MANTAUA IANCULUI

Ninsoarea de până ieri lăsase loc gerului, ce poleia întinderile, scoțând din brazi sunete surde, la cea mai mică adiere. Din jos urca o femeie. Era adusă de spate, cu capul mult plecat, lăsând să i se vadă doar basmaua neagră ?i aburii respirației gâfâite. Acum îi distingea brațele îndoite pe lângă trupul subțire, ținând strâns la piept cureaua cu care se înhămase la sanie. Era sania de adus crengi ?i vreascuri, nici prea mică, nici prea mare. Lemne din pădurile astea, ale lor, nu pot tăia, î?i zise el ?i izbucni în râs. De sperietură, femeia alunecă ?i căzu în genunchi, a rugă, ridicând fața spre cer. Din spatele ei se auzi un scâncet pierdut. Privi bărbatul înțepenit în zăpadă ?i buzele rostiră anevoie:

– Doamne, iartă ?i păze?te!

Bărbatul pică ?i el în genunchi ?i albu-l cuprinse până la umeri. Începu să plângă icnind u?or ?i lacrimile i se prelingeau ?iroaie în barba încâlcită, căzând în zăpada fierbinte. De sus, păreau doi îngeri negri acoperiți de lumina rece a soarelui alunecat peste culmea muntelui. Femeia rupse vraja, lăsă hamul să-i alunece pe lângă corp ?i, ridicată în picioare, duse o palmă la gură, minunându-se:

– Iancule, Crăişorul nostru!

Se aplecă spre el, îi şterse fața cu colțul năframei, şoptindu-i ca unui copil, în vreme ce dinspre sanie răzbătu iar scâncetul:

– Lasă că trece; trec toate, că şi noi ne trecem… Mai bine râzi de toate câte le vezi, că tu eşti Iancul nostru, Marele, de-ți zic oamenii „Regele munților”…

Bărbatul cu ochi de spuză păşi în cărare, scutură zăpada de pe piept; cade zăpada ca nişte medalii, gândi iar; curmă vorba femeii cu o alta pe care ar fi învățat-o de pe rost:

– Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort. Privi peste umăr, arătând spre umbra ce acoperea până hăt, departe, pădurea. Eu sunt umbra, repetă cu mâhnire. Întinse mâna şi luă un con de brad argintat sub pojghița de chiciură înghețată. Degetele i se crispară şi conul dispăru în pumnul strâns. În urechi explodară cuvintele venite ecou din prea mari depărtări: „Suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți şi tari”. Ca şi cum femeia le-ar fi auzit, el rosti tare: Asta a fost la Blaj… Fața i se strălumină pentru o clipă, apoi aruncă sfărâmăturile conului, bolborosind: Sunt umbra…

Țipa copilul. Femeia se repezi la sanie. Sub sarcina de paie zăcea trupul plăpând. Ardea şi tremura. Era o mână de om, un licăr de viață cuprins în văpaia bolii, desfăcut din broboada şi zdrențele cu care era înfăşat. Ochii bărbatului căutau la mâinile înroşite ale femeii, cum încercau să-şi ocrotească pruncul luat la sân. Gerul muşcă mai rău decât gura lui, îşi zise, apropiindu-se de cei doi. Femeia îl simți, întoarse capul, tocmai când el scotea dintr-un afund de buzunar un cuțit cu care-şi făcea fluierele. Dintr-o mişcare, prinde cu stânga pulpana hainei lungi şi înfige lama, tăind roată până-l duce mâna. De pe chipu-i răvăşit dispăru ceața, lăsând loc unei blândeți neomeneşti. Dădu jos mantaua ciuntită, sfâşiind satisfăcut jumătatea netăiată. Petrecu bucata de stofă groasă peste trupul copilului, în vreme ce femeia rostea doar atât, atingându-i mâinile reci:

– Nu, nu, Iancule, Crăişorule…

– Eu nu-s Iancu, repetă bărbatul, fulgerat de fierbințeala copilului şi tremurul femeii. Ridică din zăpadă restul hainei, se îmbrăcă, era acum cu doar o palmă mai lungă de mijloc, luă de la piept fluierul şi, înainte de a-l duce la gură, îşi aminti: Sunt umbra….

Femeia îl petrecu pân-o podidiră lacrimile. Nu-şi dădea seama dacă el cobora sau muntele aluneca spre genune. Auzea doar din ce în ce mai slab Marşul lui Iancu, topit în suspinele pruncului.

 

*

 

Ştiam povestea de la o tânără învățătoare din Vidra, a cărei străbunică era chiar femeia cu pruncul. Istorisiri ca acestea le-am aflat în drumurile prin Țara Moților sau Țara Iancului, cum pot fi numiți Apusenii de piatră, unde imaginea Crăişorului e atât de vie încât oamenii îți vorbesc despre El de parcă l-ar fi întâlnit pe cărările munților cu o zi înainte. Greu e să desfaci adevărul de legendă, fapta petrecută anume, de ce a zămislit imaginația unuia sau altuia. Se întâmplă, de cele mai multe ori, ca documentele vremii să confirme zisele despre Avram Iancu. Deoarece eroul revoluției din Transilvania anilor 1848-49 a primit încă din timpul vieții o aură aproape mitică, faptele sale de vitejie şi stăruința până la sacrificiu, în lupta pentru drepturile moților şi ale tuturor românilor ardeleni, aducându-i elogii chiar şi din partea duşmanilor… Singură, „umbra” rătăcirii lui timp de două decenii, din 1852 până la moarte, rămâne învăluită în mister; e vremea „nebuniei”, e supliciul curmat în noaptea dinspre 9 spre 10 septembrie 1872…

Când un moț din Zarand mi-a dat o fotografie făcută cu doi ani înainte de trecerea Iancului în eternitatea de sub Gorunul lui Horea, i-am… adunat pe toți cei care-l cunoscuseră în acele vremuri. Vremuri de împilare şi mai grea a moților şi de încercare de a-l defăima şi urgisi pe comandantul lor. Doar-doar se vor şterge din inimile şi sufletele românilor chipul lui Iancu şi-n special idealurie pentru care îmbrăcase cămaşa luptei încă de pe vremea studenției, rostind cuvintele profetice: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea”.

