian, dogmele moralei creştine impregnând mentalitatea şi spiritualitatea europeană.
Spiritul povestirii susține însă şi alte polemici mai subtile, căci romanul lui Thomas Mann început în 1949 şi publicat în iunie 1952, vine după ce romanul subiectiv se impusese, punând în umbră pe cel obiectiv, în formula cronicii de familie sau a reconstituirii istorice. Inovația scriitorului prefigurează alte îndrăzneli la care se va deda peste câteva decenii postmodernismul. Întoarcerea spre medievalitate, rescrierea plină de fantezie a legendei probează şi anticiparea interesului literaturii pentru o epocă ignorată de atâta vreme, porțile i le va deschide peste câteva decenii Numele trandafirului de Umberto Eco.
Punct şi de la capăt are în loc de epilog „Scurt monolog final al profesorului Bazil Dumitrescu sau poate al musafirului său, duhul povestirii” ce întregeşte rama narativă şi elucidează misterul duhului povestirii care a locuit întâi ființa profesorului, apoi ia în stăpânire ființa scriitoraşului. Comentariile indică poetica romanului, ca reflectare a realului şi intervenție asupra lui, aşa cum o exemplifică fabulația alegerilor din 1993 câştigate de Octavian Cadar.
Prenumele profesorului Bazil este forma franțuzită a unuia dintre cele mai folosite nume din onomastica românească, al patrulea după Ion, Nicolae şi Gheorghe, are la rădăcină un substantiv grecesc, basileos, însemnând „rege”, „împărat”, transpus în latină în forma Basilius. Şi numele de familie, Dumitrescu, are ca rădăcină tot un nume de origine greacă, legat de cultul Demetrei, de pământul-mamă, iar Demetrios a fost foarte răspândit în Grecia antică, purtat de mai mulți regi, dar popularitatea lui se datorează martirilor care poartă acest nume în primele veacuri ale creştinismului. Cele două prenume consacră o supremație fragilă şi ambiguă, fiindcă îşi arogă domnia asupra discipolilor săi, apoi acceptă ca duhul ficțiunii să-i acapareze ființa şi să împărățească în alt fel de regat.
Nu ştiu dacă Alesul lui Thomas Mann face parte dintre cărțile de căpătâi ale prozatorului Gabriel Chifu, dacă a citit-o atent, a răsfoit-o ori doar s-a conturat din informații disparate. Îmi place să cred că există o legătură nevăzută cu scrisul lui Thomas Mann, demonstrând influența de tip catalizator a culturii germane asupra celei române, după ideea lui Lucian Blaga. Dar dacă orice legătură lipseşte, îmi pot imagina cum spiritul povestirii s-a strecurat din caseta romanului Alesul ca un djin fugit din lampa magică şi, dus de vânt şi de nori tot mai departe, a ajuns aproape de noi şi s-a preschimbat în duhul povestirii.
Referințe bibliografice
1. Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 368 pag.
2. Thomas Mann, Alesul, traducere din limba germană de Corneliu Papadopol, îngrijire de ediție, traducere revăzută şi prefață de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2014, 328 pag.
3. Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar onomastic creştin, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, 654 pag.
4. Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1975.
Au şi cărțile soarta lor şi unele întâlniri par inevitabile. Romanul Alesul de Thomas Mann a fost tradus la noi prima oară de Corneliu Papadopol, în anii ’90, la Editura de Vest din Timişoara, când explozia pieței de carte făcea imposibilă cuprinderea noutăților: titlurile se înmulțeau de la o lună la alta, de la an la an, şi revistele, în metamorfoză, ca şi editurile, nu mai puteau semnala şi ierarhiza aparițiile remarcabile. Abia la începutul anului 2014, apare la Editura Humanitas fiction, în colecția „Raftul Denisei” o ediție nouă, îngrijită de Ioana Pârvulescu: traducerea revăzută, prefața intitulată Când viața e necruțătoare şi destinul clement şi Anexa cu termenii traduşi din limbi diferite. Toate alcătuiesc un splendid exercițiu de admirație de o calitate unică şi act necesar pentru cititorii împătimiți şi rafinați.
