l.o.l.

– Vă place, Profule? – întrebă unul.

Proful îşi aranjă ochelarii şi privi peretele.

– Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să spui…

Artiştii stăteau înşirați în fața peretelui dat la exorcizare şi se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereții încă liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleții păreau chiar inspirați. Şi nu era acea inspirație provenită din vreo revoltă adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereții mai pustii, mai mizerabili, mai crăpați şi dezolanți trebuiau pictați. Că, vorba aia: creierul devine ceea ce văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuțe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generația viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau adulții, se străduia să se exprime cât mai clar. Or, dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simți groaza şi suferința lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la suferința lui Dumnezeu, ziua îşi merita tot chinul. 

– Europa, – spuse băiețelul. 

– Europa?!

– Da, Europa. Acum. În plină criză…

Dar eu nu văd decât nişte buci, rosti Proful fără voce. Buci, sau mânuşi de box, sau sâni stilizați, sau două bombe. Şi aşa mai departe… Cum să arate Europa în halul ăsta?!

– Poate e prea profund pentru colegi, – spuse. Ți-a fost cumva gândul la sferele de influență?!

– Am eu sfere, am eu sfere! – sări o fetiță. Ia uitați ce sfere frumoase şi perfect rotunde am făcut…

Proful încă nu aflase că, grație unor combinații nu prea ortodoxe ale înaltei tehnologii, sferele deveniseră deja pătrate, cu câte o picătură roşie ca sângele prin colțuri. Erau trei pete de sânge. Două în prima sferă pătrată, şi una la celălalt pătrat sferic.

– Sunt, în acelaşi timp, şi ochi, – lămuri fetița. Dar sunt, în egală măsură, greşeli, mingiuțe de puf roşu… e mult de discutat…

Ochii (cui şi de unde?) care se uită la noi, poate, adăugă Proful.

Începu să se plimbe pentru a nenumărata oară dus-întors pe marginea peretelui, încercând să nu le atragă atenția. Cei douăzeci şi unu de copii nu mai aveau mult de lucru, deşi păreau mai tot timpul la început – şi asta nu pentru că nu făceau ceea ce ți-ar fi plăcut ție. Numai fetița care adusese pensulele subțiri, culorile, borcanele cu apă şi cârpele de şters nu lucra. Era singura din clasă care desena, iar acum fusese pusă doar să-şi ajute colegii când treceau la partea mai rafinată a lucrării, fără a interveni şi fără a răspunde la întrebările din ce în ce mai rare. Uneori le dădea câte o pensulă, câte o culoare; alteori le ținea sandvişurile, ca să mănânce cu mâini curate. Mulți aveau nevoie, nimeni nu mulțumea.

– Dar tu?! – se miră Proful.

– Nu am avut loc, – răspunse fetița.

– Dar nu tu eşti poreclită „Artista”?

– Ba da...

– Sau eşti astfel poreclită pentru că niciodată nu ai loc?

Fetița zâmbi parcă dintr-o altă vârstă: 

– Poate artistul este cel care ajută la mâncare…

– Vrei să-ți facem loc? Poate simți nevoia să te exprimi şi tu…

– Nu, mulțumesc. Poate mă exprim acasă, pe hârtie.

– Şi nu crezi că este un fel de trădare?!

– Nu, e doar ajutor la mâncare...

Proful îşi aduse aminte că artista aceasta avusese cândva un trac şi spusese «criza porcină şi gripa financiară», nu invers. Păşi mai departe, cu plictisul bine temperat al unui gardian, sau al unui paznic. Nu se simțea chiar bine. Uneori avea impresia că, într-o clipită, copilaşii aveau să se întoarcă spre el, îmbătrâniți şi neputincioşi, pregătiți de execuție. Iar din spatele Profului, o grupă de soldați mai bătrâni decât condamnații, aveau să-i terfelească cu gloanțele, în tăcere, ca şi cum ar realiza astfel un studiu critic asupra peretelui pictat.