 

*

 

Fusese acea vară a lui 1852… Francisc Iosif I, „drăguțul de împărat”, făcea o vizită în Transilvania; acceptă itinerarul propus de Iancu, prin Țara Moților, dar revoluționarul nu se prezentă în fața lui, după ce i-a organizat primiri fastuoase peste tot, deoarece nu i se dăduse nici o asigurare că memoriile privind dreptul moților asupra pădurilor au fost luate în seamă; el îi scrisese lui Bărnuțiu „că avem drept firesc, drept pozitiv şi drept istoric, că-s ale noastre”; în acelaşi spirit procedase cu un an înainte, refuzând decorațiile şi onorurile împărăteşti: „Să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor”. După plecarea suveranului, urmează lovitura de grație: fostul prefect al legiunii ”Auraria Gemina” şi doi dintre tribunii săi, Mihai Andreica şi Dionisie Darabant, sunt arestați, în ziua de 17 august 1852. Iancu este dus sub escortă la Alba Iulia – locul martiriului lui Horea! Un ofițer îl brutalizează, îl leagă cu lanțuri de mâini şi picioare şi-l pălmuieşte peste față.

Aşa consemnează istoria. De aici înainte, începe o altă istorie, mult mai complexă, ca-ntr-o tragedie antică, ale cărei scene provin din volumul profesorului Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică (Editura Dacia, 1972).

În martie 1855, Alexandru Papiu Ilarian, socotit „istoricul revoluției”, se duce în munți să-l caute pe Iancu. De la Zlatna la Abrud îl conduce un moț, pe care-l întreabă ce ştie despre Crăişor:

– Iancul, îmi răspunde moțul, cu candidețea cea proprie românului când vorbeşte cu un aşa om, Iancu şede acasă, sărac ca şi noi şi mai batjocorit decât vericare dintre noi. Îmbie-l împăratul cu cruci de aur, cu bani mulți, cu dreghetorii mari; dânsul nu vru să primească nice una, nice alta, ci îi zise: „Împărate! Dă mai întâi muntenilor pădurile ce le apără ei cu scump sângele lor, şi care le făgădii eu lor, cu tipu şi cu numele tău”. De atunci e mânios împăratul pre Iancu şi-l batjocoresc toți domnii în tot timpul; iară Iancu dacă a văzut ce fac cu dânsul, a zis că vre să sufere şi el dimpreună cu ceilalți munteni. De atunci vorbesc domnii de el câte şi mai câte, şi-i zic că ar fi nebun.

Călătorul poposeşte la părintele Balint din Roşia, care pe vremuri se bucurase de aprecierea prefectului, dar care acum se îmbogățise şi era plin de onoruri; întreabă:

– Ce face Iancu?

– Sărmanul, e smintit de tot, precum veți fi auzit.

– Dară ce face? Bate au batjocoreşte pre cineva, aprinde au neodihneşte pre oameni noaptea, face au strigă lucruri indiscrete şi compromițătoare?

– Din toate acestea, zise, nimica, ci…?

Îndoiala şi uimirea se strecurară în sufletul oaspetelui. Rugă gazda să trimită după Iancu, vrând mai vârtos să-l vadă. Iancu veni însoțit de Andreica. Se îmbrățişară şi intrară în casă. Îl descrie cu mult simț de observație.

„Purta o pălărie albă, rotundă, veche, de cele care avea dânsul datina de o purta totdeauna. În spate, o bundă de cele de poson, mi se pare chiar a d-sale din ’49; spun că nice vara nu o țipă din spate (…). El, de altmintrelea, tot aşa e de plin la trup precum îl văzusem în Viena, pre la 1850. În puteriu se vede a mai fi slăbit. Fața e mai bucedă, palidă, smolită. Părul netuns demult şi nepeptănat. Barba nu şi-o răsese de câteva săptămâni. Ochii prea înflăcărați. Căutătura lui, plină de neîncredere către tot omul. Şi cu toate că mi se păru ceva şi spăriat, pare că tot zâmbeşte cu un fel de superioritate şi de despreț. Pare că tot cugetă profund. Şi când vorbesc alții, în taciturnitatea lui, se vede a nu-i păsa de toate, ca unui om care a căzut din toate şi de toate a desperat”.

Aşezați în jurul mesei, oaspeți şi gazde mâncară, băură, discutară, se ținură discursuri şi toasturi, în cam doi peri, „după datina lor”. Iancu vorbea rareori, dar de fiecare dată cumpătat şi cu miez, ceea ce-l determină pe Al. Papiu Ilarian să remarce: „între ei numai Iancu mai are minte”, şi că „numai Iancul mi se pare mai treaz”... „Discurserăm pân-târziu. Veni vorba de 48. Iancul zise că timpuri de-acelea, pentru români, nu vor mai fi. Zise Balint:

– Pentru ce nu? Doară te temi că nu vor fi conductori?

Iancu răspunse:

– Ba conductori vor fi, poate mai mulți decât oameni cari să alerge după ei.

Şi judecând după aceste cuvinte, iarăşi mi se păru că Iancul, în toată întâmplarea, are mai multă minte decât cei ce-l numesc nebun. Şi ca unul ce într-adins eram lăutoriu aminte la toate, observai că Iancu în toată ziua aceea, cu purtarea sa cea civile în societate şi conversare, întrecu nu numai pre toți ceilalți, ci chiar şi pre sine-însuşi, după cum îl cunoşteam eu de mai-nainte (…) În acest respect, Iancul totdeauna s-a distins între toți compatrioții săi munteni, iar acum mai mult decât oricând altădată”.

Zilele următoare şi le petrecură la Câmpeni şi Vidra. Papiu încercă un resentiment straniu, observând cât vor unii şi alții să-l batjocorească pe Iancu, din acei „care i-a făcut dânsul şi cu nume, şi cu onoare, şi cu avere”. Până şi părinții şi rudele sale apropiate, în special tăică-său se poartă rău cu el şi-l amenință că-l internează într-o casă de nebuni. După care, între Papiu şi Iancu are loc următorul dialog:

„ – De tine nu e bine pre aici; precum văz, tu în tot muntele nu ai un singur binevoitor.

– Să nu crezi aceasta, zise Iancu surâzând. Aşa li-e treba lor. Îs copii foarte de treabă câmpenarii. Numai în Vidra nu-mi place a şedea, că n-am cu cine-mi petrece.