Alesul aduce alt Thomas Mann din ultima perioadă a creației, care cunoscuse gloria şi exilul, şi revenea în limba germană fericit că se putea răsfăța într-un roman jucăuş şi ironic şi putea polemiza nepedepsit cu obsesia sângelui pur, unul dintre aspectele ideologiei care dusese Germania la dezastru, putea persifla prin exagerare psihanaliza, putea răstălmăci evenimentele istoriei şi lua în răspăr fără să hulească până şi cele sfinte. Jongleria cu marotele istoriei şi ale psihanalizei, cu poezia epică medievală şi cu viețile papilor şi ale sfinților dă măsura măiestriei scriitorului.
Fascinația față de medievalitate, fuga de trecutul recent şi refugiul într-un timp depărtat al istoriei îl duc pe Thomas Mann la descoperirea legendei medievale despre păcătosul ajuns papă, legată de personalitatea lui Grigore cel Mare. Minnesängerul Hartmann von Aue a preluat de la un truver francez Vie de Saint Grégoire şi a îmbrăcat-o în veşmântul limbii germane: Gregorius, legenda păcătosului născut din incest şi incestuos el însuşi, care naşte deliberarea asupra celui mai grav dintre două păcate: vinovăția naşterii din incest şi vinovăția comiterii, fie şi inconştiente, a incestului.
Alesul transfigurează legenda medievală în meditație despre alchimia aceluiaşi sânge, despre complicatele relații între gemeni, între părinți şi copii, despre coincidențe şi alegeri împlinind destinul, despre vină şi ispăşire. Balansul între bine şi rău, între păcate de neiertat şi sfințenie de necrezut cufundă cititorul în starea pe care doar tragediile greceşti o provocau prin hybris, zguduirea lăuntrică, fiindcă întâmplările alcătuiesc o reacție în lanț, care face opozițiile imposibil de separat.
La puțină vreme după Alesul vine din spațiul autohton surpriza unui roman cu temă similară: Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu, care aduce două personaje întrupând binele până la sfințenie şi răul până la demonizare. Aici se recunosc două modele, nu unul singur şi livresc, ca la Thomas Mann, ci aparținând istoriei recente – destinul lui Corneliu Coposu şi al lui Eugen Țurcanu, pe canavaua biografiei celor doi brodează autorul viețile romaneşti ale personajelor sale numite Octavian Cadar şi Damian Bordea.
Înainte de publicare, însă, romanul are privilegiul unei lecturi însoțite de un verdict critic, un elogiu din partea lui Nicolae Manolescu într-o scrisoare adresată autorului: „Nici nu ne-am întors bine din Germania şi mă grăbesc să-ți scriu, dovadă de cât de mult m-a interesat romanul tău şi de câte îmi trec prin cap de când l-am isprăvit de citit, ieri, a doua zi de Crăciun, 2013, la Erlangen, în Hotelchen am Theaterstrasse, 10, camera 15. Preciziuni utile de consemnat întru eternitate, fiind vorba despre un roman excepțional, care merită un destin pe măsură.” Să ne mire oare detaliile ce fixează un răstimp ținând de sacralitatea unei sărbători şi un spațiu german al lecturii? Ori acceptăm că nu există coincidențe ci forme ciudate ale sincronicității ce leagă lucrurile între ele?
Tâlcul unor comentarii
Scriitorul român, contemporanul nostru a sugerat câteva piste de lectură ale romanului său: „Această carte, Punct şi de la capăt, cum s-ar cuveni să fie citită? Simplificînd, e povestioara unui fiu care îşi caută tatăl? Sau, mai larg, e reconstituirea unor trasee umane diverse, într-o paletă care se vrea cuprinzătoare, de la angelic pînă la demonic, şi într-o istorie care nu a fost deloc îngăduitoare cu aceia pe care i-a prins înlăuntrul său? E o mică epopee a secolului XX românesc, un secol încărcat de negativitate şi de iraționalitate? E o nouă poveste a lumii, depănată altfel? Şi e, totodată, o poveste a poveştii, a acelei poveşti care trece de la unii la alții, schimbîndu-ne viețile şi dînd timpului alt înțeles, altă curgere? Poate că da, după cum poate există şi alte chei pentru lectură.”
