Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann
EROS ?I POEZIE ÎN LUMEA PUSTIE A LUI PIERRE JEAN JOUVE (III)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014
În răspunsul său «răutăcios» (reprodus în ultimul citat din articolul precedent), Luc Pascal îi sugera lui Jacques de Todi că religiozitatea sa, mai mult sau mai puțin asumată, ar fi obstacolul principal care îl împiedică, în ultimă instanță, să se realizeze ca om ?i ca artist. Din aceea?i perspectivă, după sinuciderea lui Jacques, Luc î?i exprimă în termenii următori dezaprobarea față de gestul extrem al mai tânărului său prieten: «Comment puis-je admettre qu’un homme aussi rare, doué de tous les dons, un élu, se soit tué – ou parce qu’il aurait été trompé en amour, ou parce qu’il aurait éprouvé un désir différent de celui du commun des hommes? Jacques était un enfant admirable, rien n’était décidé pour lui, rien n’était écrit d’avance, rien d’exclu.» («Cum a? putea accepta ca un om atât de special, înzestrat cu toate darurile, un ales, să se fi sinucis – fie pentru că a fost în?elat în dragoste, fie pentru că ar fi cunoscut dorințe diferite de cele ale majoritățiisemenilor săi? Jacques era un copil excepțional, nimic nu era decis pentru el, nimic nu îi era scris dinainte, nimic nu era exclus.»).
?i dacă Luc nu acordă o importanță prea mare preocupărilor spirituale ale lui Jacques, în schimb pentru Baladine, această fațetă a personalității sale fusese ceea ce o interesase de la început. «Je le voyais changer, alors intérieurement je l’adorais les mains jointes, mais je le répète, ce n’était sans doute pas lui que j’aimais, c’était Dieu à travers lui. Et je le voyais changer. Tout à coup il riait, Jacques riait. Il riait, mais ce rire, ah! c’était l’action de grâces.» («Il vedeam cum se schimbă, ?i atunci înăuntrul meu îl adoram cu mâinile împreunate, dar repet, fără îndoială, nu pe el il iubeam ci pe Dumnezeu prin intermediul lui. ?i îl vedeam cum se schimbă. Deodată începea să râdă, Jacques râdea. Dar acest râs, oh! era rezultatul grației.»).
Reluând grila de lectură amor sui/ amor Dei din articolele precedente, se poate avansa ideea că ceea ce Jacques nu a reu?it să realizeze în propria viață, s-a realizat à son insu, prin transferul, sentimental ?i spiritual în egală măsură, realizat în relația cu Baladine, favorizând în felul acesta trecerea treptată a acesteia dintr-una în cealaltă formă augustiniană de relaționare față de lume.
Interpretarea noastră merge însă mai departe, în sensul necesității punerii în lumină a influenței (complementare celei de mai sus) lui Jacques ?i asupra lui Luc Pascal, influență indirectă de data aceasta, prin intermediul Baladinei, sau mai exact al relației dintre Jacques ?i Baladine, care se cristalizase în căsătoria lor ?i na?terea unui fiu, cu tot caracterul ei à priori imposibil. Influența aceasta subterană, deloc evidentă la o lectură superficială a romanului, poate fi ilustrată prin două secvențe separate în timp de întâlnirea pasională între Luc ?i Baladine. Când Luc Pascal îi vizitează pe Baladine ?i Jacques la Geneva, în apartamentul unde ace?tia locuiesc împreună de doi ani, el descrie astfel viața lui la Paris: «Moi, reprenait Luc, j’ai la vie dure, le travail impossible. La colère est mon état ordinaire. Je suis mal à Paris. Paris est une caserne lugubre et dégoûtante. Beaucoup trop d’hommes. La spiritualité n’y existe pour ainsi dire pas.» («Eu, reluă Luc, am o viață grea, mi-e imposibil să lucrez. Mânia este starea mea obi?nuită. Nu mă simt bine la Paris. Parisul este o cazarmă lugubră ?i dezgustătoare. Prea mulți oameni. Spiritualitatea nu există, ca să zic a?a…) (sublinierea mea).
?i iată-l din nou pe Luc, în ultimele fraze ale romanului, revenit în apartamentul său parizian: «Par éclairs Luc Pascal ressuscite; il est un, il crie de joie; sa jeunesse et si jeune qu’elle effrayerait n’importe quel adolescent. Mais le bref rayon s’éteint, les fantômes reparaissent, c’est l’inexistence de Luc.») («Intr-o clipită Luc Pascal reînvie; e întreg, strigă de bucurie; tinerețea sa este atât de tânără că ar înfrico?a pe orice adolescent. Dar raza rapidă se stinge, fantomele apar din nou, este inexistența lui Luc»).
