Eseuri
Dumitru Radu Popa
O AUTOBIOGRAFIE OCTAVIO PAZ
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014
M-am întrebat dintotdeauna oare de ce scriu când mi-ar fi mult mai comod să fac atâtea alte lucruri? Literatura nu este o profesiune plăcută: e o activitate plicticoasă şi sedentară şi, ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, comportă suferințe şi sacrificii. Lucrez câte puțin în fiecare zi şi în plus citesc. Cititul e unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult. Lectura şi conversația. Ceea ce îmi place mai puțin este să scriu. În general, nu am o idee clară asupra a ceea ce voi face. Adesea simt un mare gol, sunt fără nici o idee, dar dintr-o dată apare prima frază. Valéry spunea că primul vers e un dar. E adevărat: scriem primul rând ca şi cum ne-ar fi dictat. Cine ne face acest dar? Nu ştiu!
Iată un fragment din autobiografia inedită a lui Octavio Paz, apărută în premieră mondială la editura italiană Sur, pe 31 martie, cu ocazia centenarului marelui poet. Titlul este cât se poate de sugestiv: Şi eu sunt scriitură („Anch’io sono scrittura”, editată de Julio Hubard), căci cartea conține extrem de prețioase opinii ale lui Paz despre poezie şi procesul scrisului.
Este un fapt, spune el, că acel prim rând apare, pur şi simplu, şi pe el se sprijină apoi întregul poem. Poezia şi dezvoltarea ei: uneori se scrie tocmai pentru a contrazice acel prim vers, alteori doar pentru a-l urma şi, în fine, alteori, când poezia este gata, acel prim vers dispare. În definitiv, nu poetul a scris primul rând al poemului, ci l-a scris altcineva decât el. Şi dialogul dintre acea alteritate care a scris primul vers si poetul care a scris restul continuă. E un fel de dedublare, o pluralitate de voci. Desigur, observă Paz, acest lucru nu îi priveşte exclusiv pe scriitori: toți suntem mai multe persoane în acelaşi timp. Şi toți avem tendința de a extirpa această pluralitate în favoarea unei presupuse unități. Scriitorul trebuie astfel să trăiască într-un dialog nu numai cu ceilalți – publicul său, stilul, faima, eternitatea – dar şi cu sine însuşi. Pagina e vie numai atunci când în ea transpar acele voci suprimate. Am avut mereu impresia, spune el, că literatura este limbaj, căci se înțelege că atunci când spun limbaj mă refer la pluralitatea de viziuni asupra lumii. Sau la acele voci înăbuşite. Nu iubesc nimic mai mult decât perfecțiunea verbală, dar numai dacă limbajul se deschide dintr-o dată şi, în această deschidere, în acea ruptură abisală – literalmente abisală – vedem şi auzim o altă realitate. O realitate pe care nu o cunoşteam până acum şi o voce pe care nu o auzisem decât în vis. Vocea pe care n-am vrut să o auzim: vocea morții, vocea carnală.
Poetul simte mereu că e un altul care colaborează cu el. Şi că, în genere, colaborează cu el contrazicându-l. Pericolul este ca vocea care neagă ceea ce spune el să nu fie mai puternică decât a lui şi să-l reducă la tăcere. Dar, socoate Octavio Paz, riscul acesta major merită să fie înfruntat: e mai bine ca interlocutorul să ne reducă la tăcere decât ca mai degrabă noi să reducem la tăcere interlocutorul. Când noi îl reducem la tăcere, literatura noastră devine didactică, moralizatoare, plicticoasă. Se transformă în proclamație sau lecție. Astfel se explică, încă mai clar şi bine, de ce Octavio Paz s-a opus întotdeauna artei angajate, acelei aşa zise „arte sociale” şi a felului cum s-a scris timp de mulți ani în America latină. I s-a părut imoral ca un scriitor să considere drept scontat faptul că rațiunea, dreptatea sau istoria sunt de partea sa. E oribil, afirmă el, ca un scriitor să pretindă că are mereu dreptate, şi asta nu în fața lumii, ci în primul rând în fața lui însuşi. Corectez mult din ceea ce scriu, spune Paz, pentru că celălalt vorbeşte tot timpul, e uneori o ființă perversă şi insuportabilă care zice nu la tot ceea ce spun eu. De aici rezultă o ceartă continuă, o continuă indecizie, o modificare neîncetată a tot ceea ce spun. Spontaneitatea e alimentată de dialog. Atunci când celălalt nu există, nu mai există nici spontaneitate. Monologul, de fapt, e duşmanul spontaneității.