Plurivalența interpretării defineşte de peste şase decenii Alesul, căci autorul german, căruia mulți îi recunosc supremația în proza secolului XX, atinge aici virtuozitatea, face din regăsirea limbii germane după exil o sărbătoare prin jocuri de cuvinte, aluzii, prin plămada oferită de latina medievală şi dospirea ei în alte limbi europene. Modest, scriitorul român contemporan are altă miză: „Ca autor, aş ține să mărturisesc aici o anumită năzuință, care, împlinită, măsoară precis reuşita în proză: să descrii verosimil situații pe care nu le-ai trăit şi personaje în pielea cărora n-ai fost niciodată. Deşi pare simplu, găsesc că e o probă fascinantă şi supremă pentru un prozator.”
Aceeaşi scrisoare a lui Nicolae Manolescu concentrează elementele originale ale romanului românesc: „Are toate datele: o supratemă originală (mă refer la „duhul povestirii” şi la cum intră şi iese el din istorie); un subiect tot aşa (istoria trăită de două personaje metafizic complementare, îngerul şi demonul, cu o soartă deopotrivă tragică de la un punct înainte, căci istoria cu pricina nu mai alege); o compoziție neaşteptată, a (d)racului (care sugerează şi ea, în felul ei, mersul de-a-ndărătelea al istoriei). În plus, un număr de scene greu de uitat, de exemplu cele în care trupul şi sufletul se află în dificultatea de a exista în aceeaşi piele şi încheie un armistițiu, ca să-şi îngăduie unul celuilalt să supraviețuiască.”
Dar inventarul percutant fixează şi apropierile romanului românesc de capodopera lui Thomas Mann, cu mici deosebiri. Întâi, Alesul reuneşte într-un singur personaj binele şi răul, păcătosul inconştient devine apoi sfânt după ce-a hotărât şi împlinit penitența. În al doilea rând, compoziția seamănă tot cu mersul racului sau cu ispita dracului (pentru a păstra jocul de cuvinte), datorită căderii şi recăderii în păcatul incestului. În al treilea rând, naratorul numit Clement întrupează spiritul povestirii, tot aşa cum, într-un mod păstrat secret până aproape de sfârşit, profesorul Basil Dumitrescu are ca dublu ce-i posedă ființa – duhul povestirii.
S-ar mai adăuga alte elemente comune. Incestul dublu între soră şi frate, între mamă şi fiu are drept cheie comună femeia, ea transformă toate relațiile din roman, ea ar fi înfăptuitoarea păcatului, victimă şi ispititoare totodată, copilul abandonat, crescut de o familie străină, care descoperă adevărul despre sine mai târziu şi începe căutarea părinților. Strategia narativă complicată, ludică sau gravă, menține vocea naratorului ca o constantă dominatoare, fie ca prezență obscură, ce se deconspiră abia la sfârşit.
Deasupra tuturor asemănărilor se află însă una globală, atotcuprinzătoare: ambele romane ilustrează într-un mod magistral, deşi complet diferit, coincidentia oppositorum, un mister al totalității primejdioase ce surprinde esența lumii prin tensiunea şi confruntarea contrariilor, ele pot fi pozitiv / negativ, masculin / feminin, noapte / zi, bine / rău etc.
La Thomas Mann contrariile se succed prin perechea frate-soră şi apoi mamă-fiu, la scriitorul român ele se întrupează în cei doi tineri, unul angelic şi altul demonic, concentrând o perioadă a istoriei postbelice din lumea românească. Aici se află miza filosofică a fiecăruia dintre cele două romane, ca şi funcția lor dublă, estetică şi cathartică, fiindcă ambele se pot descrie prin aceeaşi sintagmă – „poveşti groaznice şi înălțătoare.”