– Să fiu eu ca tine, aş merge la Viena sau aiurea; pre aici n-aş şedea.

– Cum aş dori şi eu, şi nu-s bani!

Într-aceea, intră muma-sa şi-i zise:

– Vezi Avrămuț, dragul mamei, de ce n-ai tu minte ca pân-acum, ce bine ți-ar sta şi ție a fi domn. Ai merge pre la Viena cu domnul.

La aceste cuvinte, Iancul îşi întoarse fața şi vărsă lacremi cu amar; pre mine încă mă năpădiră lacremile”.

Era frig, ningea. Înainte de plecarea musafirului, Iancu face un gest cu care ne-am mai întâlnit şi ne vom mai întâlni. „Atâta ce stete Iancul de mine ca să-i primesc bunda, să nu-mi fie frig! Îi mulțămi de inima cea bună, bunda n-o primii, că şi el numai aceeaşi o avea”.

După câteva luni de la această întâlnire, Papiu îi relatează lui Simion Bărnuțiu o discuție auzită între un nepot al popii Balint cu un moț, pe nume Olariu:

Îl întreabă pe moț: „Ce face Iancul? Am auzit că ar fi smintit!” Răspunse moțul: „Iancul şede acasă; socot că iară va învăța el minte amuşi pre toți. Şi atunci va fi mai bine şi de mine, şi e tine, Gligore!”… „Gligor îl cheamă pre Olariu. Asemene, toți muntenii se înfioară şi de ideea că Iancul ar fi nebun, şi pot zice că Iancul are încă şi mai mare popularitate acum. Şi cu toate că mulți îl țin nebun, totuşi şi de umbra lui încă tremură. Inimicii tare mă tem nu cumva să-l piarză în oarecare tip, că nu se fereşte”. Câte a văzut şi auzit, cât a observat şi cugetat, îl determină pe Al. Papiu Ilarian să rostească: „Eu, fără mustrare, pentru lumea aceasta, n-aş cuteza aş zice că Iancul ar fi nebun. Atâta zic, că nu mă pot destul mira cum, după atâtea câte a suferit acest bărbat, nu s-a alterat de tot. Şi de va rămâne tot cu mintea de acum, între batjocurile şi lipsele ce poartă, voi fi constrâns a mărturisi că Iancul e mai mult decât un om extraordinariu”.

Un an mai târziu, în octombrie 1856, Alexandru Sterca Şuluțiu, din Abrud, alt mare istoric şi memorialist al moților, se afla în casa Iancului, constatând că eroul paşoptist este „lipsit încă şi de cele trebuincioase pentru traiul vieții”. El ştie şi explică toate faptele lui Avram Iancu, idealurile şi dezamăgirile lui, suferințele lui şi ale moților, atitudinea oficialităților şi perfidia celor ce-l mânau pe Iancu spre prăpastie, „invidia şi pizma altora, în a căror ochi, renomeiu şi onoarea Iancului şi a românilor era un spin prea îmbolditoriu”. În viziunea sa, imaginea şi destinul lui Avram Iancu se contopeau cu năzuințele şi suferințele poporului: „Pe Iancul la anul 1852, fără vină, luându-l rob şi cu aceea mâhnind şi batjocorind pe toată națiunea română”. Nu-i drept că duşmanii revoluției şi ai românilor nu l-au înțeles pe Iancu; din contră, tocmai pentru că l-au înțeles ce urmăreşte au încercat să scape de el, să-l defăimeze dacă nu l-au putut anihila; au înțeles că „Iancu ori şi cu ce decorațiuni şi dregătorii s-au îmbiat de către Guberniul austriac, n-au vrut să primească sub cuvânt că toate decorațiunile şi remunerațiunile se cuvin poporului românesc, care cu aşa mari jertfe de sânge şi de averi s-au meritat (…), iar nu lui. Şi aşa până nu va vedea pe popor mângâiat şi cererile lui împlinite, pentru sine nu poate nici-o decorațiune şi nici-o dregătorie să primească”.

– Nu mă lăsați, nu mă lăsați, că mă prind jandarmii!

Strigătul dejnădăjduit şi dureros, urmat de plânsul amar al Iancului, dintr-o zi de octombrie 1852, când se afla la vechiul său prieten Elie Măcelariu, din Sibiu, după ce fusese reținut în cazarma oraşului, strigătul acesta avea să se întipărească pentru totdeauna în mințile şi sufletele oamenilor care-i erau prin preajmă. E strigătul unui martir, ce avea să-i devină obsesie până la moarte. Acest strigăt ieşit din pieptul viteazului şi neînfricatului revoluționar era dovada unei mari suferințe, dar nu fizice.

“În acel timp, îşi aminteşte George Barițiu, istoricul care a scris cele mai semnificative pagini despre Iancu, fiind multă vreme şi în corespondență cu el, provocat de către ai noştri ca să încerc şi eu, doar aş fi în stare să aflul de la Iancu adevărata causă a tulburării sale sufleteştei, am mers la dn. Măcelariu, unde înr-o seară am conversat cu dânsul. Eu am aflat pe Iancu destul de liniştit, sau calm, precum zic francii, însă melancolic, scurt la vorbă şi oareşicum înfrânt de durere, ca unul ce a luat cele mai cumplite lovituri ale soartei, iar vreun secret sau orişice vorbă ar fi semănat cu nu ştiu ce secret din gura lui nu a ieşit”.

Istoricul mai consemnează un fapt semnificativ petrecut în acea perioadă: moții trimiteau mesageri la Sibiu să afle ce se mai întâmplă cu Iancu, deoarece, ziceau ei, „nemții voiesc să-l (să le) ascundă soarele!”. Pentru locuitorii din munții Apuseni, Avram Iancu era tot soarele, singura lor nădejde în binele pe acest pământ. Ei nu puteau crede că Iancul lor este în siguranță, când se află prea aproape de „domnii de unguri” şi „nemți”.

“De la 1852, continuă Barițiu, eu nu am mai văzut pe Avram Iancu până în august 1865, la adunarea noastră de la Abrud. Atunci iarăşi îmi ziseră oamenii noştri ca să încerc, doar l-am putea îndupleca să se lase de băut şi să se reapuce de advocatură. L-am luat frumuşel numai de la diploma sa de advocat (stallum agendi), i-am accentuat nenumăratele calamități ale poporului şi necesitatea de a i se da ajutor pe la tribunale şi la autoritățile politice. Până la un loc, Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, ca orice om cu mintea sănătoasă şi răspundea precis”…. 