– Cine termină, vine încoace, – spuse. Dar în tăcere, că nu e momentul să comentăm creațiile colegilor. Clar?

Dar ei nu terminau uşor. Chestia asta vine de la viciul distrugerii, se gândea Proful. Construcția are un sfârşit, te satură. Pe când setea distrugerii te lasă mereu nesatisfăcut. Nimic nu e în stare să te convingă că nu puteai distruge ceva, sau pe cineva, mai bine decât atât.

Când începu să se lase amurgul, cu toții stăteau în fața operei şi aşteptau laude, sau chiar premii. Proful îşi dădu seama uimit că nicio desifrare nu începea vreodată cu litere sau cuvinte. Toate începeau doar cu numere. Deja începuse să numere elementele picturii, fără a înțelege unde îl putea duce şirul numerelor. Peste zece linii subțiri, mai groase, incredibil de groase. Puteau fi în egală măsură şerpi, copaci, garduri topite de caniculă, păcate, mațe, tentacule, ventuze, trăsături ale chipului crizei globale, rotocoale de fum întunecat, străzi, coridoare de puşcărie văzute de sus etc. Forme rotunde, pătrate, triunghiulare, împletite, deformate, în toate culorile posibile. Puteau fi fructe, capete, case, cranii, stânci, pietre de moară, prejudecăți, duşmănii, remuşcări etc. Toate literele alfabetelor, în mai multe variante, dar aproape gemene ca modalitate de scris. Cuvinte fără legătură între ele, şi poate fără legătură cu liniile, cu formele şi culorile, săreau în ochi rapid, dar pe urmă îşi pierdeau sensul, ca şi cum ar fi frânturi de conturi bancare, sau numere de telefon. Nu se născuse încă acel om şi nu se alcătuise încă acel computer care puteau face o oarecare ordine printre atâtea numere strivite pe perete. Poate haosul ăsta e singura libertate ce ne-a rămas, se gândi Proful. Sau e singura şi ultima sclavie.

– Cum e, Profule? – îl întrebă în numele tuturor cel mai şmecher dintre ei.

– E… e o realitate, – răspunse Proful. 

E un soi de hartă, continuă tăcut, a acestor vremuri în care „hărțile expiră mai rapid decât buletinele”. 

– Dar de cum am pictat moartea ce ziceți?

– Eu l-am pictat pe Dumnezeu, că El distruge moartea. El îi poate distruge pe toți.

– Dă-mi şi mie o gură, nu fi nasol!