In scriitura lui Jouve transferul lui Jacques spre Baladine ?i metamorfoza lui amor sui în amor Dei în acest personaj capătă forma unui récit de rêve (povestire de vis) al Baladinei, acesta fiind de fapt singurul vis prezentat ca atare din tot romanul. El poate fi considerat ca fiind momentul – cheie al romanului ?i «simptomul» metamorfozei personajului Baladine, din muză auto-proclamată a pictorului debutant Jacques de Todi, chinuit de pulsiuni distrugătoare, în obiectul iubirii poetului Luc Pascal. Nu este un hazard faptul că acesta apare în ultimele pagini ale romanului Le Monde Désert/ Lumea Pustie, ca un alter ego «integrat» al lui Jouve ( am putea spune folosind un termen jungian, al unui Jouve revenit la poezie după ocolul prin proză), lucrând el însu?i la un roman intitulat La Terre Aride/ Pământul Sterp, pe care îl dictează unei Baladine fantomatice, care îl părăsise a doua zi după căsătorie. Reamintesc că este vorba de căsătoria ei cu Luc, cea dinainte, cu Jacques, se terminase prin sinuciderea acestuia.
În contextul unei relații exclusiv virtuale cu Baladine, numită Face Baladine într-o punere în scenă extrem de stranie ( în ultimul capitol al celei de-a doua părți a romanului, intitulată Le Gel/Inghețul) personajul Luc Pascal personifică ultimele ezitări ?i, în cele din urmă, preveste?te depă?irea de către Jouve a căutărilor cu privire la relația dintre erotism ?i spiritualitate (în «Inconscient, spiritualité et catastrophe», prefață la Sueur de sang (1933 – 1935)).
Baladine apare în propriul ei vis mai întâi ca o persoană străină de conflictul simbolic dintre Jacques ?i a?a-zi?ii lui prieteni, o ga?că de homosexuali din Geneva al cărei lider este Taddeo, dar încetul cu încetul ea va fi tot mai solicitată pentru a interveni în conflict. Pe de altă parte, ceea ce îi cer Baladinei diversele personaje care apar în visul ei pare, la prima vedere, complet ilogic. Astfel, Jacques îi cere Baladinei să pactizeze cu propriii săi du?mani (care îi fuseseră prieteni până mai ieri), care pun la cale prabu?irea peste el a unei clădiri din Geneva, «là-bas près du Rhône» (ce pare să-l amenințe încă de la începutul visului). Baladine vrea însă să-l salveze pe Jacques ?i îi ține piept. «Je refusais, mais il me forçait en me regardant d’une certaine manière que nous connaissions seulement nous deux: et subitement la maisonse montrait dans sa vraie nature, c’était l’église d’Ongero. Alors il n’y avait plus rien à faire. Taddeo poussait, avec sa bande, et j’ajoutais ma force immense qui décidait toujours de tout. L’église tombait sur Jacques, on voyait Jacques les bras au ciel et disparaissant, et son regard si malheureux entre deux pierres dans le tourbillon;» («Eu refuzam, dar el mă forța privindu-mă într-un anumit fel pe care îl ?tiam doar noi doi: ?i brusc casa î?i arată adevărata realitate, era biserica din Ongero. Atunci nu mai era nimic de făcut. Taddeo împingea, împreuna cu banda lui, ?i adăugam ?i forța mea imensă care era întotdeauna decisivă. Biserica cădea peste Jacques, îl vedeam pe Jacques cu brațele ridicate spre cer ?i dispărând, ?i privirea sa atât de nefericită între două pietre în vârtej;») (sublinierea mea).
Visul este în acela?i timp premonitoriu, Jacques sinucigându-se doar câteva zile mai târziu, aruncându-se în Ron, dar ?i orientat spre trecut. Ongero, satul în care a început relația amoroasă dintre Baladine ?i Luc Pascal, situat în vecinătatea Elveției ?i a Italiei, într-un peisaj muntos, plin de lacuri, fusese dealtfel descoperit ?i propus ca loc de vacanță de către Luc cuplului Jacques/Baladine.
Imaginea clădirii amenințătoare din visul Baladinei, metamorfozată în biserică din satul în care Baladine ?i Luc Pascal s-au întâlnit, ?i metafora prăbu?irii bisericii peste Jacques, urmată de înălțarea sa la cer, sunt scrise parcă pentru a «ilustra» frazele următoare din prefața lui Jouve din martie 1933, actuală până azi: «(…) comme nous sommes loin de savoir ce qui sépare les tendances les plus universelles de l’inconscient d’avec les formations spirituelles que nous tenons pour les plus élevées, – comme certain érotisme, on ne cessera de le remarquer, imprègne les actes sublimes des saints, – nous pouvons presque conjecturer que la série des phénomènes est circulaire et que le plus bas dans ces natures privilégiées rejoint instantanément le plus haut.» («… cum suntem departe de a ?ti ce deosebe?te tendințele cele mai universale ale incon?tientului de formele de spiritualitate pe care le considerăm ca fiind cele mai elevate, – a?a cum un anumit erotism, acest lucru a fost remarcat în numeroase rânduri, impregnează actele sublime ale sfinților, – putem presupune că seria fenomenelor e circulară ?i că nivelul cel mai de jos al acestor naturi privilegiate se conjugă cu nivelul cel mai înalt.»).