Eseuri
Sonia Elvireanu

REPREZENTAREA NATURII ÎN LITERATURĂ DIN PERSPECTIVĂ ECOLOGICĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

 Gândirea şi atitudinea ecologică se manifestă ca reacție la distrugerea ecosistemului de către „antropocentrismul pe care se întemeiază stăpânirea ştiințifică şi tehnologică a naturii“. 
Scriitori, filozofi, istorici, geografi meditează la distrugerea legăturii primordiale dintre om-natură, regândesc viitorul din perspectiva refacerii raportului civilizație-natură. O nouă conştiință se formează, a mediului natural, conştiința ecologică, cu implicații în diverse domenii: filozofie, antropologie, geografie, literatură, arhitectură etc. Legătura între „conştiința ecologică şi estetica literară“ fac obiectul unor studiişi proiecte interdisciplinare recente. 
Studiile literare contemporane, consacrate legăturii dintre ecologie şi literatură, generează dezbateri şi reflecții în jurul conceptelor de eco-critică, eco-poetică, eco-poezie, asupra unei noi estetici literare. Conceptul de eco-critică (ecocriticism) e preluat de critica europeană din spațiul anglofon în care s-a impus în jurul anilor 1990. Printre reprezentanții ecocriticism-ului îi amintim pe Jonathan Bate, Cheryll Glotfelty, Lawrence Buell, Greg Garrard şi Dana Phillips.
Cheryll Glotfelty defineşte eco-critica ca „studiul raportului între literaturăşi mediul natural” , cu alte cuvinte e vorba de reprezentarea naturii în literatură din perspectivă ecologică. Viziunea estetică asupra naturii e de proveniență romantică. Ca atare, textele romantice pot fi receptate din perspectiva eco-criticii americane. Unii scriitori americani de la finele secolului XX şi începutul secolului XXI practică un gen aparte de scriitură, „nature writing essay», „o scriere hibridă, între istorie naturală, autobiografie, filozofie şi ficțiune”: John Muir, William Burroughs, Mary Austin, Rachel Carson, Aldo Leopold, Edward Abbey, Barry Lopez, Annie Dillard, Rick Bass, David Quammen. 
În America de Nord, „nature writing” a devenit deja un canon literar. Practica oricărui text determină receptarea lui prin prisma unor teorii sau duce la teoretizări şi la redefinirea conceptelor în funcție de epocă. E exemplul eco-criticii. Orice noutate literară nu e decât o redescoperire şi redefinire prin raportare la ceva existent în domeniu, dar adaptat la mentalitatea şi contextul cultural al epocii respective. Cum ecologia e domeniul în care se investeşte în viitor, termenul a pătruns şi în teoria literară, critica ecologică sau eco-critica, eco-poetica, eco-literatura, eco-poezia etc.
Critica europeană franceză ia atitudine față de ecocriticismul american, considerând că, deşi oferă o deschidere interdisciplinară din punct de vedere tematic, plasează în plan secund valoarea literară a textului. Opunând viziunii ştiințifice şi tehnice a naturii o viziune ecologică prin intermediul imaginarului literar, „eco-critica ridică estetica literară la un fel de contra-discurs ecologic“. 
Eco-critica (eco-poetica sau poetica ecologică) se articulează în jurul conceptului de reinventare a naturii, o natură privită în totalitatea ei, nu doar drept cadru necesar activității umane, ecologică, nealterată de civilizație. „A recrea natura înseamnă să o reprezinți prin mit şi povestire”, să o refaci prin intermediul imaginarului literar, în starea ei sălbatică, a te insera poetic în ea, nu utilitar. Ideea textului eco-poetic ca mimesis al naturii este respinsă de critica franceză pe considerentul că natura nu poate fi imitată, ci reprezentată prin imaginația creatorului, fiind în esență o problemă de limbaj: „Valoarea ecologică a unui text literar nu ar fi doar o problemă tematică sau de alegere generică, ci înainte de toate de scriitură, adică de estetică şi de imaginație, care sunt criteriile proprii ale activității artistice.“
Relația om-natură apare în întreaga literatură romantică europeană, în literatura americană prin David Henri Thoreau, în cea realistă cu ecouri romantice, continuând cu literatura ecologică din secolele XX-XXI. Urmaşii lui Jean Jacques Rousseau (Jean Giono, Elisabeth Filhal, Maylis De Keragal şi alții) regândesc raportul natură-civilizație în societățile (post)moderne. Experiențe individuale sau de microgrup (refugiul în natură a unor indivizi alienați în metropole sau întemeierea unor microcomunități insulare sau silvane, adoptarea unui habitat ecologic, a unui mod existențial în armonie cu natura), excentrice pentru unii, stimulează redescoperirea naturii, ca praxis individual sau colectiv sau ca viziune estetică în artă.
Literatura contemporană a începutului de mileniu propune o regândire a civilizației urbane din perspectivă ecologică şi revenirea la legătura primordială a individului cu mediul natural, după câteva secole de industrializare masivă şi imersie distructivă în mediul natural. Dezastrele naturale, generate de exploatarea irațională a resurselor naturale şi distrugerea ecosistemelor determină luări de poziții nu doar în politica mondială, ci şi la nivel civic şi artistic. Literatura răsfrânge mentalitatea lumii contemporane în curs de globalizare, relația actuală om-natură, conştiința ecologică care avertizează în ficțiune asupra destinului planetei. Apare astfel un nou tip de literatură, ecologică, iar critica actuală e obligată să reacționeze, să definească conceptul şi posibilitatea unei eco-poetici. 