Aici, atenție! După 13 ani, Iancu rosteşte cam aceleaşi cuvinte, dar nu strigate ci cu durere în glas, fixându-şi cu privirea interlocutorul:

– Hm, că doară n-ai vrea şi d-ta ca să mă mai aresteze nemții austriaci?

Şi finalul acestei întâlniri, precum şi judecata lucidă a istoriculuu: „Această apostrofă a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi şi mie întristare profundă. Aşadară, atentatul de la Hălmagiu, arestarea şi maltratarea din 1852 lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în ideea fixă, care-l urmări ca un spirit necurat în toată viața lui”.

Despre începuturile prigoanei împotriva Crăişorului scrie şi memorandistul avocat Francisc Hossu-Longin (1847-1935), în cartea Amintiri din viața mea, rămasă în manuscris, până în 1975, când a apărut la Editura Dacia. Chiar primul capitol se intitulează Avram Iancu în pericul mare, pornind de la faptul că tatăl său, Mihai Lupu Hossu, originar din comuna Răstoci (Țara Chioarului, soră a Maramureşului), se afla, în anii 1849-1851, la Hălmagiu, fostul județ al Zărandului, în calitate de „comisar de cadastru”.

După reprimarea revoluției, Iancu venea des în casa lor, îl punea pe copil „pe un genunche a lui călare şi scuturându-mă cânta ades aşa: pir, pir, pir, ca la pir – pir, pir, pir, ca la pir, şi mă gugulea cu drăgălăşenie”. Mult mai târziu avea să afle în ce împrejurări tatăl său a refuzat categoric colaborarea cu autoritățile austro-ungare, în vederea prinderii şi expulzării lui Avram Iancu din Munții Apuseni. Un apropiat al familiei „mi-a narat următoarele”:

„Întru o zi ne-am pomenit că ne vin doi domni străini – precum am aflat mai târziu, erau de la Viena. După ce s-au prezentat – vorbeau numai nemțeşte – au poftit pe tatăl dvoastră în odaia laterală, unde, cu uşa închisă, au povestit multă vreme, încât ne urâsem să-i mai aşteptăm”. După…. Consfătuire, cei doi „erau iritați”, iar tatăl „părea foarte îngândurat”. Mai târziu acesta i-a mărturisit că vizitatorii „i-au făcut propunerea ca după un plan anumit să înduplece pe Iancu şi, întrucăt nu i-ar succede, să-l ia într-o bună zi cu forța, punându-l într-o trăsură, pentru a să transporta departe. Tatăl dvoastră a denegat categoric a să angaja la o astfel de mişelie şi fiind în acea zi iară Iancu la dvoastră, i-a spus şi lui, conjurându-l ca să nu se mai arete prin Hălmagin şi să să ferească ca să nu fie prins – dând cu socoteala că acei domni vor face toate ca pe altă cale să pună mâna pe el”.

Şi tânărul Hossu notează că această „narațiune” „pare a fi foarte verosimilă, deoarece şi fericitul George Barițiu, în cartea Părți alese, volumul II, pagina 654, scrie următoarele: «Tot în decembre fusese arestat pe câteva momente şi Avram Iancu, în piața Hălmagiu, în comitatul Zarandului, apoi şi liberat, zicându-să că se întâmplase din nențelegere”. Tot prietenul familiei, Alesandru Herbai, referindu-se la acel eveniment relata că „întru o zi, venind Iancu la Hălmagin, chiar în zi de târg, a fost prins de gerdami în piață, unde era adunată multă lume. Când însă gerdamii voiau să-l ducă, au sărit țeranii târgaşi şi l-au mântuit ducându-l cu ei”.

Alături de Avram Iancu şi Simion Balint, Axente Sever este personalitatea cea mai marcantă a revoluției transilvănene, rămânând fidel ideilor paşoptiste aproape o jumătate de secol, timp în care a avut parte şi el de persecuții şi deznădejdi, mai ales după instaurarea dualismului austro-maghiar. El infirmă categoric pretinsa nebunie a lui Iancu, căutând să spulbere o „legendă” ce convenea oficialităților zilei. „De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu de aproape, nu i-a cunoscut aspirațiunile şi dorințele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o de nebunie , m-am întâlnit cu el de multe ori după credința lui nebunia, l-am avut 6 săptămâni de oaspe în casa mea.

Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală.

Şi dacă-i reprobam câte o dată aplecarea spre beție la care descăzuse, el îmi răspundea: «Lasă-mă, frate, că numai aşa pot înăbuşi durerea şi amărăciunea în mine»”.

În sprijinul acestei opinii mai vine un alt martor, Ioan Ciurileanu, „viteaz tribun”, cum îl aprecia chiar Iancu. Şi el descrie călătoria împăratului şi atitudinea Crăişorului; iată ultima etapă din munți : „Întâlnindu-mă cu dânsul în casa doctorului Coalcher, i-am zis:

– Iancule, eu sunt gata să plecăm înaintea împăratului.

El mi-a răspuns cu un ton ironic:

– Du-te dacă voieşti, că eu nu voiesc.

M-a cuprins mirarea de această schimbare de idei în un timp aşa scurt. Iancu a rămas în cvartierul său până la sosirea împăratului în Câmpeni.

Sosind împăratul a tras la casa doctorului Coalcher. Iancu s-a mutat atunci în casa lui Nicolae Corcheşiu”.

Următorul pasaj are o valoare inestimabilă, este poate cheia întregului „proces” ce i se intenta pe ascuns conducătorului revoluției şi apărătorului drepturilor sacre ale românilor:

„ Iancu a vrut să meargă la împăratul în seara aceasta şi n-a fost primit (s.n.). În ziua următoare, împăratul a trimis după dânsul pe un căpitan din garnizoană, pe care l-am însoțit în casa Iancului. Căpitanul i-a făcut cunoscut că-l cheamă împăratul. Iancu i-a răspuns că este bolnav şi nu poate merge, după ce a ieşit căpitanul, am întrebat pe Iancu ce este causa de a refuzat invitarea împăratului; el a răspuns că nici împăratul nu l-a primit în anul 1850 în audiență, când a fost cu deputații la Viena în causa nației, ba din contră poliția le-a fost dat ordin ca în timp de 24 de ore să părăsească Viena”.

