LE CLÉZIO, SCRIITORUL ITINERANT

„Sincer să fiu, nu eram pregătit, citeam o carte!” astfel a comentat Le Clézio momentul aflării, prin telefon, a veştii că i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2008. În Statele Unite reacțiile au fost destul de reținute, poate ca această „răceala” a fost inspirată şi de declarațiile secretarului permanent al Academiei Suedeze. Nu cu mult înainte de decernarea Premiului, în plină febră a speculațiilor, acesta remarca faptul că America nu oferă astăzi o veritabilă mare literatură, în vreme ce în Europa se observă o resurecție a literaturii de înaltă calitate. Nu le-a picat prea bine americanilor, care sperau ca Philip Roth, al cărui nume era mai pe toate buzele, să fie laureatul din acest an. Controversele, însă, merg cu puțină vreme înapoi.
În noiembrie 2007, revista Time publicase – sub semnătura lui Donald Morrison – un articol intitulat provocator „The Death of French Culture”, adică Moartea culturii franceze, care m-a frapat la momentul respectiv, nu numai ca francofon şi francofil. Argumentația era simplistă şi necon­vingătoare, plină de locuri comune. Autorul persifla excepționalismul francez, pretențiile de universalitate ale culturii şi limbii franceze, ambiția de a avea în mai fiecare oraş un teatru, sau operă, de a decerna mai mult de 900 de premii literare etc. O privire ostilă şi oarecum reducționistă. Morrison se întreba la ce e nevoie să se publice atîtea cărți pe an în Franța, cînd americanul nu le poate citi... fiindcă nimeni nu le-ar traduce în engleză (iar franceza ar fi departe de a mai constitui o lingua franca, precum altădată – ăsta e, într-adevăr, un lucru real, dar...singurul!). Ironia sorții, însă: Le Clezio are traduse în Statele Unite nu mai puțin de 28 de cărți! Concluzia articolului, parcă pregătind răspunsul Le Clézio, era că țara ce îi dăduse pe Proust, Monet, Piaf şi Truffaut şi-a pierdut resursele de a mai străluci în cultură...
Astfel încît, la anunțarea numelui lui Jean Marie Gustave Le Clézio drept cîştigător, o parte a presei culturale americane a folosit în titluri formula Mr. Nobel Unknown, comentînd cu iritare modul în care meritele scriitorului francez au fost formulate de Academia Suedeză: „autor al unor noi deschideri, aventuri poetice şi extazuri senzuale, explorator al unei umanități dincolo de barierele unei singure civilizații”. Definit astfel, Le Clézio ar fi unul dintre acei scriitori globali, călător, şi la propriu şi la figurat, în mai întreaga lume, figură nu tocmai tipică scriitorilor francezi ci mai degrabă celor... americani! Şi totuşi, există, spiritual, ceva din acel sage citoyen du vaste univers al lui Diderot.
Născut pe riviera franceză, la Nisa în 1940, Le Clézio este fiul unui nativ al Insulei Mauritius, protectorat britanic pe atunci, şi o mamă franceză a cărei familii era de origine bretonă. După război, la 8 ani, se mută cu părinții în Nigeria, unde tatăl era chirurg în armata engleză. Mişcarea permanentă va fi una din temele vieții şi literaturii sale. Studiază la universitatea din Bristol, dar absolvența o obține la Institut d’ études litteraires din Nisa. Petrece cîțiva ani între Londra şi Bristol, apoi se mută în Statele Unite unde predă literatură franceză. În 1964 e licențiat al Universității din Aix-en-Provence cu o teză despre André Michaud. Îşi începe serviciul militar în Thailanda, în 1967, dar e curînd mutat în Mexic ca urmare a protestelor sale vehemente împotriva prostituției infantile. Între 1970 şi 1974 îl găsim în Panama, unde trăieşte cu triburile de indieni Embera-Wounaan. Din 1975 este căsătorit cu Jemia, o marocană care îl va urma peste tot, fizic ori uneori numai cu mintea şi sufletul, în mişcările sale greu de prevăzut. Doctoratul şi-l obține la Universitatea din Perpignan în 1983, cu o teză despre istoria veche a Mexicului (între altele e un specialist de renume mondial în Michoacan, misteriosul regat al amerindienilor Purhépecha din perioada pre-hispanica a lumii Mesoamericane).