Proful nu avu timp s-o întoarcă şi nici să regrete că vorbise creierul înaintea limbii, aşa cum harta aia vorbea parcă înaintea viitorului sau a trecutului. Ei săriră brusc în aer, de parcă ar fi fost o bombă, nu o grupă de copilaşi, cu toate vocile şi strigătele, cu toate mişcările, cu toată insistența sfârşitului copilăriei, îl înconjurară, îl atingeau, îl trăgeau de mânecă, poate şi de limbă, şi de urechi (ca să nu zici de auz) şi îi explicau sensul şi rostul capodoperelor. Uite omul preistoric cu o carte groasă în mână. Apoi limba umană, în forma unei săgeți. Iată limbile unui ceas fără numere. Dar iată şi un ceas de perete, pe perete, plin cu numere, dar fără limbi. Un şarpe cu trei capete, din care două de om. Un om cu patru capete de şarpe. Trei porumbei ai păcii, poate o singură pace mondială nu era suficientă. Trei oglinzi, una spartă, una acoperită cu afişe cinematografice. Două stadioane, un şir cu mingi de fotbal în loc de cepi, nicio carte, nici urmă de cimitir sau de vreun cavou sculptat. Un fluture multicolor, un pumn cu ouțe sau larve, şi nişte epoleți din cel de al Doilea Război Mondial. Secera şi ciocanul, sub o cioară roz. O pălărie imensă, întoarsă, umplută cu mănuşi de boieri, cu ghiuluri şi evantaie. Un raft cu pâine şi opt guri de dimensiuni, măsele şi vârste diferite, cățărându-se pe raft. Trei guri mureau de foame, una cânta, două înjurau, alte două scuipau – şi din fiecare ieşea câte un vers, dar Proful nu reținu decât ”ai, ai, ai, viața meeeaaaa”. Trei perechi de cătuşe. O duzină de sticle şi sticluțe şi borcănele de creme sau parfumuri. O fereastră, o statuie, un cal, trei broaşte, doar una țestoasă. Două farfurii zburătoare, una cu o şaorma în loc de pilot. Mâini omeneşti, gheare, zmeie, cuie, cuțite, țevi de puşti, un tun, o mare albastră, un vârf de munte, un ghețar, câteva bombe (sau sâni stilizați, sau etc.), o tufă de simboluri, un «Jos!», câteva «Trăiască», «Numai pentru tine», nume de oraşe, de vedete, porecle, sfaturi ale unor guru sau ale unor rețele de internet, proverbe, semne ciudate ce se vroiau probabil de punctuație, lipsa unor semne clasice de punctuație, indiferent de locul unde se aflau sau de unde lipseau, apoi cool, naşpa, pls, wtf, lol, mişto, love, bitch, beep etc. Europa, un ochi zguduit al Profului sau al unui bătrânel în agonie, un câine cu dantură de aur, un porc de Guinea, un hamster cu sceptru în mânuțe, un sân din care curgea wisky, nişte ciuperci sau corturi. Ca să dovedească cumva că totul dispare, dar pupincurismul nu, unul pictase cu lux de amănunte cravata vărgată cu care Proful participa la serbarea de deschidere a anului şcolar. Cravata, cămaşa şi nasturele lipsă. 

– Mi-a văzut cineva nasturele? – întrebă Veghe.

Nu putea fi ascultat. Îşi dădu seama zguduit că, în tot răstimpul creației, ei nu se opriseră din mâncat. Parcă nu puteau respira, dacă nu mănâncă, sau nu amestecă ceva. Şi peste tot, chiar şi acolo unde nu era cu putință pentru logică şi nici pentru foamea numită celulară, dădeai de maşini, celulare, avioane şi mâncăruri. Unele dintre avioane erau doar dus. Atât de multă mâncare, încât iată, fraților, s-ar fi bucurat ateii: vedeți că nu ne mai tragem din maimuță, ci dintr-un element cu mult mai vechi ?i mai trainic: mâncarea. Sau rahatul. Apoi nenumărat de multe numere, începând cu cele ale maşinilor, ale avioanelor, ale butoanelor, ale tastaturilor, ale prețurilor de pe mâncăruri. Numere imposibil de numărat. Şi ei avuseseră grijă să numeroteze tot, probabil ca să-şi marcheze astfel drepturile de autor. Sau poate au descoperit misterioşii ăştia vreun leac mai viclean, surâse Veghe. Vine în fața peretelui vreunul bolnav de moarte şi începe să numere. Şi numără ani de zile, până se plictiseşte boala, Doamne, se plictiseşte chiar Moartea, şi se leapădă de el.

– Asta da, bună idee, – spuse.

Ei nu se opriseră din urlat, din descifrat şi, bineînțeles, din mestecat. Niciunuia nu-i venea să creadă, or unii aveau să se frământe până la capăt că trăiseră ca nişte genii neînțelese, cam ca Veghe. De aceea el se prefăcea că înțelege totul, îi aproba, le zâmbea. Nici el nu şi-a dat seama când a înțeles chiar totul. Din fericire, între timp ajunseseră părinții lor, şi peretele se transformase într-un spațiu moale, plin de pete luminoase şi negre, prin care umbre şi chipuri parcă de aluminiu, ale copiilor, apăreau şi dispăreau sub nişte strigăte de admirație, poate scoase de aparatele de fotografiat. Părinții nu ştiau decât o parte minusculă a limbii, cum s-ar zice. Sau împărțeau mai mulți un singur creier ce reținuse doar un şir de ”vai”, ”mânca-te-ar” (mămica, tăticu’ etc.), ”bravo, mă”, ”sunt mândru de tine”, ”ai dat lovitura”, ”iur ză best, diud” etc. Şi făceau poze cu devotamentul cu care artiştii mestecau, mestecând şi ei în timp ce făceau poze. Simultan, unii dintre ei erau gravide şi se mişcau împrejur ca nişte butoaie cu cap de om.