Timp de mai bine de şaizeci de ani Octavio Paz a rămas credincios poeziei. Iar pentru el atunci când e vorba de poezie este vorba şi de dragoste. Îşi aduce aminte cum, copil fiind, într-o bună zi, când unchiul său nu se afla în birou, s-a aşezat la masa acestuia de scris, a ales o pană bine ascuțită – unchiul nu folosea stiloul – şi, pe frumoasa hârtie de corespondență, a scris o scrisoare de dragoste. A închis-o cu mare grijă sigilând-o cu ceară roşie şi a trecut-o prin inelul folosit pentru corespondență pe atunci. S-a dus apoi în grădină, a cules flori din care a făcut un buchet şi a părăsit casa. Era aproape de înserare, acea oră incertă care în Mexic se numeşte „între albastru şi noapte bună”. Nu se vedea nici țipenie de om pe străzi. Scrisoarea nu avea nici un nume de destinatar, era adresată pur şi simplu „necunoscutei”. Copilul a mers aşa, o vreme, fără vreo direcție precisă, întrebându-se cui să dea scrisoarea, sau unde să o lase. Dând colțul, în semiobscuritate, a întrevăzut o casă mare şi elegantă, cu un rând de balcoane în fier forjat şi, dincolo de feronerie, ferestre de lemn cu jaluzele albe. I se păru că această casă ascundea un mister; poate că necunoscuta locuia chiar aici. Sub stăpânirea unui impuls pe care nu şi-l putea explica, după o clipă de ezitare, aruncă scrisoarea şi buchetul de flori printre gratiile unuia dintre balcoane şi se îndepărtă rapid de acolo.
Poezia mea, declară Octavio Paz, a rămas credincioasă acelui act infantil şi speranței care se ascundea în el: aceea de a o găsi. Pe cine? Fantasma mea pierdută în timp. O fantasmă, eram sigur de asta, care s-ar fi materializat într-o femeie în carne şi oase. Viața, în genere indiferentă şi adesea crudă, ne aduce uneori în dar neobişnuite şi generoase surprize. Cine ar fi putut spune copilului care a scris scrisoarea către necunoscută că, mulți ani după aceea, avea să o întâlnească pe Marie José, destinatara necunoscută?
Octavio Paz, după cum el însuşi mărturiseşte în această inedită autobiografie, a scris pentru că a înțeles literatura ca pe un dialog continuu cu lumea, cu cititorul şi cu el însuşi. Iar pentru el dialogul e opusul zgomotului care ne neagă şi al tăcerii care ne ignoră.
Există o serie de poeți din secolul trecut cu o limpede vocație teoretică. De pildă, la Valéry, Auden sau Brodsky scrierile critice se ridică în mod cert la valoarea poeziei. Din această privilegiată familie face parte şi Octavio Paz, unul dintre cei mai mari poeți ai veacului trecut şi, totodată, istoric literar, profund cunoscător al artei moderne şi un intelectual de direcție. Dincolo de poezie, creația lui merge de la textele esențiale despre Duchamp până la erudita monografie despre cea mai mare scriitoare mexicană a secolului al şaptesprezecelea, Suor Juana. Pe de altă parte, într-o perspectivă antropologică, geografică şi arhetipală, tema lacerației culminează în studiul El laberinto de la soledad (Labirintul singurătății). Dar reflecția politică a lui Paz, departe de a rămâne izolată, se revarsă şi asupra operei în versuri, sub semnul unei pasionate apărări a culturii: Când o societate se corupe, primul care putrezeşte este limbajul. Critica societății începe aşadar cu gramatica şi cu restabilirea semnificațiilor. Astfel, poezia îi apare ca unicul antidot împotriva tehnicismului şi a imperativelor pieței, exprimând un model de supraviețuire bazat pe fraternitatea formelor şi creaturilor din univers: La aceasta se reduce funcția sa. Nimic mai mult? Nimic mai puțin.