Itinerariul lui Le Clézio – veritabil homo viator – se desfăşoară de aproape două decenii, ca puncte fixe, între domiciliile pe care le are în Albuquerque (New Mexico), Insula Mauritius, al cărei cetățean a devenit în onoarea rădăcinilor sale paterne, şi Nisa. Puncte nefixe, şi nu întotdeauna uşor de prevăzut, sînt locurile unde călătoreşte – pe toate continentele – ca să predea la diferite universități. Cea mai recentă pasiune e Coreea de Sud, unde predă limbă şi literatură franceză de doi ani, la Universitatea Ewha. Dealtfel, vestea premiului Nobel l-a „prins” pe drum, în Franța, unde se oprise pentru cîteva zile înainte de a se întoarce la Albuquerque, în New Mexico, pentru a porni apoi spre Canada. O secvență firească pentru el!
Să dăm Cezarului ce e al Cezarului: cu toată maliția etichetei de Domnul Nobel Necunoscut (a se citi un nimenea!) şi a regretului american – pe de o parte pentru că Philip Roth sau Agota Kristof, aflați pe lista scurtă a favoriților, au fost ignorați, pe de alta pentru că... vrem nu vrem pesemne, cultura franceză sau cea europeană, în genere, nu au pierit încă! – Le Clézio (recipient a numai puțin de şapte premii literare majore pînă în prezent) e departe de a fi un necunoscut, nici în America, nici în lume. Că­ e un personaj şi un scriitor atipic, ba aş spune chiar incomod şi greu de cla­sificat, atît în Franța cît şi aiurea – asta da! Atunci, cu atît mai bine că, de­ astă dată, Academia Suedeză şi-a ieşit din standarde ei (dacă acestea există).
Le Clézio nu s-a simțit niciodată în largul lui în lumea literară pariziană, acolo unde se „fierb” ideile à la page şi relațiile, politica literară. Stînjenit şi absent, încearcă să evite aceste circumstanțe, spre uşurarea literatocrației franceze înseşi, parcă nesimțindu-se nici ea bine cu acest intrus. Un intrus care îşi sacrifică viața comodă, pe care şi-ar fi putut permite să o ducă fără probleme, numai ca să călătorească şi să trăiască aproape ca un nomad în cele mai îndepărtate şi adesea uitate colțuri ale lumii. Acolo, da, se simte în largul lui, într-un fel cam ca şi Camus, mărturisit maestru, sau Antoine de Saint-Exupéry: între indienii din America Centrală, tuaregii din Sahara a căror viață şi obiceiuri le-a studiat din interior, sau nativii din Insula Mauritius care îl privesc ca pe un frate.
Stilistic şi ideatic, scriitura lui Le Clézio resimte puternic toată această atitudine de nomad. Primul său roman Le Procès-Verbal, în 1963, cînd avea numai 23 de ani, cîştigă sufragiile prestigiosului Prix Renaudot, doar cu o treaptă mai jos de Goncourt. Dar cartea lui Le Clézio era mai degrabă surpinzătoare, atipică decît canonică. Un roman cu totul neconvențional, cu interludii abrupte, mizînd adesea pe acea incertitudine care va fi caracteristică la francezi în le nouveau roman. Dar Lé Clezio era un solitar, el nu îmbrățişase doctrina, ci doar mijloacele care pluteau prin aerul epocii. Solitudine, monolog interior, peisaj psihologic şi porți cu chei greu de potrivit – acesta e Le Clézio al Premiului Renaudot. Critica literară nu poate să-l ignore, dar nu e nici prea exaltată de acest prozator oarecum rece, cultivat şi cu o priză a realului urban remarcabilă. Greu de pus într-un sertar, însă şi mai greu de ignorat – ceea ce sugera ideea că apăruse... un posibil mare scriitor! Critica franceză, cu acel complex de care probabil nu va mai scăpa niciodată, şi anume de a nu-l fi recunoscut şi omologat pe Proust la timp, nu putea să-şi mai permită încă o eroare de proporții – de aceea şi devenise mult mai permisivă în anume cazuri de scriitori despre care nu mai aude nimeni astăzi.
N-a fost, însă, cazul lui Le Clézio! La el era substanță, stil, trăire, dis­continuitate şi proiecție psihologică, reificare – elemente suficiente să-l încadreze şi, deopotrivă, decadreze din ceea ce, la vremea respectivă, era le nouveau roman. Asta cu atît mai mult cu cît individul Le Clézio se ținea departe de coterii şi cluburi intelectuale. Trebuie adăugat însă că, din punct de vedere strict tematic, generația tînără găsea, sau mai bine zis recunoştea în Le Procès Verbal, un ecou clar al propriei dificultăți existențiale. Nu e de mirare că tema obsesivă a existenței urbane la periferia societății de consum, în căutarea unei fericiri pe cît de efemere, pe atît de improbabile, avea să găsească un pandant în micro-capodopera lui Georges Pérec, numai doi ani mai tîrziu, celebra Les Choses! Ei, da: anii 60 mai permiteau încă acest lux, timpul, încă, după parametrii contemporani şi ca să folosesc o celebră formula a lui Marin Preda, nu se grăbea în halul în care aiureşte azi totul.