Veghe a strâns mai multe mâini şi a zâmbit politicos şi a dat din cap până i-a amorțit gâtul, aidoma neştiutorilor de limbi străine. În schimbul creierilor şi a cuvintelor, ei poate căpătaseră mai multe mâini şi acum se zbăteau să scape de ele, să i le lase lui. Era liniştit, fiindcă artiştii nu îmbătrâniseră brusc şi nicio echipă de soldați mai bătrâni decât ei nu apăruse din beznă să-i ciuruiască în fața peretelui exorcizat. E drept că zgomotele focurilor de artificii (rima cu sacrificii) sunau mai mult a flatulație globală prost orchestrată, dar lumea serba. Ziua Teatrului de Păpuşi, a Copiilor străzii, a Sindromului Down, a Luptei pentru eliminarea discriminării rasiale, a Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei.

Un tată lansase propunerea să discute cu cei de la primărie, în vederea împărțirii acelui perete şi mutarea bucăților în casele autorilor. Căci nu era vorba de o muncă oarecare aici, ci de o creație artistică în toată puterea cuvântului. Copilaşii aveau drepturi de autor, nu era normal să fie părăsită ditamai operă acolo, în mila vagabonzilor şi a drojdiei societății.

– Păi, nu?! – se mirară mai mulți.

Veghe avea şi el copii, mai exact: avusese. Ei plecaseră cam la fel cum plecaseră şi părinții micuților artişti. Doar fetița poreclită «Artista» se afla încă în fața capodoperei, adunând pensulele, borcanele murdare, cârpele şi hârtiile rămase în urma mâncărurilor. Plouase şi cu gume de mestecat, iar unele fuseseră folosite la pictat.

– Ce părere ai? – o întrebă Veghe.

– Au plecat, – răspunse ea. Au zis «Noi am creat, măi…, nu suntem femei de serviciu…”

– Nu sunt singurii care au plecat, zâmbi Veghe. Vine cineva să te ia, sau pleci singură?

– Stau foarte aproape, în spatele peretelui.

Veghe îşi dădu jos ochelarii şi-şi mai aprinse o țigară. Fără ochelari, lucrurile păreau mai complexe.

– Ți-a făcut cineva vreo poză şi ție?

Artista negă cu un zâmbet enigmatic:

– Mai întâi trebuie să fac parte din lucrarea lor…

În spatele capodoperei (zis şi perete proaspăt exorcizat, sau depustiit), erau o grădiniță, un bloc cenuşiu şi un centru de recrutare în armată. 

Dacă se întâmplă să găseşti vreun nasture, – zise Veghe, – te rog să mă anunți, că s-ar putea să fie al meu.

Nasture adevărat, sau pictat?

Paznicii fumau în curtea grădiniței ca şi cum partea goală a peretelui ar fi mai importantă decât cea pictată. De aceea nici n-au observat cine luase scările de lemn sau de metal, unde le dusese, şi nici cine se rezemase de capodopera copiilor, în acea noapte sau în alta, şi se chinuise să stropească cu ceva. Ipoteze şi bănuieli puteau fi multe, dar nimeni nu putea jura dacă era vorba de picături de urină, de sânge decolorat, de vreo băutură, sau de lacrimi. Iar dacă priveai preț de câteva clipe (sau ani) peretele, ajungeai la convingerea că de mult, de când plecase ultima grupă de copii sau de părinți, pe lumea asta nu se plângea doar cu ochii şi nici doar cu lacrimi.

 

Bucureşti, 3 octombrie 2012