Recent apăruta autobiografie inedită a lui Octavio Paz e o restituire importantă pentru figura acestui imens poet, teoretician şi umanist al secolului XX.
Iată un fragment din autobiografia inedită a lui Octavio Paz, apărută în premieră mondială la editura italiană Sur, pe 31 martie, cu ocazia centenarului marelui poet. Titlul este cât se poate de sugestiv: Şi eu sunt scriitură („Anch’io sono scrittura”, editată de Julio Hubard), căci cartea conține extrem de prețioase opinii ale lui Paz despre poezie şi procesul scrisului.
Este un fapt, spune el, că acel prim rând apare, pur şi simplu, şi pe el se sprijină apoi întregul poem. Poezia şi dezvoltarea ei: uneori se scrie tocmai pentru a contrazice acel prim vers, alteori doar pentru a-l urma şi, în fine, alteori, când poezia este gata, acel prim vers dispare. În definitiv, nu poetul a scris primul rând al poemului, ci l-a scris altcineva decât el. Şi dialogul dintre acea alteritate care a scris primul vers si poetul care a scris restul continuă. E un fel de dedublare, o pluralitate de voci. Desigur, observă Paz, acest lucru nu îi priveşte exclusiv pe scriitori: toți suntem mai multe persoane în acelaşi timp. Şi toți avem tendința de a extirpa această pluralitate în favoarea unei presupuse unități. Scriitorul trebuie astfel să trăiască într-un dialog nu numai cu ceilalți – publicul său, stilul, faima, eternitatea – dar şi cu sine însuşi. Pagina e vie numai atunci când în ea transpar acele voci suprimate. Am avut mereu impresia, spune el, că literatura este limbaj, căci se înțelege că atunci când spun limbaj mă refer la pluralitatea de viziuni asupra lumii. Sau la acele voci înăbuşite. Nu iubesc nimic mai mult decât perfecțiunea verbală, dar numai dacă limbajul se deschide dintr-o dată şi, în această deschidere, în acea ruptură abisală – literalmente abisală – vedem şi auzim o altă realitate. O realitate pe care nu o cunoşteam până acum şi o voce pe care nu o auzisem decât în vis. Vocea pe care n-am vrut să o auzim: vocea morții, vocea carnală.
Poetul simte mereu că e un altul care colaborează cu el. Şi că, în genere, colaborează cu el contrazicându-l. Pericolul este ca vocea care neagă ceea ce spune el să nu fie mai puternică decât a lui şi să-l reducă la tăcere. Dar, socoate Octavio Paz, riscul acesta major merită să fie înfruntat: e mai bine ca interlocutorul să ne reducă la tăcere decât ca mai degrabă noi să reducem la tăcere interlocutorul. Când noi îl reducem la tăcere, literatura noastră devine didactică, moralizatoare, plicticoasă. Se transformă în proclamație sau lecție. Astfel se explică, încă mai clar şi bine, de ce Octavio Paz s-a opus întotdeauna artei angajate, acelei aşa zise „arte sociale” şi a felului cum s-a scris timp de mulți ani în America latină. I s-a părut imoral ca un scriitor să considere drept scontat faptul că rațiunea, dreptatea sau istoria sunt de partea sa. E oribil, afirmă el, ca un scriitor să pretindă că are mereu dreptate, şi asta nu în fața lumii, ci în primul rând în fața lui însuşi. Corectez mult din ceea ce scriu, spune Paz, pentru că celălalt vorbeşte tot timpul, e uneori o ființă perversă şi insuportabilă care zice nu la tot ceea ce spun eu. De aici rezultă o ceartă continuă, o continuă indecizie, o modificare neîncetată a tot ceea ce spun. Spontaneitatea e alimentată de dialog. Atunci când celălalt nu există, nu mai există nici spontaneitate. Monologul, de fapt, e duşmanul spontaneității.