Eroul suferise, deci, o mare decepție, o cumplită injustiție. Sperase, timp de doi ani, ca nedreptatea să fie reparată, dar monarhul şi camarila îşi doreau un supus blând, ascultător, un lefegiu cu medalii, fără pretenții, şi, mai ales, nu un luptător pentru drepturile mulțimii, care putea deveni oricând model de urmat şi pentru alte națiuni din imperiu. La ingratitudinea şi perfidia Curții, Avram Iancu a răspuns ca un autentic şi dârz reprezentant al românilor. Din acel moment însă, soarta îi era pecetluită: i se urmărea fiece pas, îi erau interpretate gesturile şi cuvintele, era chiar provocat! Doar- doar va face o greşeală, un gest necugetat care să dea posibilitatea mărimilor din Viena şi Budapesta să-l anihileze.... oficial, cu acte în regulă...

Din nou, relatarea lui Ciurileanu este edificatoare: „ Întorcându-ne la Câmpeni (n.n. după vizita la Cluj, Iancu s-a dus la biroul silvan unde era pusă pe poartă Pajera imperială şi a zis că Pajera nu e făcută bine. Pentru ce-i pusă şi Transilvania lângă Ungaria? N-ar trebui să fie deloc zugrăvită pe marca Austriei (s.n.). Pentru cuvintele acestea, Iancu a fost arestat încă în aceeaşi zi şi dus la Abrud, la subprefectură. De acolo l-au transportat în cetatea Alba Iulia, unde l-au închis într-o casă mobilată la oficiul districtului. Aicea a dărâmat toate mobilele; în urmă a fost luat de caraule şi legat fedeleş cu mâna la picior. Din Alba Iulia l-au transportat la Sibiu şi l-au închis în temniță. A stat Iancu închis 6 săptămâni”. 

Acum, din nou, atenție! Se deschide o poartă nebănuită, prin care se vede clar în ce împrejurări a început „nebunia” sau, mai bine spus, cum de-a ajuns la o aşa.... soluție; în locul detențiunii, chinurilor şi degradării, a fost preferată boala, pentru că Iancu trebuia să fie liber, în aşteptarea unor vremuri când putea iar acționa. Ciurileanu declară: „Eu întâlnindu-mă cu tatăl său, Alexandru Iancu, l-am consultat să meargă la Sibiu la Şaguna şi să-i mijlocească eliberarea Iancului declarând că Iancu e nebun. După ce l-au consultat doctorii că este smintit, prin mijlocirea Şagunii, Iancu a fost pus pe picior liber. (s.n.) S-a dus la Vidra, la casa părintească. Acolo avea un fluier şi continuu cânta din fluier doine şi mergea prin oraşele din munți, când la Abrud, când la Baia de Criş. Pretutindenea era bine primit de popor şi de cărturari”.

O mască, o tragică şi neasemuită mască. Declarat nebun şi inofensiv, în schimbul libertății, Crăişorul bătea munții, plănuind, ce? Nimănui nu şi-a rostit gândurile. Umbla prost îmbrăcat, bea cu moții lui, ducea aceeaşi viață plină de privațiuni ca şi ei, îşi regăsise liniştea şi refugiul doinind din fluier; dădea şi haina de pe el, vorbea uneori fără şir, îşi striga durerea şi obsesiile pentru a le aminti că-i „umbra” luptătorului, de care mărimile n-au a se mai teme! Se întâmpla însă ca teribila mască să cadă, să dispară. În ce împrejurări?

Iată una dintre ele, trăită de Iudita Secula, soția avocatului G. Secula şi fiica preotului Truța, din Cricău, prieten apropiat al conducătorilor revoluției, care adeseori au găsit găzduire şi înțelegere în casa lui. „Avram Iancu în societate” se intitulează paginile acestei memorialiste prea puțin cunoscute, iar detaliile întâlnirii cu Iancu în casa lui Axente Sever, din Alba Iulia, au fost şi mai puțin luate în seamă de istorici şi biografi... Era în anul 1860; toți musafirii aşteptau cu sufletul la gură apariția Iancului, ştiut „ca un pribeag în haine cernite, ca şi inima lui tristă”....

„Sosirea la Alba Iulia a fost un tablou din cele mai pătrunzătoare. Nu emoțiile celor doi eroi, dintre cari Iancu era tot rece, iar Axente privea în sufletul zdruncinat al lui Iancu şi în ființa lui întreagă de «un mort viu», ci veselia sufletelor tinere, însoțită de aceste priviri marțiale storceau lacrimi de bucurie şi de durere din ochii tuturor. Cântecele şi discursurile nu mai aveau sfârşit. Iancu însă la toate rămânea rece ca o statuă măreață, iar ținuta sa elegantă nu lăsa nimic de dorit (s.n.).

Avea câte un accent, câte o amintire, câte un apropos, la cari în termeni scurți le afla locul.

Casa lui Axente Sever devenise atunci o Mecă a românilor. Țărani şi cărturari, toți alergau să se închine oaspetelui său rar, Iancu. Unii chiar, foşti glotaşi în lagărul acestuia, veneau să-i sărute mâna. Cu fiecare vorbea Iancu în termeni scurți şi nu punea întrebări ci numai răspundea: «Este bine în munți – românul e bun la inimă, mai bun ca alții. – Pune pălăria pe cap!” – Şterge-ți lacrimile! – A trecut mult de atunci!»...

Acestea erau vorbele lui către cei ce veneau să-l vadă. Tocmai pe atunci m-am dus şi eu cu părinții mei la casa lui Axente Sever şi am oferit un buchet de flori lui Avram Iancu. L-a primit, l-a sărutat şi a luat o roză mică, pe care a aninat-o la butonieră, iară buchetul mi l-a prezentat cu cuvintele: «Las să împodobească sânu-ți fecioresc!».

La masă, între alți oaspeți distinşi, avui norocul să şed lângă Iancu, care şi aici s-a prezentat în modul cel mai elegant al omului de salon. Figura lui frumoasă îți reamintea de un cavaler din evul mediu. Luptele avute nu lăsaseră mari urme în esteriorul său (s.n.). Un sentiment straniu te cuprindea: părea că se luptă în sufletul său două elemente: visul şi realitatea.