Romanele unor scriitori contemporani, americani, francezi, englezi, chinezi, publicate în ultimul deceniu de prestigioase edituri pariziene, propun o astfel de literatură: Gary Snyder (Montagnes et rivières sans fin, 2002), Kim Stanley Robinson (60 jours et après, 2011), Elisabeth Filhal (La centrale, 2010), Maylis De Keragal (La naissance d’un pont, 2010), Ian McEvan (Solaire, 2012), Qin Xiaolong (Les courants fourbes du lac Tai, 2011).
Scriitura «nature writing” este precedată de romanul ecologic din societatea postindustrială ce se afirmă în Europa în deceniul 7 a sec. XX, o dată cu postmodernismul, care propune o revigorare a formelor literare, nu o reinventare, mai degrabă simultaneitatea unor formule estetice, readaptate mentalității de sfârşit se secol şi început de mileniu. Am putea afirma că nu e o noutate, ci doar o formă de gândire interdisciplinară care promovează conştiința ecologică, ceea ce explică natura sa hibridă. 
Un roman ecologic publică scriitorul finlandez Arto Paasilinna în 1975, Le lièvre de Vatanen (Iepurele lui Vatanen), tradus în franceză de Anne Colin du Terrail şi publicat în 1989 de Editions Denoël. Preluând informațiile din paratext despre autor, redescoperindu-le în ficțiune, am putea afirma că e vorba de autoficțiune. Scriitorul transferă asupra personajului principal experiența sa de viață, refăcând-o în sens invers, de la maturitate spre tinerețe, de la profesiunea de jurnalist către primele meserii practicate în adolescență. Romanul poartă amprenta autenticității, în ciuda narațiunii heterodiegetice focalizată pe aventurile jurnalistului Vatanen generate de un eveniment minor, care-i modifică radical existența: un fotograf răneşte involuntar un iepure, refugiat în pădure. Vatanen porneşte în căutarea lui, îl descoperă, îl îngrijeşte, optează deliberat pentru o alternativă existențială pe care o experimentează: se afundă în pădure, eliberându-se de orice convenție, de familie, de avantajele şi dezavantajele civilizației, reînvață să trăiască simplu, dar dur, în contact cu natura, purtat de firul aventurilor, uneori pline de umor, spre cercurile polare. Duce o viață excentrică alături de „iepurele fetiş“, practică meserii sezoniere, asemenea scriitorului adolescent, descoperă absurdul existențial (reclamația medicului dintr-un sat ce duce la arestarea sa), generozitatea şi solidaritatea unor oameni simpli în împrejurări dramatice (incendiul din pădure), ființe aparent ciudate, retrase în singurătate (solitarul Hannikainen, pasionat de pescuit şi de politică, angrenat în dezlegarea enigmei preşedintelui Kekkonen; Kaartinen, tânărul teolog ce renunță la studii, apoi la profesie, se refugiază în pădurile din Nordul Laponiei pentru a-şi urma credința în cultul strămoşilor, pe care-l reface, practicând ritualuri ancestrale etc.)
Reapropierea de natură se face prin abandonarea totală a facilităților civilizației citadine şi reintegrarea în mediul natural, în ritmul naturii, prin lupta pentru a supraviețui în orice condiții şi conviețuirea firească cu animalul din habitatul natural, dar nu irațional, ci într-o permanentă confruntare om-animal-natură pentru supraviețuire (mlaştina, râul, corbul, ursul, omul). Jurnalistul nu profită niciun moment de statutul său de ziarist în capitala Finlandei, dimpotrivă, se eliberează de vechea identitate, îşi trăieşte existența ca o permanentă aventură, îşi asumă condiția de vagabond ce redescoperă lumea dintr-o nouă perspectivă. Personajul ar putea părea nebun, debusolat, într-o criză de identitate. E paşnic, sociabil, uman, generos, în ciuda vagabondajului existențial spre un altceva necunoscut şi periculos. Uneori trece prin situații ce frizează absurdul kafkian, alteori devine observatorul pasiv şi amuzat al întâmplărilor celuilalt (episodul tragi-comic cu iepurele şi pastorul în biserică), salvatorul unui şofer de buldozer, instructor de înot sau tăietor de lemne etc. 
Personajul lui Arto Paasilinna experimentează posibilitatea existențială enunțată de Milan Kundera: un eveniment, un detaliu, generator al unei modificări radicale a existenței individului, cu singura diferență că perspectiva asupra existenței e orientată spre dezvoltarea unui comportament ecologic. 
Reîntoarcerea spre natură, redefinirea relației om-natură prin conştiința ecologică a secolului XXI, nu e doar un motiv literar recurent în proza contemporană occidentală, este totodată expresia unei atitudini individuale contra agresivității societății consumeriste, generată de conştiința pierderii legăturii cu mediul natural în care se integrează ca parte. Desprinderea de lumea civilizată şi retragerea în solitudine (pădure, insulă etc.) devine pretext de redescoperire a sinelui, de confruntare cu celălalt (mediu/om/animal), pentru a milita în favoarea mediului natural, distrus de excesul de civilizație, şi pentru refacerea legăturii fireşti om-natură.