Păcătosul şi Sfântul
Epica din Alesul se poate citi şi ca hagiografie, urmărind să ilustreze slăbiciunea ființei umane şi păcatul sub semnul căruia se naşte şi evoluează până ce dobândeşte conştiința păcatului. Gregorius se naşte dintr-un incest al gemenilor născuți într-o familie nobilă, apăsată de o nenorocire: moartea mamei la naştere. Copiii cresc într-un dezechilibru provocat de absența mamei, căci preferința vădită a tatălui pentru fiică sugerează o tentație incestuoasă, ce are ca reacție tentativa fiului de a-şi lua în posesie sora, chiar din noaptea ce urmează morții tatălui. Wigilis şi Sybilla se văd siliți să se despartă, iar copilul lor este închis într-un butoi, cu tăbliță inscripționată cu povestea naşterii lui, fără să i se precizeze însă şi identitatea.
Salvat miraculos, copilul îşi dobândeşte nu doar un tutore secret, abatele care îi dă şi numele, Gregoire, ci şi o familie de pescari care-l cresc, dar între ei se simte mereu străin. La 17 ani, află povestea originii sale şi porneşte în lume ca să-şi găsească părinții şi să răscumpere păcatul lor prin fapte cavalereşti, vântul îl duce pe mare în ținutul unde propria mamă, deşi doamna locului, era asediată de un pretendent orgolios, respins ca mulți alții din dorința de a rămâne credincioasă iubirii fratelui care şi-a pierdut viața în pelerinajul început ca să-şi ispăşească păcatul.
Tânărul salvează şi ținutul şi pe frumoasa lui stăpână, este ales ca soț al doamnei locului, aşadar fiul ia locul fratelui şi cei doi, fără să ştie, comit un incest şi mai cumplit decât primul, incest din care se nasc două fetițe. Tăblița ce-i uneşte le aduce dezlegarea secretului cumplit, iar Gregoire decide penitența la care urmează să se supună fiecare. Penitența femeii trebuie să se împlinească între semeni, prin sărăcie şi umilință. Penitența bărbatului implică singurătate în fața stihiilor: încătuşat pe o stâncă, trece la condiția unei marmote, hrănită doar cu laptele pământului şi micşorându-se până aproape de contopire cu piatra.
Penitența răscumpără păcatul, căci viziunea dublă îl hărăzeşte alegerii ca papă, iar cei doi mesageri îl caută şi-l duc la Roma, pe drum se petrece alt miracol, revenirea ciudatei făpturi la condiția umană şi apoi transformarea în papă înțelept care aduce mari schimbări în creştinătate. Penitența răscumpără şi păcatul Sybillei, care merge în pelerinaj la Roma spre a cere iertarea de la un papă atât de milos şi de bun, iar recunoaşterea se încheie în tonalitate uşor parodică, printr-un joc de roluri, menit să ofere un divertisment lui Dumnezeu.
Epica din Punct şi de la capăt urmăreşte etapele parcurse de doi tineri, Octavian Cadar şi Damian Bordea, pe care avântul tinereții şi timpul istoric frământat în care trăiesc îi transformă pe unul într-un om atins de sfințenie, pe altul într-un demonizat. Destinul îi uneşte întâi prin acelaşi mentor, profesorul lor de istorie Basil Dumitrescu, apoi prin dragostea pentru aceeaşi fată – Vera Stănescu. Şi aici apare un copil, care îşi caută părinții – doctorul Mihai Deleanu, care inițiază căutarea adevăratei identități când află la moartea mamei sale că ea l-a adoptat. De altfel, doctorul se stinge şi el înainte să afle că adevărata mamă, Vera Stănescu, a murit la naştere, iar tatăl putea fi unul dintre cei doi iubiți.
Închisoarea în care ajung cei doi tineri provoacă fiecăruia experiențe extreme: Damian Bordea, ca un fel de înger căzut, începe experimentul reeducării, cu violențe halucinante şi probe demonice urmărind pas cu pas să distrugă natura umană a fiecărui deținut, să-l transforme în fiară sau să-l suprime fizic, Octavian Cadar învață detaşarea de suferința corpului, apoi stăpânirea de sine şi chiar desprinderea de trup, toate ca trepte ale unei experiențe de tip mistic, dar trăită în taină, cu deplină smerenie. Dacă reeducarea trimite la experimentul Piteşti şi la Eugen Țurcanu, experiența ieşirii din trup trimite atât la Corneliu Coposu, cât şi la Arsenie Boca, supranumit postum „Sfântul Ardealului”, după mărturii publicate din 1990 încoace.