Timp de mai bine de şaizeci de ani Octavio Paz a rămas credincios poeziei. Iar pentru el atunci când e vorba de poezie este vorba şi de dragoste. Îşi aduce aminte cum, copil fiind, într-o bună zi, când unchiul său nu se afla în birou, s-a aşezat la masa acestuia de scris, a ales o pană bine ascuțită – unchiul nu folosea stiloul – şi, pe frumoasa hârtie de corespondență, a scris o scrisoare de dragoste. A închis-o cu mare grijă sigilând-o cu ceară roşie şi a trecut-o prin inelul folosit pentru corespondență pe atunci. S-a dus apoi în grădină, a cules flori din care a făcut un buchet şi a părăsit casa. Era aproape de înserare, acea oră incertă care în Mexic se numeşte „între albastru şi noapte bună”. Nu se vedea nici țipenie de om pe străzi. Scrisoarea nu avea nici un nume de destinatar, era adresată pur şi simplu „necunoscutei”. Copilul a mers aşa, o vreme, fără vreo direcție precisă, întrebându-se cui să dea scrisoarea, sau unde să o lase. Dând colțul, în semiobscuritate, a întrevăzut o casă mare şi elegantă, cu un rând de balcoane în fier forjat şi, dincolo de feronerie, ferestre de lemn cu jaluzele albe. I se păru că această casă ascundea un mister; poate că necunoscuta locuia chiar aici. Sub stăpânirea unui impuls pe care nu şi-l putea explica, după o clipă de ezitare, aruncă scrisoarea şi buchetul de flori printre gratiile unuia dintre balcoane şi se îndepărtă rapid de acolo.
Poezia mea, declară Octavio Paz, a rămas credincioasă acelui act infantil şi speranței care se ascundea în el: aceea de a o găsi. Pe cine? Fantasma mea pierdută în timp. O fantasmă, eram sigur de asta, care s-ar fi materializat într-o femeie în carne şi oase. Viața, în genere indiferentă şi adesea crudă, ne aduce uneori în dar neobişnuite şi generoase surprize. Cine ar fi putut spune copilului care a scris scrisoarea către necunoscută că, mulți ani după aceea, avea să o întâlnească pe Marie José, destinatara necunoscută?
Octavio Paz, după cum el însuşi mărturiseşte în această inedită autobiografie, a scris pentru că a înțeles literatura ca pe un dialog continuu cu lumea, cu cititorul şi cu el însuşi. Iar pentru el dialogul e opusul zgomotului care ne neagă şi al tăcerii care ne ignoră.
Există o serie de poeți din secolul trecut cu o limpede vocație teoretică. De pildă, la Valéry, Auden sau Brodsky scrierile critice se ridică în mod cert la valoarea poeziei. Din această privilegiată familie face parte şi Octavio Paz, unul dintre cei mai mari poeți ai veacului trecut şi, totodată, istoric literar, profund cunoscător al artei moderne şi un intelectual de direcție. Dincolo de poezie, creația lui merge de la textele esențiale despre Duchamp până la erudita monografie despre cea mai mare scriitoare mexicană a secolului al şaptesprezecelea, Suor Juana. Pe de altă parte, într-o perspectivă antropologică, geografică şi arhetipală, tema lacerației culminează în studiul El laberinto de la soledad (Labirintul singurătății). Dar reflecția politică a lui Paz, departe de a rămâne izolată, se revarsă şi asupra operei în versuri, sub semnul unei pasionate apărări a culturii: Când o societate se corupe, primul care putrezeşte este limbajul. Critica societății începe aşadar cu gramatica şi cu restabilirea semnificațiilor. Astfel, poezia îi apare ca unicul antidot împotriva tehnicismului şi a imperativelor pieței, exprimând un model de supraviețuire bazat pe fraternitatea formelor şi creaturilor din univers: La aceasta se reduce funcția sa. Nimic mai mult? Nimic mai puțin.
Recent apăruta autobiografie inedită a lui Octavio Paz e o restituire importantă pentru figura acestui imens poet, teoretician şi umanist al secolului XX.