Venind la masă peşti: păstrăvii favoriți ai lui Iancu, de cari se aflau în munți din abundență, eroul nostru deschise vorba:

«Cunoşti Munții Apuseni? Acolo se află aceştia, cea mai fină speție de peşti. Aceştia au fost prinşi în munți, mi i-a trimis fratele meu, care e preot în Vidra».

Eu îi răspunsei că cunosc o parte din munți.

«Dar Arieşul?», întrebă el, apoi continuă:

«Nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai bun ca moțul, nu sunt femei mai frumoase ca buciumanele, soldați mai voinici ca vidrenii şi scărişorenii şi peşti ca păstrăvii».

Pe urmă zice:

«Am doi frați şi două cumnate aşa de bune, cari se bucură când sunt acasă în Vidra, unde cel mai mult timp îl petrec prinzând peşti. Şi ce frumos e acolo!»

Uitându-se pe urmă la mine adause:

«D-ta seameni c-o fetiță, care avea un frate cu mine la şcoală în Cluj şi la drept în Oşorhei».

Mă ajunsese fericirea sau nefericirea, ca fiind lângă dânsul să-i ascult involuntar şoaptele inimei.

«Acea fetiță era ceva mai voinică ca d-ta, am petrecut multe zile bune ca jurist în casa lor».

Un suspin înecat i-a tăiat şirul vorbei”.

Şi conversația continuă, toți mesenii îi sorb cuvintele lui Iancu. Se face târziu şi oaspeții, mai ales tineretul, părăsesc încăperea. Atunci Crăişorul îi spune gazdei:

– Mi-e dor de munți, Axente! Mi-e dor de ai mei! Dacă ar mai fi aici tinerii aş mai rămânea.

Autoarea acestor amintiri conchide: „Cu tinerii se simțea el foarte bine şi le zicea adeseori: «Între voi este bine!». Un profesor tânăr de la gimnaziul din Brad, Paul Truța, l-a pozat în ținuta de salon, ceea ce a primit cu bunăvoință Iancu, fiind mai de multe ori oaspetele acestui tânăr, care îl mai înveselea cu glumele lui bune”.

Unde-i nebunia?

Unde-i masca?

Unde-i adevărul?

Tristețe, da! Dezamăgire, da! Şi teamă, da! Şi lupta între vis şi realitate, da! Şi siguranța numai în munți, între ai săi, da! Şi năvala trecutului, când era tânăr, visător şi glorios, da!

Unde-i fotografia făcută de Paul Truța? În ce ungher, prin ce casă, în ce album va fi fiind această fotografie-document, pe care astăzi am privi-o ca pe-o icoană? Când va fi descoperită, ca şi aceasta, cu mantaua sfâşiată, făcută cu doi ani înaintea morții, tot la Brad? Şi aceasta este tot o icoană, dar a măştii, a umbrei, a destinului! O imagine a durerii, ca şi povestea femeii ce-şi ducea copilul bolnav acoperit de paie... Anii treceau şi nimic din ce speraseră Iancu şi moții săi nu se împlinea. Iancului îi rămăsese doar fluierul. Şi, când era cazul, sufletul lui nobil.

Cu trecerea anilor, faima eroului depăşise întinderile de piatră dar şi vorbele rele se întindeau ca pecinginea. Lauda şi clevetirile coexistau. Iancu urca o Golgotă, uitat sau batjocorit de unii, adulat şi numit „Regele munților” de alții. Ce să aleagă un om de bunăcredință decât că trebuie să-l vadă şi să judece singur? Aşa a procedat Aron Densusianu, din Densuşul hațegan, avocat la Făgăraş, întemnițat la Târgu Mureş, pentru vina de a fi partizan al independenței Transilvaniei, apoi profesor de latină în Iaşi, ales membru corespondent al Academiei Române. S-a dus în cuibul de vulturi cu prilejul adunării generale a Asociațiunii transilvane (Abrud, 27-29 august 1865). Era întovărăşit de soția şi cumnata sa, Elisa Circa, „artistă pe violină”. După trei zile de călătorie cu trăsura, din Făgăraş, au ajuns în Țara Iancului; au fost găzduiți de familia Henți, mare proprietar de mine, cu care s-a împrietenit repede. Amănuntele acestea, cuprinse în prima parte a amintirilor intitulate sugestiv „O zi cu Regele munților” sunt deosebit de importante pentru ceea ce urmează:

„Pe când noi şedeam cu toții la cina vlădicească, râdeam şi ne spuneam pățaniile de la Dealu- Mare, auzim pe cineva trecând pe sub ferestre şi zicând din fluier Marşul lui Iancu.

– Acesta-i Iancu! zise doamna casei. În toată seara trece pe-aici zicând din fluier. Azi trece mai târziu, va fi fost cu prietini şi cunoscuți la petrecere.

– Va să zică, ceea ce auzisem despre Iancu este plinul adevăr! zisei eu.

– Mâine o să-l vedeți cu fluierul în buzunarul de sus de la roc, continuă doamna casei.

A doua zi, duminecă, trecu cu asistarea la serviciul divin, apoi cu vizite prin familii. Pe Iancu nu l-am putut vedea nicăiri. A-l căuta anume era imposibil, căci nu avea locuință stabilită”.

Seara, tânăra artistă a oferit un mic concert în fața unei asistențe numeroase şi entuziaste, după care s-a retras într-o cameră alăturată, împreună cu avocatul şi soția acestuia.

„Peste câteva momente bate cineva la uşă şi intră un bărbat de o statură peste mijlocie, puțin plecat, roşu la față, musteața lungă, blondă, păr asemenea blond şi retezat, în haine porumbii. În urma lui intră cunoscutul meu, pe care-l rugasem să-mi arate pe Iancu în sală.

– Recomand pe d-l Iancu, zise cunoscutul meu. Şi-a exprimat dorința să vadă pe d-şoara.

– Felicitările mele d-şoară, zise Iancu, pentru măiestria cu care ştii mânua un instrument atât de greu, cum este vioara.