Dar succesul eclatant al tînărului scriitor neînregimentat, deşi curtat fervent de diferite „curente”, nu i-a sucit nici capul şi nu i-a schimbat cu nimic planurile. Le Clézio n-a stat prea mult în vîlva vieții literare şi a opiniei publice. Dacă Le Procès Verbal satisfăcea, probabil, în termenii lui Jauss, acea formulă a orizontului de aşteptare – e greu de spus. Cert este că popularitatea scriitorului nu a durat prea multă vreme, astfel că ur­mă­toarea carte nici n-a mai fost tipărită în format broşat de teama unui de­zastru comercial. E interesant totuşi că lumea universitară, mai ales cea de dincolo de Ocean, i-a dedicat multă atenție, între 1971 şi 1978 scriindu-se nu mai puțin de opt teze doctorale dedicate autorului. În vremea aceasta, Le Clézio călătorea cu fervoare, iar scrisul lui se modifica. Practic, cînd călătoria începe să fie pentru el o opțiune existențială de esență, pe care o opune violenței, insecurității şi inechității, scrisul şi gîndirea i se schimbă. „Mişcarea continuă e singurul mod de a te găsi în armonie cu nesiguranța permanentă ce ne înconjoară” declara el într-un interviu şi adăuga că, de fapt, nu se simte în nici un fel ca un voiajor înnăscut ori ca un exilat: pur şi simplu nomadizează! În interval, îi apar aproape o duzină de cărți care îi consolidează poziția literară, dar adevărata schimbare şi diferență o vor face Mondo et autres histoires, L’inconnu sur la terre ambele în 1978, şi mai cu semă romanul Le Désert (1980). Descoperim acum un nou stil, mult mai emoțional, poetic şi reflexiv. Romanul e tipărit şi retipărit în colecții de masă. Iar Le Clezio apare pentru prima dată la celebra şi atât de selectiva emisiune Apostrophes (ulterior Bouillon de Culture) a lui Bernard Pivot. Odată cu succesul de public (e tradus în 55 de limbi), cu interesul subit al lumii universitare, al includerii în manualele şcolare, vine şi adevărata canonizare. Academia Franceză îi acordă în 1980, pentru Le Désert Marele Premiu Paul Morand. De acum înainte Le Clézio începe să fie, mai discret sau mai pe față, conceput ca unul dintre cei mai mari scriitori francezi în viață.
Secretul noului Le Clézio a constat în adîncirea dimensiunii auto­biografice – personale şi a neobişnuitei sale familii (cu totul remarcabilă în L’ Africain, 2004, romanul dedicat tatălui său) –, o temă ce va stîrni întotdeauna interes mai ales la un scriitor atît de introvert şi enigmatic în viața publică. Apoi, după experimentalismul anilor 60, importantă a fost reîntoarcerea la forma romanului tradițional, uneori cu tenta de roman de aventuri, aceasta din pricina multiplelor călătorii, a universului exotic, plin de neprevăzut, a perspectivei interioare, deloc turistice pe care o dă toposului călătoriei. Aici se decantează marile valori ale scrisului lui Le Clézio: abandonează sterilitatea ideilor (mai cu seamă după Mondo) în favoarea unui angajament, nu departe de cel al existențialismului, în realitate. Limbajul transmite direct, nu mai e pus în discuție ca înainte, fie că e vorba de haosul urban, de dezastrul ecologic, de repercusiunile colonialismului asupra țărilor sărace, de misterul vieții triburilor celor mai îndepărtate, sau de discrepanțele între natură şi cultură. E în toate acestea şi o dimensiune spirituală de netăgăduit, o undă poetică, alegorie şi mit, un simț pronunțat pentru esoteric.
Sub toată această combinație stilistică unică aflăm – cu surprindere într-o vreme cînd, fie din snobism, ori din cinism, sau poate numai din pudoare rău înțeleasă, cuvîntul Om scris cu literă mare stîrneşte atitudini negative – exaltarea valorilor umaniste clasice, cu o remarcabilă tradiție în romanul francez al secolului XX. Asta îl face pe Le Clézio un scriitor mai degrabă popular, cu un registru larg, ce poate capta în egală măsură interesul omului simplu, ca şi pe acela al intelectualui subtil. Nu e de mirare că, într-un interviu, declara cu inocență că scriitorii lui preferați sînt Stevenson şi James Joyce!
Le Clézio – ce alegere pentru 2008! Mie îmi pare bine, căci i-am fost dintotdeauna un cititor fidel. Pentru Academia Suedeză, felicitări: o alegere aproape suspect de normală!

Dumitru Radu Popa