Ce traseu parcurg cei doi? Damian Bordea reuşeşte să se autodistrugă, este judecat, condamnat şi executat pentru experimentul monstruos, Octavian Cadar iese din închisoare şi ajunge grădinar într-un oraş de la malul Dunării. Revoluția din decembrie îl scoate brusc la lumină pe Octavian Cadar ca să reînvie tradiția în care crezuse cu tărie, să câştige primele alegeri libere. Precipitarea în viața politică îi aduce o moarte grăbită după trei ani, ca şi cum traversarea accelerată a etapelor cere şi ea un preț mare.
Cheia este femeia
Ambele romane pun în centrul lor un triunghi format dintr-o femeie şi doi bărbați. În Alesul, relația de tip triunghiular se naşte din cele două incesturi, în timpuri diferite, care au ca actant femeia: Sybilla este întâi iubita fratelui într-un prim incest, apoi soția fiului ei, care-i este şi frate, într-un dublu incest. În Punct şi de la capăt, Vera are puterea unui pol magnetic care-i leagă pe cei doi tineri atât de diferiți, fiecare vede în fată altceva, şi aici se succed cele două relații în care Damian Bordea şi Octavian Cadar par să-şi probeze natura profundă, încă nedesluşită.
În Alesul, Sybilla, figura feminină centrală, apare în trei ipostaze: fiică, soră şi mamă, surprinse de autor în lumină psihanalistă, fiindcă declanşează pasiuni interzise şi cu atât mai intense. Ca fiică, ea atrage atenția tatălui, care o iubeşte şi o preferă fratelui. Ca soră, ea împarte cu fratele ei geamăn privilegii şi frumusețe, încât capătă conştiința superiorității absolute față de cei din jur, de aici alți paşi îi îndreaptă spre o voită izolare şi apoi spre incest. Ca mamă, se vede obligată să se despartă de fiu, când îl regăseşte, el îi devine soț, tot prin acelaşi proces alchimic ce recunoaşte şi alege făptura cu acelaşi sânge.
Numele Sybilla pare să fie folosit ironic de scriitor, sensul originar de profetesă, de femeie ce are darul prezicerii dat de zei este înlocuit de opusul său, fiindcă o însoțeşte, în toate cele trei ipostaze, un soi de blestem al opacității în fața păcatului. Eroina din Alesul nu se opune incestului cu fratele când se află la vârsta adolescenței, iar la maturitate are intuiția feminină a unei apropieri şi potriviri cu Gregoire, însă dubla natură de soție şi mamă pare iarăşi dominată de aceeaşi opacitate.
Eroina din Punct şi de la capăt pare să activeze puteri misterioase ce se declanşează în jurul ei. Mai întâi dragostea celor doi tineri stă tot sub semnul sângelui. Vera are o pasionalitate căreia nu-i rezistă nimeni, are şi plăcerea actului erotic, este perfect conştientă de natura ei, cum reiese din gesturile şocante pentru o fată care se dăruie prima oară lui Damian Bordea, cum o dovedeşte relația cu Octavian Cadar. Dar Vera pare să atragă magnetic nenorocirea chiar prin experiențele trăite cu mare intensitate: prima oară când face dragoste cu iubitul ei o escadrilă de avioane americane bombardează oraşul, iar unul dintre avioane se prăbuşeşte peste închisoarea unde tatăl o trimisese pe sora ei ca pedepsă pentru aventurile amoroase.
Şi sarcina Verei se încheie cu moartea generată de propriul sânge printr-o hemoragie de neoprit.
De ce a ales scriitorul prenumele Vera? Unii lingvişti îl consideră de origine slavă, având semnficația de „credință”, iar alții susțin formarea în cadrul onomasticii latine, în care verus / vera înseamnă „adevărat”. Oricare dintre sensuri dă conotații originale eroinei şi rolului jucat de ea în roman. Ea ar reprezenta pentru fiecare dintre cei doi iubiți ai ei şansa accesului la împlinirea vieții într-un mod autentic, singurul care dă valoare trăirii prin adevărul ei. Ar fi, pe de altă parte, credința față de sine, de natura ei feminină, cerând dreptul la fericire.