În timp cât conversarăm, cercetam discret cu ochii să-i văd fluierul. În buzunarul din afară al rocului nu era. În fine-l zării în buzunarul din lăuntru. Părea că-l ascunde să nu vină în colisiune cu vioara artistei.

După o conversație de un cuart de oră.

– Nu vă mai rețin, zise Iancu, veți fi osteniți de lungul drum.

Ne despărțirăm. Cuvintele lui frumoase, purtarea foarte gentilă cu damele ne făcu impresia cea mai plăcută, şi credem că nu poate să fie adevărat că ar fi atât de rătăcit la minte, cum auzisem” (s.n.)

Cât de asemănătoare sunt aceste aprecieri cu ale Iuditei Secula! S-au cunoscut cei doi autori? Au pus ei la cale prezentarea lui Iancu într-o lumină favorabilă posterității? Nici vorbă de aşa ceva. Între cele două întâlniri este o distanță de 5 ani, iar între scrierea acestor amintiri, de aproape trei ori mai mult.... În toată „nebunia” lui, masca ce o purta zilnic cădea uneori, în împrejurări revelatorii, lăsând locul omului cultivat, cu maniere alese – cavalerului şi gentilomului de lume. În prezența prietenilor şi admiratorilor, Iancu îşi lua de pe frunte cununa de spini, rămânându-i aura Craiului munților. Nu însă pentru mult timp – vremurile îi erau împotrivă. Îmbrăca iar mantaua singurătății şi a siguranței sale. Fapt ce nu putea trece neobservat. Precum relatează, în continuare, Densusianu:

„Cunoscutul nostru însă, care-l petrecuse până afară şi se întorsese iar la noi, ne spuse că această ținută a fost numai momentană la prima impresie; se mira însă că s-a putut ține atât de bine timp de un cuart de oră. Dar în adevăr, zise cunoscutul nostru, de când au început a sosi oaspeții s-a întâmplat o mare schimbare cu Iancu”.

Iată, deci şi o astfel de cheie. Cu ea se deschide cutia relelor, a vorbelor care dor, a insinuărilor perfide şi a defăimării.... Nu-şi putea explica domnul proprietar de mine cum de Avram Iancu, declarat bolnav mintal de 13 ani, este îmbrăcat curat, vorbeşte civilizat, se comportă onorabil! El care, ca şi alții, a tot spus, în dreapta şi-n stânga, că Iancu pute şi-i bețiv, că aiurează şi se ia la harță cu toți. Culmea obrăzniciei, ca tocmai în fața unor distinşi oaspeți, Iancu să-l dezmintă!

E Iancu nebun sau nu? Sau, ce-i cu Iancu? Ce se întâmplă oare cu el? Henți şi alți domni nu se obosesc cu asemenea întrebări deranjante. În schimb, Aron Desusianu îi studiază fiece gest, îşi notează, în ascuns, cuvintele şi reacțiile, stă lângă Iancu tot drumul spre Detunata. Discută. Într-o „cârciumuliță”, Crăişorul bea două pahare cu bere şi-şi ia țigări: în trăsură cere permisiunea doamnelor să fumeze; e „voios şi vorbitor”; cântă „Marşul lui Iancu” şi le spune că, de fapt, este „Marşul lui Dragoş” – ceea ce-i foarte adevărat, la origină, era al lui Dragoş, dar în revoluție moții i-au schimbat unele cuvinte, nemurindu-l.... „Astfel vorbind mai una, mai alta, merserăm calea jumătate şi nu l-am auzit să vorbească un cuvânt rătăcit (s.n). Noi eram foarte veseli de buna dispoziție a lui Iancu. Începu apoi, din când în când, a întrerupe vorba cu noi, îşi întorcea capul cătră birjar, cu care schimba cuvinte indiferente, cerea chibrituri, îi lua pipa din gură, se uita la ea şi iar i-o da, se întorcea iar la noi şi lega conversația. De câte ori voiam să aflu ceva mai de aproape despre vreo faptă de ale sale de la 1848, trecea cu câteva cuvinte la alt obiect”.

„Escursiunea” este descrisă în cele mai mici amănunte. După ce-au urcat şi coborât Detunata, îi aştepta masă întinsă sub un frunzar, cu balmoşul tradițional. Începură cuvântările, toasturile şi închinările, până ce „publicul se cam obosise”.

Aici, din nou, atenție! Zice autorul:

„Era să se încheie această frumoasă petrecere, fără ca cineva să fi avut un cuvânt măcar pentru cel mai mare dintre câți era acolo pentru un nemuritor între ceilalți bieți muritori. Eram tânăr şi aşteptam ca vreunul dintre bătrânii cu vază să-şi aducă aminte de cel ce face gloria anului 1848, şi care va străluci în istorie cât va fi un suflet de român.

În fine, luai eu cuvântul, făcui alusiune la marea însemnătate ce-o are acest ținut, Munții Apuseni, în istoria noastră; cu ce mândrie trebuie să privim la aceşti munți şi la voinicii locuitori, care i-au ilustrat prin eroismul lor. Ce fericiți trebuie să ne simțim cu toții, că avem chiar aici în mijlocul nostru pe cea mai mare glorie a acestor munți, pe cea mai mare figură în istoria noastră modernă...

Deodată auzii un murmur surd în public. Înțelesei îndată sensul murmurului şi înfierbântându-mă ridic vocea, îi dau vorbirei curs puternic şi solemn şi după câteva fraze adânc simțite pronunț numele Iancului şi-i închin păharul.

Închinarea fu acoperită de aplauze şi toată lumea-şi ciocnia păharul cu Iancu.

Eu de la început mă postasem față în față cu Iancu, la distanță de vreo cinci paşi. El se afla pe un loc ceva mai ridicat, încât eu îl vedeam bine peste capetele celor ce mai erau între noi, şi-l observam mereu să văd ce impresiune fac lucrurile asupra lui. El ținea în mâna stângă o bucată de friptură, iar în călcâiul mânei cu cele două degete din urmă ținea pâine şi în dreapta un cuțitaş cu care tăia şi mânca liniştit, privind din când în când peste public.

