Poezie
Diana Corcan

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

 eu ştiu
 
eu nu găseam niciodată cuvintele potrivite
ele nu erau împreună cu mintea mea cu gura mea
 
crescusem cum creşte un copac pe maidan
cu puțin soare cu mult praf care se aşează în tine
cu o umbră la întâmplare
şi cuvinte care se găseau la liber
 
la mine apăruse varicela cuvintelor împrăştiate haotic
o boală sublunară care aparține copiilor mari nebunilor care
se plictisesc tot privindu-i pe alții cum strigă şi animăluțelor care se mişcă fără
                                                 să tresară
şi
pentru alte forme deşertice de pe terra
nu reprezentam nimic – ştiam!
decât o buburuză decupată în joacă cu multe găuri
- un fel de jucărie de cârpă căreia eşti tentat mereu
să-i dai foc
 
dar cuvintele multe – pete de buburuză animate tot timpul – neîndatorate – 
                              hidratate de sângele meu
ca nişte pui de culoare aprinsă
apără tot ce se află în mine       
                    eu ştiu. 
 
 
apucături nipone
          lui E.
 
mă despart greu de orice
şi de lucruri 
de oameni 
de timp
 
de iarna care minte întotdeauna la fel
încearcă să reziste oricărui instrument care are
matematica în sânge
încearcă să subziste în ceasul din minte în pulsul din tâmplă
care îşi încetineşte afacerea rece
cu fața vopsită în alb
cu rochia de mireasă sh
sustrasă din muzeul cu uşile vraişte şi cu o epocă 
în urmă
trece printre străzile goale şi azi – într-un oraş care pare că e
dar dispare treptat pe înserat
pipăie ce mai rămâne din el – asta era într-un clip învechit
ca poemul de azi!
 
cu fața mea văruită la fel ca a ei (din alt film)
practic buto pe bulevarde în parc
încerc să vorbesc cu cineva la o distanță
prea mare cu un bonus minute în cer -
o ofertă totală – n-am cum să nu aud
până la urmă
o voce rămasă înregistrată în spațiu
e stocată desigur în baza de date în care 
rămânem cu toții mai mult decât cifre
ascult aerul – are zgomotul lui şi limbajul specific
decodează în ureche (un nume)
decodează în simțuri (puțină căldură de pe altă planetă)
şi programul prin care reuşesc să mă apropii
întind mâna şi mă simt apucată de ea
şi sunt ridicată pe vârfuri cu frânghii subțiri
două mâini de cenuşă mă apucă de glezne
le lovesc ca să scap
şi mă țin disperată de mâna de sus care mă trage încet
 
n-ai cum să nu ştii
că sunt un fel de cireş – de salcâm mai bolnav ce trăieşte ascuns între statuile
vechi – printre câini depresivi cu privirile goale
şi zidurile rămase la fel
ca atunci când puteai să le-atingi
ce ciudat – nu s-a schimbat mai nimic
în acest oraş ruinat (am apucături nipone – să vezi!)
o fi rău o fi bine
 
numai tu poți să-mi spui
ce ciudat!
 
 
poemul deplin
 
mi-aş dori să scriu o carte cu poetul
acela
care înțelege totul
ar fi un poem care ar înghiți tot
un supra-poem care ne-ar ucide pe amândoi
deodată
şi-ar angaja nu oraşul ci lumea întreagă
în drumul acesta pe care îl vom construi
amândoi
din aer şi zahăr – mărunt înşirat pe o ață
 
se vor auzi glasurile celor care se opun
să-nțeleagă orice
se vor vedea focurile aprinse pe câmpuri
de ei
ca să-i prindă ecoul să-l ardă 
să tragă în vocile lui plutitoare – când ar trece
deasupra
ar fi haitele jos înarmate
ar fi toți pregătiți să ucidă cu puşca
el s-ar risipi şi s-ar apăra ca o ploaie
ar ajunge pe piele
şi cine să şteargă atâtea fragmente
strecurate pe nesimțite în sânge
ca furnicile roşii care ştiu ce să facă
când se mişcă rapid ca să curețe locul 
de viermi?
 
deocamdată am mâinile legate la spate
şi ochii încerc să-i deschid când se poate.
 
 
animalele pe umeraşe
          
             lui Ricardo Reis
 
viața se sălbăticise
 
dar nu iubind animalul din ea
ci gonindu-l – departe – dincolo de curaj
doar cuşca fără aer
şi zdreanța din el
 
între zidurile de la alcatraz
animalele pe umeraşe.