Dacă eroina lui Thomas Mann se răscumpără în ochii Domnului şi în final acceptă jocul audienței papale ca divertisment oferit lui Dumnezeu, care ştie ce-i gluma şi se poate amuza, Vera, personajul feminin din romanul românesc nu-şi găseşte salvarea, ca şi când semnificațiile încifrate de numele ei ar duce la ideea că adevărul şi / sau credința nu-şi au locul într-o lume ce a interzis manifestările sacrului, obligându-i pe cei devotați să se ascundă. Şi chiar dacă soția lui Octavian Cadar, venind târziu în viața lui, pare să reînvie principiul feminin, ea nu are puterea salvatoare.
Mersul (d)racului
Compoziția romanului Punct şi de la capăt ținteşte câteva aspecte interesante: o ramă formată din povestea unui ziarist care se amăgeşte că ar putea scrie un roman, dar tot amână până la solicitarea unui medic să afle identitatea părinților săi care l-au dat spre adopție, iar investigația devine subiectul romanului, cele zece capitole urmăresc destinele împletite ale celor doi actanți, Octavian Cadar şi Damian Bordea, din prezent spre trecut, spre momentul care le-a decis destinul – întâlnirea unui grup de adolescenți în casa profesorului Basil Dumitrescu, plănuind implicarea lor în mişcarea legionară şi întemeind un cuib.
Povestea merge aşadar, cronologic, mereu înapoi. Fiecare capitol decupează o zi de răscruce din viața celor doi, întorcându-se pentru a găsi punctul zero, cauza cauzelor care i-a dus pe drumul închisorii. Lista cu semnăturile celor prezenți pusă de profesor între filele unei capodopere – Don Quijote, le decide apoi condamnarea şi experiența închisorii, iar universul carceral scoate din fiecare esențialul: natura angelică a lui Octavian Cadar şi cea diabolică a lui Damian Bordea.
Foaia ascunsă este obiectul-martor al unei înțelegeri ce-şi schimbă semnificația în timp, de la adeziunea sinceră a unor adolescenți captați de pledoaria şi persuasiunea mentorului până la dovada unei uneltiri ce funcționează ca probă a acuzării. Actul scris le joacă viețile într-un soi de loterie a semnificațiilor, care nu le mai aparțin, ele nu mai pot fi controlate, ci doar manipulate abil. Mentorul le este complice, într-un fel, face doi ani de închisoare, dar el se transformă în păstrătorul secretului, refuzând să îmbătrânească şi să moară până ce nu depune mărturie, prin confesiunea făcută ziaristului scriitor.
În Alesul întoarcerea este mai subtilă, prin aluzii şi ironii. Întâi este regresul de la incestul dintre frate şi soră la altul mult mai complicat şi mai grav, triplu: între mamă şi fiu, ce-l reia şi pe cel dintre frate şi soră, complicându-l cu altul, dintre mătuşă şi nepot, Gregoire fiindu-i fiu şi totodată frate şi nepot. O veritabilă suită incestuoasă are ca sens ascuns dobândirea purității aceluiaşi sânge, amintind de tradiția egipteană a căsătoriei între frați, dar înspăimântând prin încălcărea unui tabu cu multiple funcții – genetice, morale şi religioase.
Şi aici inscripția de pe tăbliță schimbă destinele: întâi, adolescentul crescut de pescari află despre naşterea lui sub semnul păcatului şi porneşte în căutarea părinților pentru a-l ispăşi prin isprăvi cavalereşti, Sybilla găseşte inscripția poruncită chiar de ea între lucrurile soțului ei, căutând o explicație a posesiei şi legătura cu fiul dispărut. A treia lectură a tăbliței, făcută de mamă şi fiu, produce revelația ororii, şi odată cu ea, decizia tânărului bărbat de a-şi asuma ispăşirea fiecare în felul său. Penitența lui înseamnă o regresiune de la condiția umană la alta, de vietate ambiguă, contopită cu stânca. Doar coborârea până la o astfel de stare şi purificarea prin lacrimi fac posibile reînălțarea la natura umană şi metamorfoza în ales.