Când în vorbirea mea am început a face alusiune la însemnătatea istorică a ținutului a încetat de a mânca – el avea tot friptură în mână, căci la balmoş, care se servise tot la masa damelor, nu s-a dus – şi sta ascultând cu fața foarte serioasă, iar când s-a auzit murmurul în public, a aruncat, fără ceva schimbare în față, ochi peste public, şi rămase cu capul ceva mai plecat ascultând. Când i-am amintit numele şi-a luat pălăria şi asculta cu capul descoperit, unul din oaspeți îi dă un păhar cu vin, şi când am terminat închinarea şi păşii spre dânsul, el veni spre mine şi ciocnind păharul îmi zise: „Îți mulțumesc că ți-ai adus aminte şi de mine”. 

Aceste „şi de mine” (s.a.) cred că a fost totodată un răspuns la lungul şir de toaste ce-şi împărțise pân-aci unii altora.

Iar cauza murmurului a fost următoarea. Între oaspeți au fost mulți funcționari, căci pe atunci cei ce făcuse studii sau aşa numita inteligență (s.a.), cum se numeşte peste munți, afară de preoți şi câțiva advocați erau toți funcționari. Această şleahtă batjocorită bezirkeri (s.a.) care compromisese cestiunea națională în camera de la Sibiu (1863-64) şi în cea de la Cluj, în care tot ei, funcționarii fusese şi deputați – năbuşea unde putea orice manifestație națională, aruncând vorbe că nu-i oportun, că nu-i prudent, în realitate însă pentru a face gustul stăpânilor şi pentru a se recomanda grației lor. De aceştia erau mulți între oaspeți. În toate toastele pân-aici nu fusese decât laude ce-şi adresau unii la alții din cei de față, iar amintirea din parte-mi a luptelor din 1848, alusiunile gradate ce le făceam pentru a ajunge la Iancu a fost, în ochii bezirkerilor şi a altor „prudenți”, „demonstrațiune națională” neoportună, imprudentă! Eu însă nelăsându-mă a fi dus în confusiune şi, fiind că înțelesesem situațiunea, luându-mi un ton tot mai ascendent şi mai fierbinte, murmurul amuți, şi siliți fură să se închine toți măririi lui Iancu de la 1848, lui Iancu care acum modest, blând şi întunecat de-o adâncă mâhnire, părea o umbră (s.n.) în mijlocul mulțimei ce ai fi crezut-o că nici nu-l vede. Să-şi închipuiască fiecare, ce amar sentiment a trebuit să strângă inima unui tânăr, un asemenea spectacol! Pe când eu îmi prefiram în minte unele casuri analoage din istorie, şi mai ales soarta unor mari personaje din antichitate descrise de Corneliu Nepos, o damă în etate, doamna Pipoş de la Zlatna, mă deşteptă din cugetele mele posomorâte, zicând:

– Cunosc pe Iancu de când era de zece ani şi venise întâia oară la şcoala din Zlatna. Era un băiat blond, blând şi foarte modest. Am rămas înmărmurită când în revoluțiune aud deodată de numele lui atât de războinic. Acum iară e blând şi modest, cum l-am cunoscut ca copil”.

În tot ce s-a spus până aici împotriva sau în apărarea lui Iancu apare cu cuvânt nou: „bezirkeri”. Nu termenul ca atare este important ci contextul în care-i folosit. Pe lângă atâta trădare de cât a avut parte Iancu, încă din timpul revoluției, s-a ivit şi această zisă „prudență” a oamenilor zilei, chit că prin atitudinea lor dădeau apă la moară celor ce se obişnuiseră cu dictonul Divide et impera! La început, bătăliile din munți şi nerecunoştința imperială, apoi arestările, viața mizeră şi acum aceşti bieți funcționari au făcut din Iancu o umbră. El, Iancul adevărat, nu putea trăi „normal” într-un climat ostil, lânced şi fără ideal. Pâraiele tulburi s-au strâns în râul decepțiilor, din care Iancu ieşea doar rareori. Încet-încet, adânca lui mâhnire îl copleşeşte şi nu mai găseşte resurse să-şi învingă duşmanul cuibărit în suflet cu bunăştiință. Nu-şi mai poate lua masca de pe față; nu mai are pentru ce lupta, el care pentru sine n-a vrut niciodată nimic, precum rostise în fața guvernatorului, în 1852:

– Pentru persoana mea nu doresc absolut nimic. M-am luptat pentru tron şi pentru neamul românesc, nu pentru favoruri personale.

... Nebunia? Privesc poza făcută cu doi ani înaintea morții şi nu văd pe chipul Iancului decât tristețe, în îmbrăcămintea lui, doar sărăcie. Generozitatea lui este proverbială. Astfel, dincolo de legendă este faptul – consemnat istoric – că prietenii din Baia de Criş i-au cumpărat, în iarna anului 1871, o şubă căptuşită cu blană. Mare le-a fost mirarea însă când, scrie Silviu Dragomir, în monografia „Avram Iancu”:

„.... după câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care a mers cale lungă pe şosea. Mantaua cu care fusese fotografiat în toamna lui 1870 avusese aceeaşi soartă....

Singura lui avere rămânea fluierul, de care nu s-a despărțit până la moarte. Şi aud, contopite, plânsul copilului învelit în jumătatea mantalei Crăişorului şi cântecul-simbol al unei Revoluții şi-al Eroului ei:

Astăzi cu bucurie

Românilor veniți,

Pe Iancu în câmpie

Cu toții-l însoțiți.

Nebunia? Cel ce s-a comportat timp de 20 de ani aşa cum ne-au lăsat mărturie contemporanii săi n-a fost nebun! Protopopul Balint afirmă: „Poporul n-a voit să creadă niciodată că Iancu ar fi nebun”.

Boală? Da! Dar o boală ce nu l-a încercat pe nimeni până la el, şi nici de atunci încoace. Zice Barițiu: „Iancu nu a căzut dintr-o dată în apatie spirituală, ci a fost preparat la aceasta succesiv prin diversele măsuri absolutiste, care îi strâmtorau cercul de activitate, maltratau poporul şi încercau să închidă viitorul națiunii noastre”.

Între rădăcinile Gorunului lui Horea zac oasele celui ce-a rostit solemn: „Noi suntem oamenii libertății. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâți a ne vărsa sângele până la ultimul român!”.

Vorbele Iancului au prins rădăcini adânci în conştiința neamului, cum prinde moața pruncul la sân, doinindu-i să crească precum Iancu cel Mare.

 

Fragment din romanul cu acelasi titlu