Spiritul povestirii şi duhul ei
Alesul se deschide cu paginile deja faimoase în care domneşte spiritul povestirii, pornind de la descrierea splendidă a clopotelor Romei, urmată de întrebarea şi răspunsul concis: „Cine trage clopotele? Clopotarii nu!”. Ele prilejuiesc digresiunea despre spiritul povestirii: „E străveziu, lipsit de trup, omniprezent, şi nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici şi acolo.” Spiritul povestirii este spiritual şi abstract, omipotent, fiindcă are acces la orice persoană. Iar cel ce se lasă posedat de spiritul povestirii este călugărul irlandez Clemens.
Numele său însoțeşte relatarea şi el exprimă clemența față de cei doi păcătoşi, supuşi unor încercări greu de imaginat prin păcatele depăşind măsura. Nimic din ce-i omenesc nu lipseşte din epica romanului, scris polemic cu ținte multiple față de contemporaneitate: psihanaliza care explorează relațiile din interiorul familiei vehiculând interdicții cu efecte neaşteptate, ideologia nazistă cu principiul purității sângelui de arian, dogmele moralei creştine impregnând mentalitatea şi spiritualitatea europeană.
Spiritul povestirii susține însă şi alte polemici mai subtile, căci romanul lui Thomas Mann început în 1949 şi publicat în iunie 1952, vine după ce romanul subiectiv se impusese, punând în umbră pe cel obiectiv, în formula cronicii de familie sau a reconstituirii istorice. Inovația scriitorului prefigurează alte îndrăzneli la care se va deda peste câteva decenii postmodernismul. Întoarcerea spre medievalitate, rescrierea plină de fantezie a legendei probează şi anticiparea interesului literaturii pentru o epocă ignorată de atâta vreme, porțile i le va deschide peste câteva decenii Numele trandafirului de Umberto Eco.
Punct şi de la capăt are în loc de epilog „Scurt monolog final al profesorului Bazil Dumitrescu sau poate al musafirului său, duhul povestirii” ce întregeşte rama narativă şi elucidează misterul duhului povestirii care a locuit întâi ființa profesorului, apoi ia în stăpânire ființa scriitoraşului. Comentariile indică poetica romanului, ca reflectare a realului şi intervenție asupra lui, aşa cum o exemplifică fabulația alegerilor din 1993 câştigate de Octavian Cadar.
Prenumele profesorului Bazil este forma franțuzită a unuia dintre cele mai folosite nume din onomastica românească, al patrulea după Ion, Nicolae şi Gheorghe, are la rădăcină un substantiv grecesc, basileos, însemnând „rege”, „împărat”, transpus în latină în forma Basilius. Şi numele de familie, Dumitrescu, are ca rădăcină tot un nume de origine greacă, legat de cultul Demetrei, de pământul-mamă, iar Demetrios a fost foarte răspândit în Grecia antică, purtat de mai mulți regi, dar popularitatea lui se datorează martirilor care poartă acest nume în primele veacuri ale creştinismului. Cele două prenume consacră o supremație fragilă şi ambiguă, fiindcă îşi arogă domnia asupra discipolilor săi, apoi acceptă ca duhul ficțiunii să-i acapareze ființa şi să împărățească în alt fel de regat.
Nu ştiu dacă Alesul lui Thomas Mann face parte dintre cărțile de căpătâi ale prozatorului Gabriel Chifu, dacă a citit-o atent, a răsfoit-o ori doar s-a conturat din informații disparate. Îmi place să cred că există o legătură nevăzută cu scrisul lui Thomas Mann, demonstrând influența de tip catalizator a culturii germane asupra celei române, după ideea lui Lucian Blaga. Dar dacă orice legătură lipseşte, îmi pot imagina cum spiritul povestirii s-a strecurat din caseta romanului Alesul ca un djin fugit din lampa magică şi, dus de vânt şi de nori tot mai departe, a ajuns aproape de noi şi s-a preschimbat în duhul povestirii.
Referințe bibliografice
1. Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 368 pag.
2. Thomas Mann, Alesul, traducere din limba germană de Corneliu Papadopol, îngrijire de ediție, traducere revăzută şi prefață de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2014, 328 pag.
3. Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar onomastic creştin, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, 654 pag.
4. Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1975.